Filantropia diaconală a Bisericii Ortodoxe în contextul mondialismului

[myself00]

Abordare din punct de vedere al Teologiei Sociale
(Acest subiect a fost titlul conferinţei pastorale de toamnă, ţinută de pr. Mihai VALICĂ la sediul protoieriei Câmpulung Moldovenesc pe 15 oct. 2012.)

• 1. Introducere

A apărut „omul de tip social” sau „teologia socială” întrucât s-a produs o despărţire între teologie şi viaţă. Teologia Socială încearcă să reîncreştineze valorile sociale de azi, care sunt în parte un rezultat al educaţiei creştine, să le redea valoarea hristică şi eclesială, să refacă Trupul tainic al lui Hristos sau să invite cel puţin la dialog şi colaborare „socialul”, adică societatea civilă, medicală, culturală, ştiinţifică, etc., care nu este angajată religios, sau care nu ţine cont de valorile morale ale Teologiei.
Unii Sociologi[2] şi teologi[3] susţin unanim, că pentru omul social sau post modern[4] pentru a-i reda chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, adică „omul-complet”, cu nevoile sale spirituale, religioase, culturale, etc., este nevoie de o abordare teologică complexă, care să cuprindă atât dimensiunea socială, ştiinţifică, academică, cât şi cea teologică într-o conlucrare şi unitate deplină.
În acest sens este nevoie de o Teologie pastorală vie, misionară, neprozelită, practică, contribuind astfel ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci meținerea lui în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică și mântuitoare[5].
1.1. Filantropia diaconală între istorie, ”persecuția” bunăstării și mondializare
Este cunoscut faptul că perioadele de persecuţie și prigoană sunt cele în care cunoaștem cel mai profund teama, durerea, nesiguranța și nedreptatea, dar și fericirea interioară pe măsură, dată de harul lui Dumnezeu[6]. Istoria ne arată că vremurile (g)rele au fost pentru Biserică perioadele cu cea mai intensă creștere a solidarității creștine și de rodire duhovnicească, numite chiar” secole de aur ale Creștinismului”.
Există un har peste har al vremurilor (g)rele, pe care Dumnezeul îl rânduiește celor aleși. În vremuri de prigoană, lipsă și persecuție, definindu-te în opoziție cu ceea ce este în afară, ajungi mai puternic pe dinăuntru, prin harul, împreună lucrarea cu Dumnezeu și alegerea făcută de tine pentru Dumnezeu și pentru slujirea aproapelui prin slujire filantropică.
Acestea sunt vremurile pe care le-au trait mulți martiri, începând cu primul martir, Sf. Arhidiacon Ştefan. El a făcut alegerea să-și dea viața pentru Cel care l-a iubit întai, după ce a “slujit la mese” celor săraci. In timp ce era ucis cu pietre, biruitorul și nu victima, Sf. Ştefan vede cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Tot cerul se bucură pentru Sf. Ștefan, care vine acasă și-i iese în întampinare. Iată răsplata mărturisirii până la capăt și a slujirii celor în nevoi!
Creştinii Bisericii din primele veacuri nu aveau niciunul din avantajele pe care le avem noi astăzi: majoritate numerică considerabilă, credibilitate morală, parteneriat social cu statul, infrastructură organizatorică în tot spațiul teritoriului canonic, Biserici frumoase și bunăstare materială, creștini generoși și cu dare de mână, și alte avantaje sociale, politice și administrative cu care se laudă mulţi din creştinii Bisericii de azi. Nu este nimic rău în aceste mari împliniri, obținute cu multă trudă și sacrificiu de-a lungul multor secole, însă cu ce preț au fost realizate?
Cîtă prăpastie morală sau compromis s-a așezat de-a lungul istoriei, între legea lui Dumnezeu și Creștinismul de azi, care din dorința de a-și păstra sau adăuga privilegii a preferat bunăstarea cu orice preț, în locul confruntării sau sancțiunii morale cu puterea seculară?
1.2. Paradigma hristică a Ortodoxiei
Ortodoxia are ca model atitudinea și comportamentul Mântuitorului nostru Iisus Hristos[7], care pe muntele Carantaniei, a optat ferm pentru calea Crucii în locul miracolului, a fascinației, a bogățiilor și a mărăției gloriei lumești[8].
”Hristos nu va câştiga dragostea oamenilor oferindu-le” doar ”pâine pământească, nici satisfăcându-le dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinţei”[9]. Aproape întreaga istorie ne arată că, în mare parte omenirea a ales sclavia înşelăciunii acestei lumi a păcatului și a bunăstrării materiale cu orice preț, preferând calea ispititoare sugerată de diavol, decât cea deschisă de Mântuitorul[10].
Primii creștini pentru a face faţă slujirii aproapelui, nedreptății sociale și persecuţiei de tot felul au separat slujirea cuvântului lui Dumnezeu, de” slujirea la mese”[11], considerând că prioritar este propovăduirea și mărturisirea revelației divine, și nicidecum oferirea de servicii sociale de cinci stele. Aceasta este paradigma istorică a filantropiei creștine și a activității pastoral-duhovnicești a Bisericii Ortodoxe.