Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

Pentru a vă edifica în privinţa faptului că nu scot de la mine ideea privitoare la preexistenţa Chipului creaturii, iată:

§8. De aceea se şi atribuie lui toate atributele şi nimic din toate, având toată forma, tot chipul, fiind fără formă, fără frumuseţe, având în Sine anticipat, în afara relaţiei şi ridicat peste toate — începuturile, mijlocurile şi sfârşiturile existenţelor şi luminându-le tuturor nepătat, ca fiind cauza unică şi supraunită. Căci dacă soarele nostru înnoieşte şi însuşirile celor sensibile, deşi sunt multe şi diferite, iar el este unul şi răspândeşte o lumină unică şi le desăvârşeşte şi le deosebeşte şi le uneşte şi le înviorează şi le face roditoare şi le creşte şi le schimbă şi le întăreşte şi le odrăsleşte şi le ţine în mişcare şi le dă viaţă tuturor, şi fiecare din toate se împărtăşeşte potrivit lui de acelaşi şi unic soare, şi soarele cel unul are de mai înainte în el în chip unitar cauzele celor multe ce se împărtăşesc de el — cu atât mai mult în el, drept cauza tuturor, preexistă toate modelele celor ce sunt într-o unire mai presus de fiinţă. Fiindcă produce şi fiinţele ca rezultat ce provine din fiinţă. Iar modele zicem că sunt raţiunile de fiinţă făcătoare şi în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numeşte predestinări şi voiri dumnezeieşti şi bune, care deosebesc şi produc existenţele. Conform lor Cel mai presus de fiinţă a produs şi predeterminat toate cele ce sunt.

[Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, ed. Paideia, Bucureşti, pp. 160-161 — „Despre Numirile Dumnezeieşti”, cap. V]

Şi aici am să vă dau două citate din Sf. G. Palamas:

Iar Macarie cel Mare zice: << Sufletul, unindu-se cu lumina chipului ceresc, obţine şi acum cunoştinţa tainelor, în ipostas; în ziua cea mare a învierii, însă, va fi luminat şi trupul de acelaşi chip ceresc al slavei. >> A spus în ipostas ca să nu creadă cineva că luminarea aceasta se face prin cunoştinţă şi cugetări. De altfel, omul duhovnicesc constă din trei părţi: din harul Duhului ceresc, din suflet raţional şi din trup pământesc

[Citat din „Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama” de Dumitru Stăniloae, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 207.]

Şi:

Că nu numai înnoirea, ci şi însuşi Duhul Sfânt se dă celor drepţi, ne-a arătat prin faptă şi cuvânt Domnul, suflând şi zicând ucenicilor: „Luaţi Duh Sfânt”. La fel a prevestit şi Ezechil, zicând: „Şi voi da vouă inimă nouă şi duh nou şi voi smulge inima de piatră din trupul vostru, şi voi da vouă inimă trupească şi duhul meu voi da în voi”. Şi mai înainte prin Moise, care zice către Iisus Navi: „Râvneşti să fii ca mine? Şi cine va face tot poporul Domnului profeţi când va da Domnul duhul său peste ei?” Aceasta ştiind-o Pavel din experienţă zice: „Noi n-am luat duhul lumii, ci duhul cel din Dumnezeu”. Iar către sfinţii din Roma: „Voi nu sunteţi în trup, ci în duh, dacă duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. La fel către tesaloniceni: „Cel care defăimează, nu om defăimează, ci pe Dumnezeu care a dat Duhul său cel Sfânt întru noi” (1 Tes 4:8). Iar Părintele Gură de Aur şi mai înainte de el Atanasie cel Mare zic că nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune „Duhul cel din Dumnezeu” şi nici Dumnezeu nu spune „Duhul meu” fără să spună „Duhul Sfânt”. Dar faptul că cele ale Duhului sunt Duh Sfânt sau Duhul Sfânt, cu articol sau fără, nu l-a îndemnat pe nimeni să-l declare creat, decât pe pneumatomahi întâi şi apoi pe varlaamitul Achindin acum.
Că însuşi Duhul Sfânt e cel dat şi primit, nimeni nu va mai nega dacă vrea să asculte de învăţătorul care a vorbit prin prooroci şi de cei trimişi să înveţe toate neamurile şi de cel ce i-a trimis. Iar că chiar el este cel de care se împărtăşesc cei vrednici nu se va îndoi dacă ascultă cu credinţă pe cel ce se dă lor şi e primit de ei. Căci nu s-ar putea să fie dat şi primit altfel. S-o garanteze însă şi aceasta Pavel zice: „E cu neputinţă ca cei o dată luminaţi, care au gustat din darul cel ceresc şi s-au făcut părtaşi de Duh Sfânt”. Apoi că se dă şi se împărtăşeşte în chip diferit şi nu tuturor celor create, va arăta Dionisie, tălmăcitorul ierarhiei cereşti, care zice: „Neasemănarea vederilor spirituale, sau face cu totul neîmpărtăşibil darul luminii (φωτοδοσια) cel supraabundent al bunătăţii părinteşti, sau îl face să se dea în diferite împărtăşiri, mai mici şi mai mari, mai întunecoase şi mai luminoase, raza izvorâtoare fiind una şi simplă şi totdeauna aceeaşi”. Acestea sunt suficiente să ne convingă atât că lucrarea şi harului Duhului dat şi primit de cei dăruiţi nu e creat — căci este însuşi Duhul Sfânt — cât şi că nu este fiinţa Duhului, — căci nimănui nu dă Dumnezeu fiinţa proprie.

[Idem, pp. 289-290]

Deci Harul ni se adaugă drept ceva care ni se va revela ca făcând parte din fiinţa noastră sau ca moştenire, ca drept pe care îl obţinem printr-o viaţă dreaptă. Adică, Increatul se adaugă definiţiei noastre umane create ca răsplată a coparticipării la Eternitate, adică la Increat. Aceasta e Persoana. Asta înţeleg eu prin Persoană.