Sfantul Antonie- parintele monahilor

[nutucutu]

Din Viața sfântului Anton scrisă de sfântul Atanaziu, episcop

(Cap. 2,4: PG 26,842-846)

Vocația sfântului Anton

După moartea părinţilor, lăsat singur împreună cu sora sa încă foarte mică, Anton, la vârsta de optsprezece sau douăzeci de ani, a luat grija casei şi a surorii. Încă nu trecuseră şase luni de la moartea părinţilor, când într-o zi mergând după obiceiul său la celebrarea euharistică, reflecta asupra motivului care i-a determinat pe apostoli să-l urmeze pe Mântuitorul, după ce au părăsit toate. Îşi amintea de acei oameni, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor, care, după ce şi-au vândut bunurile, au adus la picioarele apostolilor ceea ce au primit pentru ca să fie împărţit săracilor. De asemenea, se gândea la câte şi ce fel de bunuri sperau ei să obţină în cer. Meditând asupra acestor lucruri, el a intrat în biserică tocmai când se citea evanghelia şi a auzit că Domnul i-a spus acelui bogat: Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer apoi vino şi urmează-mă (Mt 19,21).
Atunci Anton, ca şi cum relatarea vieţii sfinţilor i-a fost prezentată de Providenţă şi că acele cuvinte au fost citite chiar pentru el, a ieşit imediat din biserică, a dăruit locuitorilor satului proprietăţile pe care le moştenise de la familia sa – avea trei sute de proprietăţi foarte fertile şi frumoase – pentru ca să nu fie motiv de preocupare pentru el şi pentru sora sa. A vândut şi bunurile mobile şi a împărţit săracilor marea sumă de bani primiţi, lăsând numai o mică parte pentru sora sa.
Participând altă dată la adunarea liturgică, a auzit cuvintele pe care le spune Domnul în evanghelie: Nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine. Neputând să reziste prea mult, a ieşit din nou și a dat şi ceea ce îi mai rămăsese. A încredinţat-o pe sora sa fecioarelor consacrate lui Dumnezeu şi el însuşi s-a dedicat vieţii ascetice în vecinătatea casei sale şi a început să ducă o viaţă aspră cu tărie, fără a permite nimic sieşi.
Lucra cu mâinile sale: dealtfel, auzise cuvintele: Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce. Cu o parte din banii câştigaţi îşi cumpăra pâine, iar restul îl dădea săracilor.
Petrecea mult timp în rugăciune, deoarece învăţase că trebuie să se retragă şi să se roage fără încetare. Era atât de atent la lectură încât nu-i scăpa nimic din ceea ce era scris, dar păstra toate în suflet aşa încât a ajuns ca memoria să înlocuiască cărţile. Toţii locuitorii satului şi oamenii drepţi, de a căror bunătate se folosea, văzând un atare om îl numeau prieten al lui Dumnezeu, iar unii îl iubeau ca pe un fiu, alţii ca pe un frate.