Ganduri despre dogmatica in general

[Mihnea Dragomir]

"Fericit bărbatul care (...) ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea" (Psalmul 1).

Aceste cuvinte, aşezate chiar la începutul Psaltirii, ne arată importanţa eminentă a dogmaticii între ştiinţele sacre.
Trei sunt virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. În această ordine. Baza este credinţa: în ce anume să speri dacă nu crezi ? Şi, mai ales, cum ai putea să iubeşti pe Cineva despre care nu ştii nimic ?

Şi totuşi, vedem limpede cum azi, mai mult decât în oricare epocă anterioară, importanţa fundamentală a dogmaticii este subminată. Nimeni nu ştie mai bine decât duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor că nu se poate speranţă, nici iubire autentică, fără credinţă şi fără fundamentul dogmatic al ei. Or, constatăm că mulţi oameni, chiar dintre cei care îşi spun creştini şi nu mai pot de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, îi subminează importanţa, făcându-se agenţii lui inconştienţi. Despre deriva iubiristă am mai scris cu alt prilej. Aici vreau să mai adaug doar observaţia că în majoritatea, chiar în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eu aud cuvântul "dogmă" şi flexiunile lui în conotaţie negativă. În cadrul luptei pe toate planurile pe care modernismul o duce contra regulei de orice fel, nimic nu întrece aversiunea faţă de dogmă, cu care doreşte să inoculeze minţile oamenilor. Astfel, dogma ajunge, din adevăr de credinţă pe care îl cunoaştem de la Dumnezeu, ceva care încorsetează libertatea oamenilor. Dogmaticul este un cap pătrat. Un om cu gândire rectangulară, dacă nu chiar obtuză. Este un cineva lipsit de inimă şi incapabil de emoţie. Hotărât lucru: dogma este o nenorocire, iar dogmaticul un monstru.

Care sunt primele consecinţe ale unui asemenea tip de mentalitate antidogmatică ? În mod clar, primele consecinţe sunt de ordin moral. Adevăr de credinţă şi adevăr moral sunt ca obiectul şi imaginea lui în oglindă. Fracturează-l pe primul şi îl vei vedea încă şi mai fracturat pe al doilea. Nu există teologie morală fără teologie dogmatică. Conceptului pe care îl numim "morală naturală" îi corespunde, de fapt, o "dogmatică naturală" dacă se poate spune astfel. Unei dogmatici mişcătoare îi va corespunde o morală mişcătoare. Dacă adevărurile noastre de azi sunt altele decât adevărurile în care au crezut cei cu 100 de ani în urmă, atunci nu e cel mai firesc lucru ca morala de azi să fie alta decât morala de acum un secol ?