Confirmarea

[nutucutu]

Din amintirile sfintei Lucia de la confirmare, sau de la prima sfinta impartasanie, cum spunem noi:


Surorile mele și-au petrecut seara lucrănd să-mi pregătească rochia albă și cununiţa de flori. Nu puteam adormi de fericită ce eram. Orele parcă încremeniseră. M-am sculat de mai multe ori și m-am dus la surorile mele să le întreb dacă nu s-a făcut încă ziuă și dacă n-ar trebui să probez rochia, cununiţa....
A sosit, în sfârșit, dimineaţa fericitei zile dar cât de încet se apropiau orele nouă! Mă îmbrăcaseră de-acuma cu rochia albă; sora mea Maria m-a dus în bucătărie să-mi cer iertare de la părinţi,sa le sărut mâinile și să le cer binecuvântarea. Odată ceremonia terminată, mama mi-a spus ce ar dori să cer de la Domnul Isus când îl voi primi în inima mea, și m-a pornit la drum zicându-mi:
– Mai ales să ceri Bunului Dumnezeu să facă din tine o sfântă.
Cuvintele ei de neuitat s-au întipărit în sufletul meu și au fost cele dintâi pe care le-am rostit către Domnul nostru îndată ce L-am primit. Și astăzi încă mai aud ecoul glasului măicuţei, repetândumi-le. Am plecat, așadar, spre biserică însoţită de surorile mele și ca să nu mă murdăresc de praful drumului fratele meu m-a purtat în braţe. De cum am ajuns la biserică am alergat la altarul Fecioarei pentru a-mi reînnoi ruga. Am rămas acolo retrăind surâsul din ajun până când surorile mele m-au căutat și au venit să mă ducă la locul destinat mie. Erau mulţi copii. Alcătuiau patru rânduri de la intrarea în biserică și până la balustrada din faţa altarului: două rânduri de băieţi și fetiţe. Cum eram cea mai mică m-au așezat lângă îngeri, pe treptele altarului.

A început liturghia. Pe măsură ce se apropia momentul împărtășaniei inima mea a început să bată din ce în ce mai tare în așteptarea vizitei lui Dumnezeu cel ce va coborî din Cer pentru a se uni cu sărmanul meu suflet. Părintele făcu un pas de pe treptele altarului spre fetiţe pentru a le impărţi Pâinea Îngerilor. Am avut norocul să fiu cea dintâi. În timp ce părintele cobora dinspre altar inima mea bătea de credeam că-mi sare din piept. Dar îndată ce mi-a pus pe buze Divina Azimă m-a cuprins o liniște și o pace de netulburat. Mă simţeam inundată de o stare atât de supranaturală incât prezenţa bunului Dumnezeu mi-a devenit la fel de sensibilă de parcă L-aș fi văzut și auzit cu simţurile mele firești. I-am adresat apoi rugăciune mea: Doamne, fă-mă sfăntă, păstrează inima mea mereu curată, numai pentru Tine . Mi s-a părut atunci că bunul Dumnezeu în adăncul sufletului mi-a spus aceste cuvinte foarte clare: Harul care ţi-a fost dat astăzi va rămâne viu în sufletul tău și va rodi roadele vieţii veșnice.
M-am simţit pe de-a-ntregul transformată întru Dumnezeu. Se făcuse aproape unu ceasul, după amiază, când s-a terminat ceremonia religioasă, pentru că preoţii veniţi din alte părţi sosiseră cu întârziere dar și din cauza că predica fusese lungă și mai avusese loc și reînnoirea actului de credinţă rostit la botez. Mama mi-a ieșit înainte, îngrijorată, crezănd că poate mi-a venit rău. Dar eu simţeam în mine atăta prisosinţă după primirea Pâinii Îngerilor încât mi-a fost atunci cu neputinţă să mă ating de vreo mâncare. De atunci am pierdut gustul și atracţia pe care începusem să le am pentru lucrurile lumii și nu m-am mai simţit într-ale mele decât în câte un loc singuratic unde puteam să-mi reamintesc bucuriile de la prima mea cuminecare.