Noi si tara noastra

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Vlad ti-am adus ceva,in continuarea,cumva,a celor spuse de tine,un gand din jurnalul duhovnicesc al Arhimandritului Paulin Lecca:,,Alexis Carrel afirma ca marii creatori au fost si oameni cu caractere barbatesti puternic exprimate psihologic,neuro-endocrin si somatic.Am cunoscut multi oameni care,fara a fi creatori si nici mari,au mostenit,totusi,un caracter barbatesc bine exprimat,ba chiar creandu-le probleme,caci lupta cu impulsurile ereditare este foarte grea chiar si pentru oamenii duhovnicesti,cu atat mai mult pentru cei la inceputul caii launtrice spre mantuire.Daca cineva este mai sters din acest punct de vedere,poate ca nu are prea multa lupta cu el insusi,dar nici meritele pe care le dobandeste orice nevoitor crestin in lupta cu stapanitorul intunericului acestui veac,cu ispitele lumii si cu propriile patimi...unde nu-i lupta nu poate fi nici biruinta si nici incununare.

Si apoi,gandinu-ma la afirmatia lui Carrel,cred ca aceasta putere barbateasca,canalizata prin vointa dinspre erosul obisnuit catre dragostea de Dumnezeu si slujirea aproapelui,ne scoate,pe toti cei constienti de aceasta minunata metanoie,dintr-o viata lipsita de seva spirituala,fara ideal si fara entuziasm.."

Multumesc Pelerinule! Fragmentul imi aduce aminte de faptul ca parintele Sofronie avea la un moment o idee intrucatva similara:
„(...)Iar atunci, împreună cu Sf. Siluan, ne-am aplecat asupra problemei celor robiți de patimi. La unii patimile iau o forma prea trubulenta, care intuneca mintea, si omul „face carea nu voieste,” cum zice apostolul Pavel. Si am pomenit de anumite fapte cand pe calea nevointelor unii monahi au stiut sa-si struneasca caracterul - caracter navalnic, furtunos, patimas - si au devenit oameni blanzi si pasnici, mai mult decat cei ce fusesera astfel din firea lor.
In timpul discutiei l-am intreabat pe Sf. Siluan: S-ar zice cu adevarat ca parca mai bine ar fi dintru inceput sa fii stapanit de patimi, iar dupa aceea sa pornesti lupta pentru curatia vietii pe care o cer poruncile lui Hristos.
El a zis:
- Da, cei ce se lupta cu firea lor patimasa au un anume avantaj, prin faptul ca la ei problema primeste o forma si o incordare tragica. Dar daca este sa scotoim pilda Maicii Domnului, atunci toate teoriile noastre se naruie. Ea dupa fire totdeauna a fost blanda si pasnica, si astfel fiind, a ajuns la putinta de a primi Cuvantul Dumnezeiesc. Fara nici un fel de navalnicii patimase, din anii copilariei a intrat in rugaciune si a atins cele mai inalte masuri ale desavarsirii. Daca, nefiind tinuta de patimi, si nesuferind din pricina puterilor navalnice, Maica Domnului a ajuns la o astfel de inaltime a blandetei si a sfinteniei, reiese ca nu este nicidecum nevoie sa fii purtator de mari patimi, indoieli si, in general, conflicte launtrice tragice - adica starea de care se plange A. S. Puskin: Ce vrajmasa stapanire/Smulsu-m-a dintru-a nu fi/Pus-a-n suflet patimire/Si in minte a ma-ndoi?.
Iata o foarte reusita descriere a omului patimas.
Astfel stam in fata tainei facerii vecinicilor dumnezei, care vecinic vor petrece ca prieteni si ca rudenii - frati ai lui Iisus Hristos, si ca fii ai Tatalui Ceresc - in acest țel”
Cred ca fragmentul asta duce gandul lui A. Carrel, lui P. Lecca, lui S. Saharov, pana la capat, ori mai bine zis, pana la cel mai indepartat punct care poate fi atins acum...
Revin putin si asupra primului meu mesaj dorind sa introduc o nuanta suplimentara: proiectele care se axeaza pe o orizontala consistenta (atat cat poate fi orizontala consistenta) nu consider in mod idilic ca ar trebui anatemizate „by default”, ci doar consider ca nu mai sunt posibile in vremea asta. Cred ca o ultima sansa ar fi fost in interbelic, desi am intalnit si opinii conform carora si acest interval s-a desfasurat dupa aruncarea zarurilor. Daca as putea crede ca aceste proiecte sunt posibile nicidecum nu le-as condamna pe principiul: „apofatismul nu incape in noi iar catafatismul il lepadam fiindca nu e apofatism”. Intre unul care citeste despre vederea luminii taborice dar nu se roaga deloc si unul care munceste ca sa faca milostenie fratelui orice om normal il prefera de o mie de ori pe cel de-al doilea Insa dupa cum vad eu lucrurile, problema acum, e foarte drastica. Sau, ca sa inchei tot in termenii parintelui Sofronie :) : „Asa cum inteleg situatia la care s-a ajuns in lume in ultimii cativa zeci de ani, nu ne mai ramane alta cale decat sa patrundem in taina invataturii lui Hristos, sa cunoastem pe Hristos in deplina desavarsire cu putinta omului.”