Pledoarie pentru nasterea naturala

"Ne-am rugat la Maica Domnului şi la toţi Sfinţii..."

- Ce a însemnat legătura cu Dumnezeu în aceastã experienţă?

Cleo: În primul trimestru de sarcină am avut mari probleme şi am fost nevoită să stau în pat. Atunci, părintele duhovnic mi-a spus că am ocazia să mă rog cât pot de mult - pentru că eu nu prea aveam timp pentru rugăciune, în timpul zilei, mai ales. Acatiste şi paraclise, ce vreau, să citesc – însă permanent să spun Rugăciunea inimii. Mi-a spus să iau cea mai lungă metanie din casă şi să spun tot timpul Rugăciunea, cât de mult pot. Am simţit că mi-a folosit mult mai ales că o făceam cu mâna pe burtică: mângâiam copilul, pe care-l simţeam. . .

Iulian: Relaţia cu Dumnezeu nu trebuie să fie numai în momentul nașterii. Mama trebuie să fie pregătită prin spovedanie, prin împărtăşanie... S-au rugat foarte mulţi prieteni pentru noi, preoţi, s-a rugat şi comunitatea...Ne-am simţit permanent în mijlocul acestor rugăciuni - şi lucrul acesta a contat enorm. Am avut şi un moment foarte delicat, când placenta nu mai ieşea, iar cei de la Salvare au zis că neapărat trebuie s-o ducă pe Cleo la spital. Noi chemasem Salvarea ca să-i taie cordonul ombilical, iar ei voiau să ia mama de-acasă şi s-o ducă la spital! Atunci am zis: ,,Gata, rolul vostru s-a încheiat aici, vă mulţumescl”.

Cleo: Evident că ei spun: „Acasă n-ai născut într-un mediu steril”, şi copilul este dus la spital şi injectat cu antibiotice - ceea ce mi se pare absolut stupid, pentru că dacă intervii cu antibiotice asupra unui copil atât de mic îi slăbeşti sistemul imunitar. În plus, se ştie că sunt foarte multe spitale şi maternităţi închise tocmai din cauza streptococilor. Toate lucrurile acestea duc la tratarea naşterii ca pe-un proces patologic...

Iulian: Eu nu vreau acum să fac o pledoarie pentru ca naşterea să fie neasistată, mai ales că am prieteni medici şi am un mare respect pentru cei care au acest mare dar de la Dumnezeu. Nu sunt împotriva actului medical atunci când este cazul - dar, repet, naşterea nu este o boală, este un act fiziologic, care trebuie să se întâmple în condiţii normale, fără intervenţie. În spitale, de exemplu, pentru a se grăbi procesul, se introduc hormoni artificiali. Tot felul de proceduri care nu-şi au nici un rost într-o naştere normală. Nu ştiu de ce hormonii naturali ai mamei trebuie să fie înlocuiţi cu oxitocina sinteticñ!?... Mie mi se pare un lucru care nu poate fi explicat decât prin faptul că naşterile trebuie să fie rapide. Totul e gândit în termeni de eficientizare, fără să ştim exact care este efectul acestor intervenţii asupra mamei şi a copilului.

Imaginaţi-vă că Irina, moaşa, a dormit pe canapea cu Cleo cu două seri înainte, când a avut mai multe contractii şi a crezut că naşte. Ne-a spus că ea nu crede că o să se întâmple în seara aceea, dar a stat cu Cleo ca să se simtă in siguranţă. Aşa ceva ar fi de neimaginat într-un spital!

- Şi placenta, cum a ieșit până la urmă?

Iulian: Am pus mâna pe un mir de la Sfântul Munte, am însemnat-o pe burtica cu Sfanta Cruce şi i-am rugat pe Maica Domnului şi pe toţi Sfinţii ca placenta să iasă - şi placenta a ieşit foarte bine! În spital, în acest moment, medicul nu ar mai fi avut răbdare şi ar fi intervenit mecanic ca sa scoată placenta. Este o intervenţie dezagreabilă, în cel mai bun caz. . .

De fapt, în aproape toate naşterile normale, medicii intervin şi prin faptul că foarte mulţi taie zona perineală din start, chiar dacă nu e necesar, pentru că aşa-i mai simplu pentru ei (copilul iese mai uşor), dar pentru mamă este mai dificil, pentru că tăietura trebuie cusuta, iar zona e sensibilă.... Ulterior am citit că, şi dacă se rupe puţin la naştere zona perineală, acele rupturi se vindecă mai uşor şi zona se poate reface fară nici un fel de probleme, fară intervenţia medicului.

Cleo: Şi mai e ceva: copilul luat de la mamă este hrănit artificial, ceea ce este o aberaţie! Copilul nostru, de data asta, a fost ţinut pe burtica mea şi el s-a dus singur, printr-un reflex natural, şi a supt din sân la mai puţin de o jumătate de oră de la naştere - lucru pe care n-o să-l vadă nimeni, niciodată, într-un spital de stat, ci doar in acele clinici unde există acest concept de „naştere cu blandețe”.

Iulian: Soţia mea era cu copilul în braţe dupã foarte puţin timp de la naştere şi se plimba prin casă, vorbea la telefon... Totul era normal.

- Dar cum a descirs naşterea, efectiv?

Cleo: S-a intamplat totul foarte repede, pentru că la prima oră a dimineţii s-a rupt apa, în somn, şi aproape instantaneu au început contractiile acelea uriaşe de naştere, din două în două minute. Nu mă mai puteam mişca. In primă fază, nu ne-am dat seama ce trebuie să facem: moaşa nu era, şi-am chemat Salvarea — ne-am zis: „Dacă nu este moaşa, aşa a fost să fie, o să mergem la spital. Dar, în panica aceea de alteva minute, pină am vorbit cu moaşa la telefon, mi-am dat seama nu mai pot să mă mişc și nu voi reuşi să mă urc în Salvare.
Apoi moaşa ne-a liniştit și ne-a zis să ne apucăm de treabă! După ce m-am linistit, am acţionat. Şi moaşă a fost, pană 1a urmă, Iulian

- Cum a fost?

Iulian: Păi, te întăreşte Dumnezeu în momentele alea, nu ai incotro! A fost bine, din punctul meu de vedere a fost o naştere perfectă! Maica Dornnului a fost cu noi... Copilul, când a ieşit, cu căpşorul într-o parte, aproape că îmi arăta cordonul ombilical din jurul gâtului - şi l-am tras peste cap. Iar copilul a putut să iasă, un pic ajutat și de mine; am ţinut putin, ca să nu fie o expubie foarte rapidă. Asta o auzisem tot în discuţiile dintre Irina şi Cleo.

Cleo: Multa lume m-a întrebat dacă am avut copiii acasă în acel moment, şi dacă nu s-au şocat să asiste la naştere! Am avut doi dintre copii acasă, gemenii de 14 ani, și nu, nu s-au şocat. Probabil întrebarea asta vine din faptul că lumea se gândește la ceea ce se intamplă în spital — urlete, ge-mete — dar n-a fost aşa: copiii ne-au fost chiar de ajutor. E adevărat că nu i-am lăsat să intre atunci în cameră. Soţul meu i-a trimis afară şi a inchis uşa, dar din când in când le striga: „Adu-mi un prosop, adu-mi un mop!". Fata era pregătită, stă-tea lângă uşă şi ne aducea absolut tot ce trebuia, dar nu s-a şocat câtuşi de puţin! Băiatul a fost 1a nişte cumpărături, în apropiere... Știau că nasc şi că nu aveau de ce să le fie teamă. Au participat şi ne-au ajutat cât de mult s-a putut.

Material reafizat de Raluca Tănăseanu. Fotografii de Ana Capsali.
(Revista Familia Ortodoxă – numărul 11 (46) / 2012, paginile 32 - 36)