Cum sa ne comportam cu habotnicii?

[Traditie1]

În prealabil postat de heaven

Extremele nu sunt bune,oricare ar fi ele...calea echilibrului este cea mai indicata.

Evanghelia ne cere sacrificiul total, dedicarea totală nu calea echilibrului:

Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. (Matei capitolul 5)

Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. (Luca capitolul 14)

Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el;
Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. (1 Ioan capitolul 2)


Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. (Apocalipsa capitolul 3)



Și altele asemănătoare.



Să zicem că evanghelia greșește. Dar ce fel de echilibru predicați voi? Echilibrul între lume și Dumnezeu înseamnă o limitare a dedicării către Dumnezeu. A fi moderat în treburile religioase înseamnă a nu lua în serios credința, adică o absurditate.


Desigur, există și forme deviante de habotnicie, dar scrupulozitatea în problemele de credință nu poate fi decât benefică dacă e direcționată corect.


Modelul autentic de viață creștină este cel ascetic, al înfrânării trupului, al respingerii formalismului social. Nu se poate să te pui bine și cu lumea și cu Dumnezeu fiindcă lumea îți cere să te prefaci, trupul îți cere să-ți desfeți simțurile și prin acestea te faci vrășmaș al lui Dumnezeu.


Problema vine de la perspectiva din care este privită viața de credință. Pentru unii este văzută ca o preocupare secundară, treburile lumești fiind pe primul plan. Pentru alții însă (și această cale este în acord cu Evanghelia) viața de credință e preocuparea principală, celelalte fiind subordonate scopului slujirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte unii caută să-L iubească pe Dumnezeu din toate puterile prin împlinirea poruncilor, alții văd în El doar un ajutor, un servitor menit să le împlinească nevoia de distracții.



Dumnezeu nu ne cheamă la viață moderată ci la viață sfântă. Suntem chemați să ne curățăm de tot atașamentul față de cele lumești, să renunțăm la tot ce avem, să ne înfrânăm de la tot, să ne urâm chiar pe noi înșine. Moderații, leneșii, oamenii legați de lumea de acum nu vor intra în Împărăția Cerurilor alături de îngeri și Sfinți. Și asta nu intră în contradicție cu învățăturile despre smerenie. A fi smerit nu înseamnă a duce o viață pătimașă. Smerenia are valoare numai dacă viața e sfântă, de aceea Sfântul Siluan spune că pentru a dobândi smerenia trebuie întâi să omori trupul.