Lucrul facut bine naste invidie

[eeaotly]

În prealabil postat de dobrin7m

Daca cineva a facut un lucru bun si a simtit invidia altora, inseamna ca lucrul acela bun nu este desavarsit. I-a lipsit ce este mai important. Sa il faca in tacere, nestiut.
Prin nerespectarea acestui indemn al Mantuitorului, sa nu stie dreapta ce face stanga, cel mai slab care vede lucrul cel bun devine invidios. Noi suntem pricina lui de invidie. E un inteles adanc aici. Cate se intampla de aici!
Si de cate ori nu ne atinge aceasta invidie!
Drumul e lung. Si greu. Fara Domnul nu il vom strabate.

Sa va dau un exemplu micut. Am fost deunazi la Manastirea Ormilia si am insotit niste musafiri romani ce doreau mult sa ajunga si la manastire. Mult m-am bucurat de acest prilej.
La un moment dat am intrebat maicuta cu care discutam: maicuta, cand sotul meu va merge in Sfantul Munte cateva zile, pot si eu oare sa vin aici acele zile ?, zic aceasta , ca stiu ca e manastire inchisa cu program strict fata de lume. Si ea mi-a raspuns: sigur ca da, numai sa ne spuneti din timp.
In acel moment musafirele mele ce ma insoteau au exclamat: vai tu norocoaso! ce bine de tine!

In clipa aceea inima mi s-a strans. Si am inteles greseala mea. Trebuia sa o fac intrascuns. Si nu am putut spune nimic. Am tacut. Pacatuisem. Si am fost prilej de pacat si pentru altcineva. Cu toate ca in mintea mea, vedeam pe toti cei din jurul meu ca mine sau mai sus ca mine fara gand ca se va intampla asta.
Orice fapta buna, si pentru noi si pentru ceilalti, trebuie facuta intrascuns.
Daca nu respectam aceasta porunca asa cum Domnul ne-a dat-o nu sporim ci cadem.
Vom fi prilej de pacat si vom pacatui.
Toata invatatura Domnului este desavarsita. Noi nu suntem desavarsiti si de aceea uneori nu o intelegem cum se cuvine. Insa Dumnezeu prin mila Lui, ne ajuta, ne ridica, ne invata. Daca suntem atenti la inima noastra si la glasul constiintei vom avea mereu dialogul cu Dumnezeu spre indreptarea si invatarea noastra.

Întâmplarea este, întradevăr, cam penibilă şi poate să-i tulbure pe cei mai sensibili din fire şi să-i facă să se simtă culpabili. Dar nu avem de unde să ştim cum vor reacţiona cei din jur la faptele noastre, iar fiecare este responsabil în primul rând pentru ceea ce gândeşte el, nu pentru ce gândesc cei din jur. Responsabilitatea nostră în astfel de cazuri este foarte incertă dacă nu chiar inexistentă.

Dar dacă ajungem să gândim că până şi binele poate face rău, ajungem să ne cenzurăm pornirile pozitive. Ceea ce în mod sigur nu e bine.

Trebuie să păstrăm echilibrul - ceea ce e mai greu decât să cazi într-una dintre extreme. Nu trebuie să ne ascundem chiar şi atunci când nu e cazul, doar de teamă că cine ştie ce invide ar putea stârni acţiunile noastre - atâta vreme cât posibila invidie nu ne aduce prejudicii, nu cred că e cazul să ne temem. E treaba invidioşilor să răspundă pentru gândurile lor.

Dar nici nu trebuie să cădem în extrema cealaltă şi să mergem la nesimţire. De exemplu, politeţea îţi cere întotdeauna să serveşti şi pe ceilalţi, - cu care interacţionezi - cu ceea ce ai tu de gând să mănânci. Altminteri, te poţi considera responsabil pentru reacţiile lor.
Etc, etc, etc...


Pe scurt, nu trebuie să-ţi baţi capul cu oamenii simpli pentru că dacă pui răul înainte ajungi să-l vezi şi să-l faci numai pe acela. Lasă-i în plata Domnului! Se lecuiesc ei în timp.