Mănăstirea Lainici - mireasa din defileu

[NECTARIE]

Nicodim: făcătorul de biserici
Acest providenţial Sfânt venit de peste Dunăre, din Serbia, a fost omul care a reînnoit şi reorganizat monahismul românesc din vea*cul al 14-lea. Trimis în Ţara Românescă de un vis descoperitor, călu*gă*rul athonit a înţeles că el este persoana prin care ofensiva catolică la Sud de Carpaţi trebuia oprită. El însuşi ucenic al marelui Grigorie Pa*lama, restauratorul vieţii călugăreşti şi al rugăciunii inimii, Cuviosul Nicodim a înfiinţat un schit de lemn în zonă, el locuind într-o peş*teră, „la Surduc“ (loc strâmt, în turcă), aflată acum lângă gara Lai*nici. Schitul – asemeni multor altora de pe văile munţilor – era practic o „vamă“ spirituală, care încerca să oprească catolicizarea Ră*să*ri*tului creştin, dar era şi un avanpost al Ortodoxiei înspre lumea apu*seană. De la Lainici în jos se deschidea inimii Orientul şi credinţa lui...
Importanţa aşezământului a fost sesizată şi de împărăteasa Maria Tereza, care, prin generalul Bukow, a distrus în 15 ani (1750-1765) sute de aşezăminte ortodoxe în Transilvania. Schitul, deşi nu era în par*tea imperiului austro-ungar, aflat la câţiva km de graniţă, a căzut vic*timă marii prigoane antiortodoxe a puterii imperiale de la Viena.
La ruinele fumegânde ale Lainicilor a fost trimis schimnicul Ata*na*sie, care adună de pe văile munţilor o obşte de 30 de călugări. După moartea sa, între 1810 şi 1817 o mână de boieri olteni refac schi*tul, de data asta din piatră, cu ziduri groase de până la 1 metru şi cu hra*mul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“. În cronicile vremii, prin*tre ctitori apare un nume: Stanca Măldărescu, dar care lipseşte, în mod surprinzător, de pe pisania aşezământului. În locul ei este gravat „Kalistracta“, evident numele de călugărie pe care l-a purtat, la sfâr*şitul vieţii, vrednica boieroaică!

Călugăr descăpăţânat de turci
Neliniştitul căpitan de panduri Tudor, care la începutul veacului al 19-lea a vrut să ridice ţara împotriva turcilor, s-a ascuns o vreme la Lainici. Îm*brăcat în straie călugăreşti, Vladimirescu a stat pitit la mănăstire, până când turcii au prins de veste. În 1817 aceştia au de*vas*tat aşe*ză*mântul, dar Tudor era demult plecat. Enervat, căpetenia oto*manilor l-a decapitat pe călugărul Maxim, risipind obştea care încotro.
Un alt mare sfânt şi-a legat destinul de Lainici, redându-i mierea du*hovnicească care oblojea rănile sufleteşti ale bieţilor români de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Episcopul Calinic, întemeietorul Fră*si*neilor şi al Cernicăi, l-a numit stareţ la Lainici chiar pe duhovnicul său: Cuviosul Irodion Ionescu. Atât a strălucit acest monah care a dez*legat în timpul vie*ţii sale păcatele – câte or fi fost – ale unui sfânt, încât după moar*te i s-a spus „Lu*cea*fă*rul Lainicilor“. Mor*mântul cu trupul său (în**treg, se pare!) stă la poalele bisericii vechi, iar biografia marelui stareţ aşteaptă verdictul de canonizare. De altfel, în drum tocmai spre duhovnicul său de la Lainici, Sfântul Calinic a făcut minunea rugăciunii pentru mortul care nu putrezea.

„Pe aici nu se trece!“
Urgia Primului Război Mondial s-a abătut cu cea mai mare intensitate şi peste trecătorile României. Defileul Jiului a fost teatrul unor bătălii dispera*te, de neimaginat, ale Armatei Române, în în*cer*carea de a ţine piept înaintării germane spre Ţara Românească. La Lainici a poposit genera*lul Dragalina cu oamenii săi. Epuizaţi, aceştia au fost omeniţi de călugării de atunci. Ion Dra*ga*lina (fost ofiţer al armatei austriece, demisio*nat în 1887!), împreună cu soldaţii săi, s-a spo*ve*dit şi s-a împărtăşit înainte de marea bătălie. Cu toţii ştiau că pot muri în luptă. Aşa s-a şi întâmplat cu Dragalina, care a fost rănit mortal de un obuz german, chiar lângă mănăstirea unde a primit ultima împărtăşanie...
Armata ger*mană nu se răfuia însă nu*mai cu soldaţii inamici. Nem*ţii care au cam*pat pentru o vre*me la mă*năs*tire au distrus şi pângărit biserica, intrând cu caii în sfântul lăcaş, arzând lemne înăuntru, scrijelind pereţii şi incendiind arhiva care avea 16 metri liniari.

Alt blestem al istoriei: comuniştii
Cuviosul Visarion Toia a fost trimis în 1926, împreună cu 6 călugări, să refacă mănăstirea. Lăcaşul a fost restaurat integral, recăpătându-şi importanţa duhovnicească. Asta până în 1947, când comuniştii au început lucrările la ca*lea ferată Bumbeşti-Livezeni. Toate poienile din jurul mănăstirii, inclusiv incinta, au fost ocupate de brigadieri şi armată. Aceasta nu a plecat decât târziu, la sfârşitul anilor ’50, dar numai după ce nişte ofiţeri beţi l-au agresat într-o noapte pe stareţul Visarion, aruncându-l afară din chilie. Bătrânul călugăr, zvârlit de pe parapetul din dreptul chiliei, şi-a fracturat şoldul; de aici i s-a tras şi moartea, câteva luni mai târ*ziu.
Comuniştii au desăvârşit opera începută – vă amintiţi? – de Maria Tereza, continuată de turci şi nemţi, închizând mănăstirea în 1961.

O biserică nemaivăzută
Din mijlocul atâtor rău*tăţi, mănăstirea renaşte spec*taculos în ultimii 14 ani. Stareţul Ioan Selegean (în pre*zent Episcop de Har*ghita şi Covasna) începe o biserică, el însuşi fă*când releveele aşeză*mân*tului şi proiectul de rezistenţă, în ca*litate de inginer – me*se*rie practicată înainte de că*lugărie. I-a revenit însă arhimandritului Ioanichie Pâr*vu*les*cu datoria şi onoa*rea du*hov*nicească de a de*să*vâr*şi lucrarea, după 1994. Ast*fel, actualul sta*reţ – gaz*dă sufletească de*să*vârşită pentru orice călător – păstoreşte la Lainici o obşte care are acum una dintre cele mai impresionante catedrale ridicate în România după 1989. Ori*ginalitatea proiectului constă în faptul că biserica, datorită terenului înclinat pe care este construi*tă, are un plan arhitecto*nic structurat după cele două perioade ale creştinismului: partea de jos, misterioasă şi aproape subpământeană, are ca temă iconografică perioada martirilor, a catacombelor. Partea de sus, biserica propriu-zisă, este zugrăvită de pictorul Grigore Po*pes*cu, urmărind istoria Bisericii de după persecu*ţii, până în zilele noastre. Aici apare originalita*tea mesajului din frescă: părintele stareţ a dorit să zugrăvească chipurile unor sfinţi martirizaţi recent, în zilele noastre. Sunt pictaţi în primul rând sfinţii ruşi, ucişi în timpul comunismului; apoi sfinţi din tot estul creştin, căzut sub ateism. Evident, nu sunt uitaţi sfinţii ro*mâni, mu*ce*nici sau cuvio*şi, ierarhi ori simpli măr*turisitori.
În faţa altarului, o ca*se*tă aurită revarsă puterea multor sfinţi ai Răsăritului, cu prezenţă unică în Ro*mâ*nia, printre care Sfinţii Ignatie Briancianinov, Se*ra*fim de Sarov ori Dimitrie al Rostovului. Hramul bi*se*ricii mari este Izvorul Tă*măduirii, iar de Mănăstirea Lainici aparţine şi Schitul Lo*cu*rele, unde, la 6 august (Schimbarea la Faţă), se face cel mai mare pelerinaj din Ol*tenia. Tot acolo, în munte, s-a re*tras părintele Adrian Făge*ţea*nu, marele duhovnic .