Carti ortodoxe

[caminaris]

Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate (e vorba de Arhiepiscopul Ioan), care după măsurile lumeşti, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieşită în afară şi avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înţeles.
În locul unei mitre
strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alţi episcopi, purta o „căciulă
pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deşi adesea se
putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său
de vorbire, avea o relaţie minunată cu copiii, care-i erau devotaţi trup şi suflet. Spre
indignarea unora, glumea şi se juca cu ei chiar şi în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă
era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunţarea la „înţelepciunea lumii” pentru
înţelepciunea lui Dumnezeu. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo
de priveliştea neobişnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan,
Gleb şi Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părţi din viaţa lui în Dumnezeu.
Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune,
mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul
nopţii şi dormea foarte puţin. Nu se întindea niciodată pe pat şi adormea numai când
oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în faţa icoanelor. Când se
trezea, se stropea cu apă rece pe faţă şi începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârşea
zilnic, fără nici o abatere.
Se ştia că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa,
Africa, America, se săvârşeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a
salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelaţie dumnezeiască. Uneori li se
arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putinţă să ajungă la ei din punct de vedere fizic.
A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălţat deasupra pământului,
înconjurat de o lumină cerească.
Însă, aşa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele
însele: „Toate astea pot fi imitate cu uşurinţă de falşii făcători de minuni .... În cazul
Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credinţă datorită lui, nu au fost mişcaţi mai
întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mişcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Şanhai mersese în
cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiţi prin bordeluri sau aruncaţi pe
grămezile de gunoi ale oraşului; cum copii răniţi sufleteşte, se închideau în sine după ce
vedeau cruzimile războiului şi revoluţiei, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum
vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioşi cât şi cei necredincioşi se
vindecau prin harul care ieşea din el; cum ucigaşii cei mai înrăiţi, plângeau îndată, în
chip neobişnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deşi nu-l văzuseră mai înainte; şi
cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la uşile
oamenilor, binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să ştie.

ÎN 1963 a venit în San Franciso o altă „legătură vie” de mare preţ, Părintele
Spiridon Efimov, fiu duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan. Eugene şi Gleb nu au
cunoscut niciodată o persoană atât de apropiată în duh cu Arhiepiscopul Ioan. Deşi
chipul duhovnicesc al Părintelui Spiridon nu era zidit după măsura Arhiepiscopului
Ioan, era asemenea aceluia prin lepădarea de regulile lumii şi primirea într-o măsură
oarecare a „nebuniei pentru Hristos”. Ca şi Arhiepiscopul Ioan, avea o legătură aparte
cu copiii. Deşi era bătrân şi cu părul cărunt, avea un chip ca de copil de 7 ani.
Prietenia lor ţinea din anii de seminar, din Bitol, Yugoslavia. În 1963, când l-a
chemat în San Francisco, i-a dat o funcţie de conducere în rândul clerului şi l-a numit
inspector al liceului patronat de Catedrală. Gleb şi Eugene l-au întâlnit prima dată pe
Părintele Spiridon când acesta ţinea prima sa predică în San Francisco. „Prima noastră
impresie despre el”, scria Gleb mai târziu „a fost minunată. Am văzut de îndată că era
sincer ca un copil, neputând lua partea vreunuia în luptele ecleziastice interne. Vorbirea
lui arăta o cunoaştere teologică adâncă iar chipul său strălucea de o lumină
nepământească.”
Ieşind din biserică după slujbă, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea de
Părintele Spiridon. Eugene i-a spus că l-a plăcut foarte mult, dar şi-a dat seama că lumea
bisericească „respectabilă” l-ar putea lua în râs. Şi într-adevăr, după eticheta
bisericească acceptată de toată lumea, Părintele Spiridon era stânjenitor. Gleb îşi
aminteşte: „Mitra de arhimandrit şi camilafca îi stăteau cam strâmb pe cap, şuviţe rebele
de păr îi cădeau în ochi, în timp ce restul părului îi cădea în valuri pe umeri. Degetele de
la ambele mâini erau strâmbate şi încovoiate. Rasa îi era cam scurtă şi de sub ea se
vedeau picioarele subţiri cu şosete lungi, negre. Purta pantofi foarte mari, cu vârfurile
îndoite în sus, mergea vioi, cu un şchiopătat care se vedea; faţa îi strălucea. Cât de dragă
ne era vederea acestui personaj aparte, atât de diferit de tumultul obişnuit al societăţii
noastre secularizate!”