Importanta RUGACIUNII

[NECTARIE]

Cu orice rugăciune putem dobândi adevărata rugăciune a inimii. Şi cu citirea Psaltirii, dacă o facem cu mare credinţă şi luare aminte, şi cu metaniile, şi cu acatistele, şi chiar cu cântarea cea duhovnicească, şi cu postul, şi cu privegherile de toată noaptea. Sfinţii Părinţi, însă, au ales rugăciunea lui Iisus pentru a dobândi rugăciunea inimii, ca cea mai potrivită: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“.

Mai mare decât rugăciunea inimii însă este extazul, răpirea minţii, numită de Părinţi „vedere duhovnicească“, când se curăţeşte văzduhul inimii. La această treaptă au ajuns Moise şi Ilie, când s-au învrednicit să vorbească cu Dumnezeu şi să vadă slava Lui. Şi mai ales Sfântul Apostol Pavel, care „a fost răpit până la al treilea cer, în trup sau afară de trup, Dumnezeu ştie“ . Că nici el nu ştia. În ultima treaptă a rugăciunii, puterile sufleteşti rămân la om, dar le poartă Duhul Sfânt unde voieşte, că omul nu le mai poate conduce. Mintea omului în acel moment se topeşte de focul dumnezeirii, ca ceara în foc şi nu mai are lucrarea ei. Cei cu înţelegere omenească nu pot pricepe înţelepciunea Duhului Sfânt. Nici descoperirile din vremea rugăciunii nu le poate tâlcui cel ce le-a văzut, ci altul mai înalt decât el. Cum a fost proorocul Daniel. El nu-şi putea explica descoperirile cele dumnezeieşti, ci i le explica arhanghelul Gavriil. (arhim. Cleopa Ilie, Convorbiri duhovniceşti)