Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta

[Ioana-Andreea]

Consecinte tragice

Dificultãtile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus eventual la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunitãti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” mãsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogãtire a Bisericii Catolice ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a mãsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.
Cu timpul, aceste practici au îndepãrtat complet pe credinciosi de învãtãtura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lãsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnicã, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Aceastã stare de coruptie cerea o corectare urgentã, care a venit în cele din urmã prin Martin Luther si miscarea protestantã. Din pãcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat sã priveascã spre Biserica Ortodoxã, care a fost prin harul lui Dumnezeu feritã de aceste aberatii si care a pãstrat cu credinciosie învãtãtura apostolilor.

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlãturarea coruptiei si a unor învãtãturi gresite a fost binevenitã. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învãtãturi care erau cu totul noi în crestinism.
Una din problemele Reformei a fost faptul cã ea a pãstrat cadrul juridic în care era înteleasã mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformã au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar ele au pãstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, presupozitiile au rãmas aceleasi.
Ca rãspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învãtãtura biblicã a mântuirii prin har. Dintr-o singurã trãsãturã de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultãtile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea pãcatelor a fost câstigatã o singurã datã de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusitã de individ prin credintã, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie sa se spovedeascã, nici sa-si numere faptele bune. El trebuie doar sa creadã în mântuirea adusã de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.
De la început, Luther a trebuit sã se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germanã a Bibliei, el a fãcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintã”, cu toate cã „numai” nu exista în textul original. Anumiti învãtati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat sã o corecteze. Ulterior aceastã falsificare a Scripturii a fost îndepãrtatã, dar de prea târziu. Între timp, sola fide, numai prin credintã a devenit unul din strigãtele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevãr, Iacov declarã într-un mod explicit, fãrã sã lase nici o îndoialã cu privire la acest subiect:
Vedeti dar cã din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintã. (Iacov 2:24)
Este uimitor cã cel care a sustinut Scriptura ca singura sursã de autoritate, a ales sa calce în picioare o învãtãtura a Scripturii si chiar sã cearã mutilarea ei.
Asa cum am arãtat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolicã. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începutã de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantã a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fatã de tainele Bisericii care nu era întâlnitã la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlãturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevãr, aceastã dezvoltare a fost o consecintã logicã a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutãti, învãtãturi neîntâlnite pânã atunci, uitând cã noutatea este prima manifestare a oricãrei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultãti care au izvorât din aceste presupozitii.

Unitatea bisericii

Mentionez aceastã problemã doar în treacãt, ea nefiind legatã în mod direct de tema acestui articol.
Sola Scriptura însemna ca fiecare individ este liber si chiar încurajat sã înteleagã singur, pentru el însusi Scriptura. Dacã pentru catolici singura interpretare autoritativã provenea de la Papã, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un Papã, hotãrând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilã explozie a numãrului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! Dupã ce timp de 2000 de ani împãrãtia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevãratul Israel, Biserica, dintr-o datã împãrãtia devine invizibilã, ascunsã doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilã este doar o institutie pur omeneascã, fãrã consecinte spirituale.