Frumuseţea ortodoxiei

Mândria mirenească (sau lumească) se arată atunci cînd cineva se mândreşte împotriva aproapelui, ca mai bogat, sau ca mai frumos decât acela, sau ca mai bine îmbrăcat sau ca de neam mai bun. Cînd ne vedem deci pe noi înşine stăpîniţi de slavă deşartă în aceste privinţe, sau că mânăstirea noastră e mai mare, sau mai înstărită, sau că avem mai mulţi fraţi, trebuie să ştim că sîntem stăpâniţi încă de mândria lumească. Se întâmplă însă uneori că cineva suferă de slava deşartă şi pentru unele daruri naturale. De pildă, unul suferă de slava deşartă pentru că are glas frumos şi cîntă frumos, sau pentru că e blînd şi pentru că lucrează sau slujeşte cu curăţie. Acestea sunt mai cuviincioase decît cele dintâi. Dar şi ele ţin de mândria lumească.

Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decît pe sine şi întrecîndu-l pe el în toate şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvîrşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci precum cînd pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod, se înalţă şi stă drept — dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus, nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atîrnă de ramuri şi le trage în jos, acestea fac rod — aşa este şi cu sufletul: cînd se smereşte aduce rod şi cu cît aduce rod mai mult, cu atît se smereşte mai mult. Astfel sfinţii, cu cît se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atît se văd pe ei mai păcătoşi.