Milostenii facute de saraci

Or fi forme si forme... Stiu si eu, Moshule... Forme sau grade sau modalitati sau varste...
Eu ma oprisem la una, care mi se pare cea mai aproape de preocuparile mele momentane. Nu-i musai sa astept un acord general, nici sa se creada ca detin vreun secret al milosteniei. Marturiseam si eu ce ma preocupa. Ma indoiesc de dragostea mea...
E o intreaga problematica aici, poate inca n-ai sesizat-o, poate ai depasit-o deja... Pe mine, insa, ma framanta.
Nu fac apologia zgarceniei si a crisparii! Nici a micimii de suflet. Doar ca nu-mi place sa iau totul de la sine-nteles, fara sa experimentez in folosul cunoasterii de sine tot felul de nuante (unele care ma multumesc oarecum, altele care ma dezvrajesc dureros de alura artificiala, de impostura mea).
Uneori refuz sa fac milostenie. Pentru ca ma costa pe mine prea tare, in acel moment cand caut sa decid. Tin prea mult, imi dau seama, la unele lucruri (nu neaparat materiale, pot fi si stari de spirit). Si nu-i deloc usor sa ma lepad ca de la sine, intrucat in spatele rezistentei stau insusiri adinci, ganduri ascunse (toate acestea fiind continuturi ale neincrederii in Dumnezeu, forme ale imaturitatii, ale indoielii, ale rupturii dintre mine si Dumnezeu - pe care am descoperit c-o intretin in mine insumi, pacatuind), pe care nu mi le cunosc si pe care inca ma prefac ca nu stiu cu ce sa le inlocuiesc. Inaintez asadar, in astfel de situatii, in descoperirea de sine. Cugetul mai prinde nitica umilinta, astfel...Iata meritul principal!
Alteori fac gestul spontan.
Ma mir si eu cat sunt de diferite situatiile mele sufletesti... (Caldiceii si nevroticii sunt mereu complicati, sunt fara simplitate...)

Pe de alta parte, binevenita nuantarea ta si pertinenta, multumesc!