Minunile Sfantului ARSENIE BOCA

„Părintele Arsenie Boca e un fenomen unic în istoria monahismului românesc” – Pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993).
„Lumea avea o mare credinţă, o mare evlavie la Părintele Arsenie şi am trăit acolo [Sâmbăta de Sus] cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creştinismului. Accentul contactului cu Pr. Arsenie Boca era, în esenţă, prin spovedanie şi în cea mai profundă deplinătate ortodoxă. O spovedanie la el era un lung proces de analiză de conştiinţă. Cine ieşea de la dânsul, ştia că este eliberat de toate relele, născut cu adevărat din nou” – IPS Antonie Plămădeală (1926-2005).
„[Părintele Arsenie] nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc” – Pr. Lucian Răzvan Petcu.„Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului. Cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu” – Pr. Arsenie Boca.
Împlinirea, în toamna acestui an, a 100 de anide la naşterea celui mai mare duhovnic al românilor din secolul XX, Părintele Ieromonah Arsenie Boca (29 septembrie 1910-28 noiembrie 1989), ne oferă prilejul unei smerite reconsiderări a locului pe care acesta îl ocupă în spiritualitatea românească. O retrospectivă binemeritată – după o tăcere impusă timp de o jumătate de veac, şi o popularitate crescândă în ultimii douăzeci de ani – se cere însoţită de o privire anticipativă, menită să schiţeze rolul pe care marele duhovnic ar putea să-l joace de acum încolo în destinul acestui neam.
1. Părintele Arsenie Boca (1910-1989)

Revirimentul creat de personalitatea Părintelui Arsenie Boca nu poate fi redus la un interval istoric determinat (perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial). Dintre toate curentele duhovniceşti ale vremii: Maglavit (Petrache Lupu), „Rugul Aprins” (Sandu Tudor), „Oastea Domnului” (Pr. Iosif Trifa), Vladimireşti (Pr. Ioan Iovan), Slatina-Sihăstria (Pr. Ilie Cleopa) – le amintim pe cele mai importante – mişcarea începută la Sâmbăta(1941-1948),continuă şi în zilele noastre. În pofida vigilenţei viclene a Securităţii şi a tăcerii quasi-unanime a ierarhiei bisericeşti, numărul celor dornici să ajungă la Mănăstirea Prislop (unde se află locul de veci al Părintelui), e în continuă creştere.Se confirmă, astfel, cuvântul Scripturii: „Dacă lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39). De altfel, Părintele Arsenie pare să fi anticipat „reverberaţiile” misiunii sale când rostea, cu puţin înaintea morţii, enigmaticele cuvinte: „De la Prislop va lua ţara foc!'' Sfânta Mănăstire Prislop

Dintre toate harismele cu care Părintele a fost înzestrat – duhovnic, înainte-văzător, propovăduitor, scriitor filocalic, pictor – cea de „prooroc” i-a adus faima. O faimă binemeritată, pe care n-a căutat-o, dar care l-a însoţit toată viaţa, atrăgând evlavia dar şi invidia unora. Se pune întrebarea: care e misiunea dintotdeauna a profetului? Profetul nu e, cum s-ar putea crede, un vizionar exaltat, ci un trezitor de conştiinţe care, în perioade de criză, întoarce mulţimile către Dumnezeu. Citind „semnele vremii” (Matei 16,3), profetul ne avertizează asupra unor evenimente capitale şi ne cheamă la pocăinţă. Fără dimensiunea catalizatoare a pocăinţei, profetul nu e decât un iubitor de slavă deşartă, un fals-profet. Astfel, mesajul profetic e unul plin de responsabilitate: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 3,2). Din istorie ştim că misiunea profetului e adesea încununată de martiriu, marginalizare sau exil. Un soi de exil i-a fost dat să îndure şi Părintelui Arsenie Boca în „robia” de jumătate de veac a ateismului comunist. Înlăturat (abuziv şi necanonic din Mănăstirea Prislop (1959), Părintele a purtat cu demnitate crucea sa şi a neamului, până în pragul căderii comunismului. Astfel, „răscumpărând vremea” (Efeseni 5,16) şi păstrând nestinsă flacăra credinţei, Părintele Arsenie s-a alăturat cetei drepţilor acestui neam, pentru care nu va înceta să mijlocească înaintea lui Dumnezeu…