E intotdeauna pacat sa minti?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de BebeGeo

Am si eu o intrebare. Poate suna aiurea dar chiar sunt nelamurita.Stiu ca este porunca sa nu minti dar daca minti sau ascunzi adevarul ca sa ascunzi ca ai facut o fapta buna tot este pacat? Pentru ca in acelasi timp Mantuitorul ne indeamna sa nu lasam sa se vada faptele noastra bune inaintea oamenilor si sa le facem intr-ascuns.

Nu este întotdeauna păcat să minţi. Minciuna nu este păcat intrinsec. Spunem că un păcat este intrinsec atunci când nu poate fi imaginată o situaţie în care fapta respectivă nu ar fi materie rea (adică un lucru care nu ar trebui să se întâmple). Spre exemplu, avortul sau sacrilegiul sunt intrinsec rele, fiindcă ele sunt situaţii care nu ar trebui niciodată să se întâmple.

Care este, atunci, criteriul principal de judecată în a şti dacă o minciună este sau nu este un păcat ? Acest criteriu este foarte simplu şi pleacă de la observaţia banală că nu toţi oamenii au îndreptăţirea să cunoască adevărul. Să luăm două exemple concrete:

A) O prietenă mă întreabă dacă între mine şi soacra mea există frecuşuri. Deşi eu ştiu bine că există frecuşuri, eu pot să neg acest lucru în bună conştiinţă. Deşi este o negare a adevărului, nu este un păcat în virtutea faptului că prietena mea nu are îndreptăţire să cunoască acest adevăr.

B) Duhovnicul meu mă întreabă dacă între mine şi soacra mea există frecuşuri. Eu nu pot să neg acest lucru în bună conştiinţă, fiindcă duhovnicul meu are îndreptăţire să cunoască acest adevăr pe care eu i-l refuz.

Iată, deci, aceeaşi întrebare. Singura diferenţă, esenţială însă, stă în îndreptăţirea de a şti a celui care întreabă. Observăm că îndreptăţirea nu este globală. Superiorul meu de la firmă are îndreptăţire să ştie dacă Popescu fumează în birou, ceea ce e interzis de regulament. Dar nu are îndreptăţire să ştie dacă Popescu îşi bate copiii. Mama lui Popescu are îndreptăţire să ştie dacă Popescu îşi bate copiii, dar nu are îndreptăţire să cunoască detalii privind regulamentul intern al firmei la care lucrez.

Aplicând, acum, la cazul în speţă: au sau nu au X şi Y îndreptăţire să cunoască faptele dv bune ? Dacă nu au, atunci discreţia în privinţa lor, sau chiar negarea lor la o întrebare frontală, nu este păcat în sensul Decalogului.

Să mai observăm un lucru fără legătură cu cele de mai sus: când ne lăudăm cu faptele noastre bune, pierdem ceva esenţial: o bună parte din merit. Am făcut o faptă bună ? Nu am făcut altceva decât trebuia să facem. Am postit ? Trebuia să postim. Am ajutat pe cineva în nevoie ? Spiritul Sfânt ne-a inspirat, pronia ne-a dat postibilitatea de a o face, de fapt este meritul lui Dumnezeu, care nu uită colaborarea noastră. Un şoricel care se cuibărise sub piciorul unui elefant se străduia din răsputeri, în tăcere, să ţină pasul cu elefantul. Din cauză că nu prea putea singur, adesea se agăţa de piciorul elefantului. Până într-o zi, când a strigat în gura mare: "iată ce tare tropăim noi doi !"

Cu frăţietate în Cristos,
M.D.