![]() |
![]() |
|
#34
|
||||
|
||||
![]()
Sfinții Părinți remarcă două feluri de întristare: întristarea pentru Dumnezeu și întristarea lumească. Prima este sentimentul binefăcător al părerii de rău pentru păcatele săvârșite. Aceasta naște tendința de îndreptare și, după cuvintele Apostolului Pavel, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).
Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este țesută dintr-o gamă întreagă de senzații: de la elegia mâhnirii, înfrumusețată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare și chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulțumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilității de împlinire a pretențiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiți și nu aveți (Iacov 4, 2). De aici și supărarea, nerăbdarea, nemulțumirea, micimea, puțina credință, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea șubredă, conflictele, stresul... Nu în zadar un proverb spune: „Unii sunt nemulțumiți că supa e cam chioară, iar alții că diamantul e cam mic...”. Pe lângă factorii sociali și psihologici, un rol important îl au și cei spirituali. Atunci când vrea să distrugă omul, diavolul îi prinde inima, îi alungă liniștea și îi tulbură sufletul cu o neliniște fără capăt. Analizând rădăcinile întristării, Sfântul Ioan Casian remarcă: „Indignarea nu se produce în noi întotdeauna din cauza altcuiva, ci de cele mai multe ori din cauza păcătoșeniei noastre, deoarece avem în noi cauze ascunse de jigniri și sămânță a patimilor, care, imediat ce varsă în sufletul nostru ploaia ispitelor, produc buruieni și roade”. Konstantin V. Zorin
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|