Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]35[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 6, 31-36)[/SIZE]

31. Şi precum vreţi să vă facă vouă oamenii, şi voi să le faceţi lor asemenea. 32. Şi de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă; că şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. 33. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă; că şi păcătoşii aceeaşi fac. 34. Şi de daţi împrumut, de la care aşteptaţi a lua, ce dar este vouă; că şi păcătoşii păcătoşilor dau împrumut, ca să ia întocmai. 35. Însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi faceţi bine, şi daţi împrumut, nimica aşteptând, şi va fi plata voastră multă, şi veţi fi fii ai Celui de sus, că El este bun spre cei nemulţumitori, şi spre cei răi. 36. Deci fiţi milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.


Raportul cu semenii noştri

1. Cuprinsul acestei Evanghelii este o parte din măreaţa predică a Mântuitorului, reprodusă de Matei în întregime în cap. 5-7, iar de Luca în rezumat la 6, 26-48.
În această mare predică, Mântuitorul pune 9 „Fericiri“ faţă cu cele 10 „Porunci“, pune Evanghelia faţă cu Legea. Nu însă în antiteză, nu ca contradicţie ori negaţie, ci ca perfecţionare: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să o desăvârşesc“ – spune El însuşi (Matei 5, 17). Şi, desfăşurând în ce stă plinirea Legii, Mântuitorul ajunge la raportul dintre om şi om – cum îl prescrie Moise şi cum îl perfecţionează Dânsul, Mântuitorul.
Moise, în dragostea sa nemărginită pentru neamul său, reduce raportul dintre om şi om, îl restrânge, punând anumite bariere. El cere, conaţionalilor săi, să fie exclusivişti, să se iubească şi sprijine numai ei între ei şi de sprijinul şi de iubirea lor să nu facă părtaşi şi pe străini. Aceasta o dispune el în scop de a conserva pe israeliţi şi a-i feri de amestecare cu alte neamuri. În cartea Leviţilor scrie: „Să nu umbli cu vicleşug întru neamul tău, să nu te întărâţi asupra vecinului tău; cu mustrarea să mustri pe aproapele tău, ca să nu ai pentru dânsul păcat. Şi să nu izbândească mâna ta şi să nu ţii mânie asupra fiilor poporului tău, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (19, 16-18). Cu alte cuvinte, după tâlcuirea Mântuitorului Însuşi: israelitul să iubească numai pe israelit şi să urască pe străin (Matei 5, 43).
Această lege exclusivistă, egoistă, era reclamată de necesitatea conservării neamului, a naţiunii israiele, în scopul mântuirii.
Înaintea lui Dumnezeu însă nu există neamuri, nu există naţiuni, nu există străini. Toţi sunt deopotrivă oameni, fii într-o măsură iubiţi de Părintele lor. De aceea înaintea lui Dumnezeu porunca cu restricţiunea naţionalistă este defectuoasă. mai ales după ce şi-a împlinit scopul, după ce a conservat pe Israil până la naşterea lui Mesia Celui făgăduit, ea nu mai are rost de a fi păstrată în defectuozitatea ei, ci trebuie perfecţionată, ca să cuprindă pe toţi oamenii ca fraţi, fiind toţi fii ai aceluiaşi Părinte.
Această perfecţionare reclamată, o anunţă Mântuitorul mai întâi în teză generală, apoi o analizează, o lămureşte. El zice în teză generală: „Precum vreţi să vă facă vouă oamenii, şi voi să le faceţi lor asemenea“ – de la sine înţeles şi: ce voiţi să nu vă facă oamenii, nici voi să nu le faceţi lor. Deci: dacă vreţi să vă respecte, să vă vorbească de bine, să vă ajute în nenorociri – peste tot, să vă facă bine: şi voi respectaţi pe toţi oamenii, grăiţi-i de bine, ajutaţi-i în nenorociri: faceţi-le bine; şi din contra: dacă nu voiţi ca alţii să vă vorbească de rău, să vă bată, să vă jefuiască şi peste tot să vă facă neplăceri: nici voi să nu vorbiţi de rău pe nimeni, să nu bateţi şi să nu supăraţi pe nimeni, să nu faceţi neplăceri nimănui. Căci aceea ce faceţi voi altora, le daţi dreptul să vă facă şi ei vouă.
2. Şi, ca să lămurească înţelesul general, universal, în care vorbeşte El despre oameni, ca să înlăture restricţiunea legii mozaice, Mântuitorul se explică, zicând: „Şi de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine...“ – adică dacă numai pe aceia îi iubiţi şi numai acelora le faceţi bine, care vă iubesc şi vă fac bine, dacă nu faceţi alta decât daţi împrumutul înapoi, ori daţi împrumut ca să vi se înapoieze, cu cât sunteţi mai buni decât aceia, despre care voi ziceţi că sunt păcătoşi, oameni răi, că şi aceia, oricât ar fi ei de decăzuţi şi de corupţi, fac acelaşi lucru, pe care-l faceţi voi. Deci, dacă numai atât faceţi, cât fac cei răi, dacă prin faptele voastre, vă asemănaţi cu cei răi, cu cei păcătoşi: răi şi păcătoşi sunteţi şi voi.
Dacă vreţi însă să fiţi mai buni decât cei păcătoşi, voi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic aşteptând“: răsplătiţi răul cu bine (Matei ).
Culmea altruismului, a iubirii aproapelui, este să iubeşti pe vrăjmaşi şi să faci bine celor ce-ţi fac ţie rău. După sublima învăţătură a Mântuitorului şi vrăjmaşii şi răuvoitorii noştri, şi cei de alt neam – toţi ne sunt fraţi, căci şi ei au, ca şi noi, acelaşi tată în ceruri. Şi, precum Tatăl ceresc pe toţi ne iubeşte, pe cei răi ca şi pe cei buni, tuturor deopotrivă la bunătăţile Sale; tot aşa trebuie să facem şi noi, să ne arătăm fii vrednici de Părintele nostru. Tocmai, prin altruismul cel mai larg ni se dă ocazia să imităm pe Tatăl ceresc, să fim desăvârşiţi ca şi El (Matei 5, 48) şi să fim milostivi, ca şi El (Luca 6, 36). Noi trebuie să ne arătăm superiori celor răi, tocmai prin nobleţea noastră, care desconsideră relele, ce ni le fac, şi ne îndeamnă să-i considerăm ca fraţi şi să le facem bine. Punctul înalt de vedere ideal al Mântuitorului ne îndeamnă să nu facem deosebire de naţionalitate, deosebire de prieten ori neprieten, de cunoscut ori străin, când e vorba să-i facem bine: pe toţi să-i ajutăm, tuturor să le facem binele deopotrivă şi rău nimănui, întocmai cum face Dumnezeu.
Mai îndeosebi adevărata valoare a creştinului se arată în ţinuta lui faţă cu oamenii răi, demoralizaţi şi faţă cu duşmanii săi. Creştinul trebuie să considere răutatea, depravaţiunea morală viciul, ca o boală, şi, pe cei cuprinşi de ea, el să nu-i urască ci, compătimindu-i, să caute a-i vindeca prin iubirea sa. El să urască numai faptele cele rele, boala lor, de care să se ferească din toate puterile.
3. Înălţimea altruismului, recomandat de Mântuitorul, este identică cu un cosmopolitism ideal, care, tocmai fiindcă este ideal, din ce înaintăm în cultură, din ce se pare că este mai departe de noi, şi din ce vedem că popoarele se apropie mai mult de principiul naţional, enunţat de Moise.
Tocmai fiindcă acest principiu ideal are menirea să tindă veşnic spre dânsul, fără ca să-l putem realiza, decât atunci când Providenţa va afla timpul sosit – Apostolul Pavel accentuează principiul mai conform cu înclinările fireşti ale omului, zicând: „Faceţi bine tuturor, dar mai vârtos celor de o credinţă cu voi“ (Galateni 6, 10) – adică să preferăm pe cei de o credinţă, şi de la sine înţeles, de un sânge cu noi (că sângele apă nu se face).
Şi, când vedem că naţiunile cele mari, ca naţiuni, nu vor să ştie nimic de altruism, ci cultivă egoismul naţional chiar zdrobind pe alte naţiuni, nu ne va prinde mirarea, dacă naţiunea română, care, ca naţiune mică, atât de mari jertfe a adus pentru idealul creştinismului, va urma şi ea mai mult principiul Apostolului Pavel, anume: spre conservarea ei ca naţiune şi ca creştină.