Istorii cu talc

[nutucutu]

Părintele paroh s-a apropiat de microfon cu un chip întunecat şi a rostit aceste cuvinte:

”Fraţilor, trebuie să vă anunţ o veste tristă: parohia noastră a murit... Adesea v-aţi plâns că nu este activă. Cântările sunt vai de capul lor. Parohul nu este după placul vostru. Se lasă manipulat. Ei bine acum a murit de-a binelea... Vă invit totuşi să-i aduceţi un ultim omagiu dispărutei la sfârşitul slujbei...”
Rumoare în sală...

De îndată ce a fost invocat ultimul cântec, credincioşii se aliniază plini de respect unul în spatele celuilalt, pentru a-i aduce cel din urmă salut răposatei care se odihneşte într-un sicriu la capătul naosului. Curioşi, de asemenea, să descopere chipul ale cărei trăsături nu prea i-au marcat pe cei mai mulţi dintre ei:

„Ia spune, şopteşte unul, tu ştii cum arată...?”

Dar iată că fiecare, atunci când se apleacă deasupra sicriului pentru a arunca o ultimă privire dispărutei, tresare şi se să înapoi înspâimântat!

Ce-o fi oare atât de ciudat?

Când îmi vine rândul, mă aplec şi eu deasupra sicriului şi ce-mi văd ochii? Un chip, propriul meu chip, care mă priveşte cu ochii holbaţi... În fundul sicriului era o oglindă!

Parohia? Sunt eu, nimeni altcineva.

Parohia? Sunt eu! Nimeni altcineva...

„Biserica rămâne mereu în urmă!”

„Biserica nu înţelege nimic!”

„Biserica este formată doar din bătrâni ramoliţi!”

Şi dacă „Biserica” sunt eu?