Influenta parintilor

[wolfye]

Salutare!

Am si eu o problema, si chiar sunt curios ce parere aveti voi, cei de pe acest forum. Mai exact, am avut o relatie in aceasta vara, care a durat cam pana acum o luna. Eu am 18 ani, pe cand fata este o studenta de 21 de ani. Mai exista un detaliu semnificativ, pe care o sa-l mentionez imediat.
Inca de la inceput, parintii ei au fost contra, fara ca macar sa ma cunoasca. Bineinteles ca nu m-a surprins, dar eram convins ca odata ce ma vor cunoaste nu vor mai avea probleme. Intr-adevar, le-am trezit interesul, insa eu am facut toate eforturile in aceasta interactiune, ei neincercand sa ma cunoasca vreodata. Practic, ma discriminau din start datorita varstei.
Dupa ce m-au cunoscut, la un nivel foarte superficial, au revenit la a fi contra. Nu ii interziceau ei sa ma vada, insa ii "ocupau" timpul astfel incat sa nu mai aiba timp sa ma vada. Ea se certa mereu cu ei din cauza asta, si uneori vroia sa renunte la activitatile pe care ei le propusesera ca sa se vada cu mine. In acele momente, ei recurgeau la "esti pe banii nostri, faci ce spunem noi".
Mi-a venit extrem de greu sa cred asa ceva, dar... era adevarat. Existau discutii si intre mine si ea pe aceasta tema, insa am avut ocazia sa asist la o cearta, cand vorbeam cu ea la telefon si incepuse deodata cearta.
Detaliul acela de care ziceam este ca... eu sunt ateu. Iar parintii ei sunt foarte religiosi. Ea de asemenea este foarte credincioasa. Eu n-am avut niciodata o problema cu asta, si nici ea, in mod deosebit. I-am spus, si i-am dovedit, ca nu ma voi pune intre ea si credinta ei daca asta o face fericita. Ba chiar am sustinut-o. A vrut sa merg cu ea la biserica, si m-am dus, pentru ca stiam ca e important pentru ea.
Parintii ei nici nu stiau de acest detaliu pana ca ea sa plece la facultate. Noi ne-am descurcat vara binisor, in ciuda acestui aspect. Ea tine foarte mult la parintii ei, si nu o condamn, ei sunt niste oameni buni... dar cateodata gresesc, ca orice alti oameni, iar ea cedeaza in fata lor de fiecare data.
Cat timp ea a fost la facultate, noi nu ne-am vazut, si asta bineinteles ca a fost un alt factor de stres. Din aceasta cauza, ea s-a hotarat sa ne despartim. Dupa cam o saptamana, nu am rezistat, si mi-am vandut telefonul ca sa ma duc in Bucuresti s-o vad. Ea incepuse o relatie dupa ce ne-am despartit, cu un profesor de religie de 26 de ani. Acest lucru nici nu-i putea incanta mai tare pe parintii ei, fara sa stie macar cum il cheama... Cam asta este motivul pentru care ea a inceput relatia in prima instanta, stia ca nu va mai avea problemele pe care le-a avut cu mine. Insa m-am gandit bine, si mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt ceea ce par, si am facut nebunia vietii mele ( cel putin pana acum ) si m-am dus dupa ea. Si am vazut-o... Si atunci nu au mai existat nici profesorul de religie, nici parintii ei, nici nimic. Mereu aveam senzatia asta cand ne vedeam. Eram doar noi. Teoretic... l-a inselat pe respectivul. In fine, nu e problema mea... Ideea este ca dupa, a avut o discutie cu ai ei si... degeaba... Acum ea inca este cu acel tip, iar eu nu mi-o pot scoate din cap. Sunt convins ca nici ea nu m-a uitat, dar... Teama mea este ca tot parerea parintilor ei va conta mai mult, indiferent de ce voi face eu...
Imi cer scuze pentru dramatism, insa tin la aceasta fata mai mult decat v-ati putea imagina vreodata. Si sentimentul este reciproc, insa... Parintii ei au profitat mereu de statutul pe care l-au avut, si si-au exercitat autoritatea gandindu-se doar la ce vor ei, nu si la ce vrea ea. Si asta vreau sa va intreb... E corect? E... crestineste? Sunt mai tanar, sunt ateu, insa asta conteaza cel mai mult? Ea a rezistat cat a putut, insa si fata de parintii ei da dovada de-o sensibilitate foarte mare, dar chiar e bine sa-i urmeze orbeste? Ce se intampla atunci cand parintii intervin intr-un mod egoist in fericirea copiilor lor?
Va multumesc anticipat pentru raspunsuri.