Istorii cu talc

[cristiboss56]

O dată au venit doi prieteni din Atena, tineri căsătoriți, și m-au întrebat dacă există monahi ca în Pateric și în Filocalie. Le-am spus că există și i-am dus la acest bătrân, monahul Iosif Cipriotul, care pe atunci avea o sută cinci ani. Era întins pe pat și rostea Rugăciunea lui Iisus cu metanierul.
– Gheronda, domnii sunt de la Atena și au venit să primească binecuvântarea Sfinției Tale.
L-au văzut că nu are dispoziție de discuție. După ce au mai spus două-trei cuvinte, le-am făcut semn să plecăm. Plecând, cei doi i-au spus starețului:
– Gheronda, avem multe probleme, de aceea vă rugăm să vă rugați pentru noi.
– Mă voi ruga, le-a răspuns bătrânul, dar ca să mă rog vreau bani.
Am intrat în pământ de rușine, m-am pierdut, nu știam ce să spun. Încercam să justific situația. Nu mă dumiream de ce a făcut aceasta. I-am dus la un om sfânt, iar el să ceară bani ca să se roage? El care nici nu știa bine valoarea banilor și nu le dădea nici o însemnătate? Oamenii au plecat, iar eu am rămas mâhnit.
A doua zi am mers din nou la bătrânul. De îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
– Părinte Moisi, nu cumva am lucrat virtutea împreună? Să nu-mi aduci lume ca să mă cinstească. Am cerut de la Dumnezeu să mă cinstească în cealaltă viață, iar nu în aceasta mincinoasă.
Am rămas uimit. S-a făcut de rușine pe sine înaintea străinilor cerând bani, el care niciodată nu a avut și niciodată nu i-a iubit. Dar și pe mine m-a făcut de rușine. Cum să mai îndrăznesc să-i mai duc lume. Singur și-a stricat imaginea sa de mare ascet. Cine dintre noi mai face asta? Era smerit, mai presus de orice sminteală. Îl interesa numai ce spune Dumnezeu despre el, iar nu oamenii. Când am spus aceasta unor prieteni, au rămas fără grai.
Din Cartea „Tăcerea cea frumos grăitoare”