Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

Cel vindecat, în loc să-şi arate recunoştinţa pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulţumească şi pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, şi arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o fiinţă supraomenească, – el, cel vindecat, merge şi denunţă evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos şi-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca şi slăbănogul, bolnav era şi Israil, reprezentat prin fruntaşii evreilor, numiţi în Evanghelie „iudei“.
Din cauza abuzului de poziţia sa excepţională, favorizată, Israil îşi pierduse forţele spirituale şi morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aştepta cu nerăbdare să se însănătoşească, dar nu se putea mişca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiţia bătrânilor, care întuneca mintea şi împietrea inima, îl ţinea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deştepte din letargie, să-i ia albeaţa de pe ochi şi să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptăţit în virtutea poziţiei sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învăţătură, vreo provocare.
Când Iisus, doctorul cel proorocit şi aşteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil şi-l întreabă dacă voieşte serios să se însănătoşească, bolnavul nu voieşte să-L recunoască. El, bolnavul îşi recunoaşte ticăloşia, constată însuşi că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omeneşte să-l scape de robia romanilor şi să întemeieze o împărăţie pământească, împărăţie, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziţia de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Aşa doctor aşteptau evreii, şi, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos.
Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, şi-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învăţătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, şi în loc să mulţumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui.
Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la duşmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abţină de la păcate. Şi, ce face slăbănogul, ca individ, face şi slăbănogul popor: aleargă la chiar duşmanii săi de moarte şi cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înţeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o şi ne-o dovedeşte destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie şi de limbă şi împrăştiindu-l pe toată faţa pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care şi-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău.
În special pentru preoţi şi pentru viitorii preoţi nici un învăţământ mai zguduitor, ca acest învăţământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoţilor şi a cărturarilor lui. Preoţii noştri au să-şi deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeieşti pe care le primesc ei şi le primeşte poporul condus de dânşii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obişnuiască pe popor a-şi arăta prin fapte mulţumirea sa către Dumnezeu şi către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele Luminilor“.