Toata viata Lui Hristos sa o dam

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Corinusha

Ce scrii dumneata, ar fi cazul ideal. Dar cati pot ajunge sa fie acest caz ideal?
Pentru ca, traind in lume, e aproape imposibil, daca nu chiar imposibil, sa lasam cele lumesti deoparte, tocmai prin faptul ca traim in lume si automat trebuie sa ne concentram pe cele lumsti macar atat cat sa putem supravietui (hrana, un acoperis deasupra capului, imbracaminte). Iar ca sa poti benficia de cele trebuincioase trebuie sa ai un loc de munca, care e lumesc si te obliga sa fii efectiv in lume si a te conentrezi pe cele lumesti. Nu ai cum sa elimini dualitatea lume (care o pui cu semnul de egalitate cu Mamonna)-Dumnezeu, deoarece pur si simplu nu ai putea trai. Iar ca sa renunti total la lume, inseamna practic sinucidere (intr-un fe sau altul, fie mori de foame, fie de frig), iar sinuciderea e cel mai grav pacat pe care il poate face omul, un pacat care, clar, nu se poate ierta.
Nici macr daca renunti la traiul la oras si te muti la sat, nu ai cum sa renunti la cele lumsti, nu se poate sanu ai niciodata vreun conflict, etc.
Da, iti dai viata lui Hristos, si faci ce poti , dar inevtabil vor exista ispite, pacate si lururi ale diavolului in viata unui om, pentru ca om fara pacat nu exista si nici nu va exista vreodata. Singurul Om faa pacat a fost Iisus Hristos, DumnezeuL intrupat in Om. Atat, altul nu va mai fi, decat daca si cand Iisus va cobori din nou pe Pamant.

Lucrarea Lui Dumnezeu poate fi facuta desavarsit de oricine si in orice conditii. Altfel nu era chemarea nediscriminatorie - "Urmati-Ma!". Nu este nevoie de retragere din lume pentru cel ce stie cum sa aduca lumea la picioarele Lui Dumnezeu.

In sensul cel mai adanc, aceasta inseamna sa fim "intelepti ca sarpele". Ca toate cele ale lumii, indiferent cum ne apar, sa fie prefacute in trepte catre Dumnezeu.

Mintea este asaltata de senzatii, inchipuiri, imagini, obiecte - indiferent de situatie - fie ca este in pustie, fie ca se afla intre oameni.

Chiar si in pestera de ar fi omul, mintea se afla tot sub viforul preferintelor si rejectiilor.

Daca nu stie sa-si imblanzeasca mintea, omul este rupt de patimi si in manastire, si intre oameni si in linistea mormantala a desertului.

Pentru cel ce este "intelept ca sarpele" toate conditiile i se par perfecte. Orice vine peste el, bun sau rau, este sublimat in virtute. Din orice situatie extrage putere peste putere dumnezeiasca.

Oricum se rasuceste realitatea, omul duhovnicesc o intelege corect, mintea lui urca din patrundere in patrundere si mai mare.

Orice situatie devine un combustibil excelent care alimenteaza din ce in ce mai tare flacara duhovniceasca.

Astfel omul se preface, cu timpul, in rug aprins - in mijlocul lumii.

Fara lume, omul nu are pe ce sa se sprijine ca sa ajunga la Dumnezeu.