Grade, tipuri si semne ale influentei demonice

[fallen]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Rareori un demonizat ajunge astfel dintr-o dată. Este o boală spirituală cronică, ce are gradele sau stadiile ei. Clasic, se descriu trei grade:
1-tentaţia demonică. Este puţin mai mult decât simpla tentaţie sau ispită. Simpla ispită este atunci când ţi-e foame şi atunci îţi vine în cap gândul să furi o pâine. Este ceva care ţine de natura umană. Dar tentaţia celui care începe să se pună sub influenţă demonică este: mai complexă de atât; mai perversă de atât; subiectul întârzie mai mult de atât. Ea tinde să devină tot mai monocordă: mereu aceeaşi specie de păcat îmi vine în minte.

2-obsesia demonică. Este etapa în care viaţa subiectului începe să graviteze în jurul păcatului. Nu mai este păcatul cel care îmi dă mie târcoale şi mă atacă din când în când cu ispita lui. Rolurile s-au schimbat deja şi eu sunt cel ce dau târcoale păcatului. Şi o fac, dacă nu în mod continuu, cel puţin suficient de des încât comportamentul meu să aibă de suferit şi semnele bolii să fie deja vizibile pentru un ochi iniţiat şi atent. De multe ori apar compulsii de tip magic, încă şi mai des apare ceea ce poate fi uşor luat drept depresie psihogenă, mergând până la un risc suicidar.

3-posesia demonică este stadiul cel mai serios, mai spectacular şi, de regulă, exorcismele se adresează subiecţilor aflaţi în acest stadiu. Demonul (sau demonii, că pot fi mai mulţi) este deja internalizat şi pune stăpânire pe majoritatea funcţiilor psihice, mai puţin asupra voinţei, care, totuşi, poate şi ea suferi de un anumit grad de paralizie. Boala este evidentă chiar pentru un ochi neexpert, dar deosebirea dintre posesia demonică şi psihozele care se pot manifesta asemănător necesită expertiză. În orice caz, în acest stadiu, posedatul (în tradiţia răsăriteană numit energumen) nu se mai poate ajuta singur spre a ieşi din această stare şi are nevoie de ajutor.

Mulţi autori vorbesc despre un al patrulea grad: posesia perfectă. Aici, toate semnele oribile din stadiul precedent se remit aparent şi cei din jur pot crede că persoana a redevenit "normală". Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a că demonul a preluat adevărata posesie, a trecut de domeniul psihic şi se ascunde, acum, în nucleul cel mai profund al persoanei respective. O asemenea persoană profund posedată nu va mai arăta în exterior nimic spectacular, afară de împrejurări rare când este provocată: dar va trăi mereu pentru diavol, ducând întreaga viaţă în păcat, fără nici cel mai mic semn de remuşcare sau de ruşine. Adeseori asemenea persoane pot fi plăcute la înfăţişare şi, surprinzător, pot avea un comportament plăcut.

S-ar putea spune ca "diavolul' nu actioneaza cu mult mai diferit decat boala. Daca la inceput te ataca din exterior prin "factori fizici, chimici, mecanici, biologici" pana cand "depaseste capapcitatea de adaptare a organismului", in final se integreaza, asemeni cancerului in genomul celulelor (ADN), transformandu-le in celule canceroase care vor da nastere unor tumori, la fel si el, in mintea noastra, transformandu-ne in monstrii.
Si boala trupeasca (tot o lucrare a diavolului considerata de teologi) are manifestari care mai de care mai perverse, de multe ori facandu-ne pe noi singuri sa ne autodistrugem. Stiati ca nu polenul sau veninul de albina de exemplu sunt cele care ne pot omori, ci toxinele generate de propriul nostru organism (histamina) la contactul cu antigenul, care duc la producerea socului anafilactic? Din cauza ca la prima intalnire cu antigenul (alergenul) sistemul imunitar se sperie asa de tare (se hipersensibilizeaza), incat la urmatoarea distruge tot ce-i iese in cale.
Deci, daca o boala are capacitatea de a "manipula" sistemul imunitar, ori in sensul inhibarii lui, (cand nu mai face nimic impotriva agresorului) ori al hipersensibilizarii (cand distruge fara discernamant si ce e strain, si ce e propriu organismului), atunci va dati seama ce poate face si cu mintea noastra.

Intrebarea este : ce putem face pentru a-i tine piept?
Pana la un punct, stiu si raspunsul. Pana la punctul cu "depaseste capacitatea de adaptare" (astea sunt "clisee" din cartile de fiziopatologie). Stiu ce se poate face chiar si atunci cand este afectat sistemul imunitar, intr-un sens sau in celalalt : trebuie intai identificat tipul tulburarii, iar apoi, restabilit echilibrul. (dar nu va imaginati ca asta e usor). Nu intru in detalii terapeutice, decat daca intereseaza pe cineva.
Dar ce facem atunci cand tulburarea e la nivelul mintii, psihicului? Acolo cum restabilim echilibrul? Probabil sunt "cai chimice", care amelioreaza, simptomatic, efectele actiunii distructive, dar exista si ceva similar "imunomodulatorilor" sau "terapiei de desensibilizare"?
Sau astea sunt amanunte, secrete ale fiecarei meserii (de psiholog, sau de teolog)?
Astept totusi raspunsuri.