Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]44[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 14, 16-24)[/SIZE]

16. Iar El i-a zis lui: un om oarecare a făcut cină mare, şi a chemat pe mulţi. 17. Şi a trimis pe sluga sa la ceasul cinei să zică celor chemaţi, veniţi că iată gata sunt toate. 18. Şi au început toţi într-un chip a se lepăda, cel dintâi a zis lui: moşie am cumpărat, şi merg să o văd, rogu-te să mă ierţi. 19. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi voi merge să-i încerc, rogu-te să mă ierţi. 20. Şi altul a zis: m-am însurat, şi pentru aceea nu pot veni. 21. Şi întorcându-se sluga aceea a zis Domnului său acestea, atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis slugii sale: ieşi curând la căile, şi la uliţele cetăţii, şi săracii, şi ciungii, şi orbii, şi şchiopii adu-i aici. 22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut cum ai poruncit, şi încă mai este loc. 23. Şi a zis Domnul către slugă: ieşi la drumuri, şi la răspântii, şi îndeamnă să intre, ca să se umple casa mea. 24. Că zic vouă, că nici unul din bărbaţii cei chemaţi nu va gusta cina mea.

Universalismul în Creştinism

1. Parabola de faţă o avem şi la Matei (22, 1-14). (Am tratat-o la cap. 30, Duminica a XIV-a după Rusalii). Este însă o deosebire între redactarea de la Matei şi între cea de la Luca, provenită din formularea dată în două rânduri de Însuşi Iisus.
La Matei se accentuează exclusivismul, la Luca universalismul în creştinism. La Luca cel ce dă cina este „un om oarecare“, la Matei este un „Împărat“, care face nuntă fiului său. Aici avem pe evreii chemaţi la nunta lui Mesia, a Fiului lui Iehova, colo pe toţi, fără deosebire, chemaţi la masa unui om din lumea mare. Evangheliştii aleg, fiecare, acea formulare, dată de Mântuitorul, care corespunde scopului său special: unul, spre a câştiga în special pe evrei pentru creştinism, celălalt spre a converti pe păgâni.
2. Exclusivismul la Matei stă într-aceea că, deşi, după renunţarea iudeilor de a participa la masa creştinismului, sunt invitate toate neamurile, şi răi şi buni, totuşi cei nevrednici sunt înlăturaţi – cel ce „nu avea haină de nuntă“. Nu sunt primiţi în creştinism decât cei curaţi la inimă, cei virtuoşi, care nu vin din speculă, cu atât mai vârtos nu cei aduşi de silă.
Universalismul la Luca este accentuat atât în omul, care dă cină mare, cât mai ales în ordinul dat slugii pentru a doua oară: „ieşi la drumuri şi la răspântii şi-i sileşte să intre...“ pe toţi pe care îi vei găsi, fără deosebire, sileşte-i să intre, nu te uita dacă este vreunul vrednic ori nu, dacă este careva în haine de sărbătoare ori nu; scopul este „ca să se umple casa mea“. Aici n-are de a face cu ceremonialuri şi consideraţiuni, care trebuie să se observe faţă cu regii şi cu împăraţii. Aici împărăţia lui Dumnezeu nu este asemănată cu o împărăţie lumească, ci cu o ospătărie universală, unde lumea trebuie să intre, de voie, de nevoie.
Aceste două direcţiuni fundamentale opuse, le vedem reprezentate în cele două mari Biserici, în care e divizată creştinătatea, în orient şi în occident.
În Biserica de răsărit încă de la începutul creştinismului, vedem că e normativă vederea din Matei: Nu oricine se primeşte în creştinism. Cei, care vor să intre, se supun la aspre probe, ei trec prin diferite grade de pregătire, şi, numai după ce dovedesc, atât prin viaţa lor morală, cât şi prin instrucţiunea primită şi prin statornicia în credinţă, că au „haină de nuntă“, şi, deci, sunt vrednici să intre la „cina cea de taină“ a Fiului Împăratului, numai atunci sunt admişi să intre în societatea creştină, în Biserică. Şi, câtă vreme creştinismul, a ţinut cu rigoare la acest principiu, el, creştinismul, a fost în continuu progres pe toate terenurile. Ca simbol al observării acestui principiu, conducătorul Bisericii, Episcopul, în oficiul său sacramental poartă o cârjă, în capul căreia se văd doi şerpi, cu capetele spre olaltă – semnul înţelepciunii inofensive, paşnice. Drept ce şi Biserica răsăriteană, întrucât a propagat creştinismul între păgâni, l-a propagat pe cale paşnică, liniştită, prudentă.
Biserica apuseană însă, având ca deviză cuvintele de la Luca: „îi sileşte să intre“, n-a ţinut şi nu ţine seama de povaţa de la Matei, ci, unde cuvântul, unde învăţătura paşnică şi înţeleaptă n-a ajuns, acolo a recurs la forţă: să-i silească să intre. Această silă, biserica de apus n-a întrebuinţat-o numai faţă cu păgânii cum s-a făcut cu popoarele de la nord, ci şi faţă cu creştinii, care nu erau şi nu voiau să fie sub ocârmuirea romană. De aici: persecuţii, cruciade, războaie în numele lui Dumnezeu.
Cum în Biserica orientală principiul, deviza ei de conducere şi de viaţă este exprimată în toiagul, ba şi în mitra episcopală, astfel şi în biserica de apus: cârja Episcopului are la capul superior forma unui cârlig, cu care să prindă în fugă pe cel ce nu voieşte de bună voie să vină acolo, unde păstorul voieşte. Biserica apuseană consideră ca oi rătăcite, fugite din turmă pe aceia, care nu-i aparţin, şi, cum păstorul cu cârja lui cu cârlig, numită pe alocuri caţă, prinde oile răzleţe, rătăcite; tot aşa şi păstorul sufletesc, Episcopul, prinde şi aduce în staulul oilor lui Hristos pe păgâni şi pe creştinii, care nu sunt sub a lui păstorire. Cum e cârja, şi mitra: semn de atac – gură deschisă.
Din cele ce preced, în mod firesc rezultă pentru Preot învăţătura că parohia lui fiind o lume mică, o Biserică vie sau o turmă, peste care el este păstor răspunzător pentru buna ei păşunare: el în păstorirea turmei sale trebuie să adopte şi înţelepciunea plină de blândeţe a Bisericii ecumenice de răsărit, şi sila plină de înţelepciune. Blândeţea trebuie să le aplice în genere faţă cu toţi credincioşii. Acolo însă unde blândeţile nu sunt suficiente spre a îndrepta pe cel rătăcit şi a-l aduce la calea binelui, acolo trebuie să recurgă la silă: să-l silească să intre în casa şi la masa Domnului. Sila aceasta nu poate să fie însă fizică, cum o aplică Biserica romană, ci morală cum o recomandă Apostolul Pavel, când zice preotului: „Propovăduieşte cuvântul, stai asupra cu vreme şi fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi cu învăţătura“ (II Timotei 4, 2).
Preotul vrednic şi cu tact ştie în parohia sa să se impună într-atât, încât, autorităţii sale stăruitoare şi dezinteresate, trebuie să se plece şi cei mai decăzuţi. El îi sileşte moraliceşte să se abată de la rele şi să fie buni.