Lupta lui Dumnezeu pentru om

[Ioana-Andreea]

Viata in Duh - Arh.Emilianos Simonopetritul

« S-a infatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin multe semne doveditoare”(FA 1,3)

Evanghelistul ne pune nemijlocit in fata tuturor modurilor si marturiilor vietii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Si ce n-a facut ! Daca as putea sa ma exprim omeneste, o singura problema preocupa gandirea lui Dumnezeu : cum sa faca pe om sa inteleaga si sa creada si sa-si aduca aminte ca El este viu, ca traieste in legatura cu omul. Ca omul sa traiasca pentru Dumnezeu si sa sufere ca sa fie viu in Dumnezeu, e un lucru pe care-l inteleg. Dar iubirea lui Dumnezeu Il face pe Dumnezeu sa Se vada pe Sine Insusi in legatura cu cel mai mic om si sa-Si regleze planurile Sale dinainte de veci (Ef 1,3-6) si sa Se programeze, am spune, pe Sine Insusi si sa randuiasca toate, ca Insusi Dumnezeul Cel Infinit sa intre in masurile firii omenesti.
Si-L vedem pe Dumnezeu plecandu-Se ca sa plasmuiasca pe om, asa incat de indata ce intaiul om isi va deschide ochii sa-L vada pe Dumnezeu ; pe Dumnezeul Care S-a plecat si « luand tarana din pamant »(Fc 2,7), l-a plasmuit.Deschizandu-si ochii sai, intaiul om din pamant, care era intreaga fire omeneasca, la prima deschidere a ochilor lui, Il vede pe Dumnezeu, Care ia tarana si o face om si, in Duhul Sfant, vine si da suflare omului, sufland asupra lui ; sufland in narile si in sufletul lui mort adormit, in trupul lui pamantesc, si ii da viata ! Asa cum copilul care doarme se trezeste si priveste la tatal sau, care-l imbratiseaza si il dezmiarda sau il saruta cu afectiune, cu incantare si simte aceasta afectiune parinteasca, exact asa si omul a fost plasmuit astfel incat, de la prima deschidere a ochilor lui, sa nu vada nimic altceva decat pe Dumnezeu ! Dar era in mijlocul unei lumi minunate ! Aceasta lume avea tot felul de gradini, tot felul de plante, tot felul de animale, tot felul de stele, tot felul de ingeri. Si, totusi, nu l-a facut sa vada nimic altceva ca sa-L vada pe Cel care a plasmuit aceasta plasmuire a mainilor Lui, pe Cel care a suflat in narile lui atat de aproape ! Atat de aproape e Hristos! Fiindca Scriptura spune : « A suflat asupra lui si s-a facut suflet viu » (Fc 2,7). »Suflet viu » fiindca s-a apropiat de el. Asa cum vine persoana ta langa mine, ca sa ma poti saruta, sa-mi poti sufla in fata si sa nu iasa afara viata, tot atat de aproape a venit si Dumnezeu de om.
Vedeti efortul lui Dumnezeu de a Se face inteles si primit de catre om.
In continuare, Dumnezeu asculta pasii omului, dar si omul asculta, in fapt de seara si in clipele pacatului, pasii lui Dumnezeu (Fc 3,8), ca sa-i aduca aminte, ce altceva, decat ca Dumnezeu este viu si ca, in ziua aceea a caderii, el, omul, a murit. « Ma auzi cum umblu? Sunt viu. Tu ce esti? Tu esti mort, fiindca te-ai despartit de Mine ».Ca sa intelegi ce ti-am spus : « ca in ziua in care vei pacatui si vei manca din rodul acela vei muri » (Fc 2,17).
Ce inseamna aceasta ? « Eu umblu, dar tu nu mai poti umbla, chiar si daca ai trai o mie de ani. Mori, fiindca M-ai lasat. Eu, insa, sunt viu, Eu umblu langa tine ».Asculta pasii lui si-l vede, il intreaba si-i spune : « Adame, Adame, unde esti ? » (Fc 3,9). Miscarea, auzirea, auzul acesta, miscarea aceasta, cuvantul acesta sunt marturia dumnezeirii care vrea sa fie primita ; ca Dumnezeu e viu si, prin urmare, poate fi impartasit de firea omeneasca.
Si totusi, atunci cand primeste de la Dumnezeu prima veste buna a mantuirii (Fc 3,15), cand a fost izgonit afara drept pedeapsa si cand Dumnezeu il sprijina iarasi cand pacatuieste, il ajuta cand se ridica, omul - pe care Dumnezeu l-a ridicat inca si mai mult -cu toate acestea, omul se invartoseaza. Si Dumnezeu cauta iarasi mii de moduri ca sa poate sa-i arate viata Lui si ca este atat de aproape de el, atat de aproape incat omul poate sa-L auda si sa simta aproape rasuflarea lui Dumnezeu. Si Dumnezeu inchipuieste zeci de mii de moduri ca sa faca acest lucru.
Un mod de pogorare a lui Dumnezeu il vedem in psalmi. Va amintiti acea frumoasa imagine a lui Hristos ca unul care se pleaca in raul care curge ca sa bea apa, asa cum se pleaca toti oamenii (Ps 109,7). Ce vrea sa spuna acest lucru ? Ca « desi tu M-ai uitat, Eu, Dumnezeul Cel ceresc, Ma aplec exact asa cum te apleci tu, impartasesc viata ta, ca si tu sa te poti impartasi de viata Mea. Lucrez asa cum lucrezi tu, ca sa-ti arat ca Ma fac asemenea tie, ca si tu sa te poti face asemenea Mie. Asadar, obosesti pe drumul tau? Sunt obosit si Eu. Insetezi? Insetez si Eu. Te pleci jos, sa bei apa? Ma plec si Eu. Asa cum te pleci tu, asa Ma aplec si Eu. Ma smeresc si Eu, Ma golesc si Eu si beau si Eu si Ma racoresc si Eu. Si ce faci tu si nu fac si Eu? Prin urmare, daca sunt atat de aproape de tine si Ma aplec spre tine, oare nu poti sa Ma prinzi? Nu poti sa Ma rapesti? Nu poti sa Ma strangi? Nu poti sa Ma faci vesnic al tau? Nu poti sa nu Ma pierzi? Nu poti sa nu Ma vezi in fata ? Din moment ce impreuna ne aplecam la acelasi izvor, la aceeasi apa... Ne facem amandoi lipsiti. Ne facem amandoi saraci. Eu, Cel bogat, Eu, Cel nelipsit de nimic, Eu, cel neobosit, Eu, Care cu o singura privire imbratisez toata lumea, vin si Ma furisez in locul micut unde sezi tu si calc pe urmele pasilor tai. Ce vrei mai mult ? Atat de mult M-am pogorat ! »
Vedeti, toate acestea le face ca sa arate pogorarea Sa, asemanarea Sa, viata Sa asemenea noua, ca noi sa o putem intelege si sa ne bucuram de ea.