În prealabil postat de CristianR
Într-adevăr, frumos. Pentru care mă simt ispitit să opinez și eu ceva.
Este adevărat că între pescuire și vânătoare există o diferență importantă și cred că aceasta constă în violența pe care o presupune cea din urmă. Totuși, nici a pescui nu pare a fi un act tocmai dumnezeiesc întrucât presupune utilizarea unor instrumente ce au devenit metafore ale vicleniei: mreajă, momeală, cârlig ș.a.
Din aceeași categorie cu verbele amintite până acum (a vâna, a pescui, a răpi), ca să ne scandalizeze parcă și mai tare, Biserica folosește încă unul, pe care l-am auzit recent, în troparele Învierii, spunându-ne că Hristos a prădat iadul.
Toate acestea sunt menite, cred, să arate un conflict ireconciliabil între lumea lui Dumnezeu și lumea căzută, care, să nu uităm, este împărăția diavolului.
De aceea, cred că perspectiva trebuie răsturnată: Când Hristos vânează, pescuiește, răpește sau pradă, El smulge, de fapt, din ghearele vrăjmașului sufletele celor pe care-i mântuiește. Omul care zburdă aparent liber prin apele tulburi ale lumii căzute sau pe pajiștile lumii trecătoare și corupte este „momit” sau vânat de Hristos, „rănit”, chiar, de dragostea Sa, de Duhul Său. Dar, uimitor, dacă vânatului sau pescuitului îi urmează întotdeauna moartea ființei capturate, în această perspectivă răsturnată (dar, de fapt, cea adevărată), îi urmează Viața, libertatea desăvârșită, lumina, bucuria. „Peștele” este, de fapt, scos dintr-un acvariu și aruncat în ocean, „pasărea” vânată este, în realitate, scoasă din colivie și eliberată în pădure ș.a.m.d.
Evident, termenii aceștia, care implică violența, sunt, din perspectivă profană, opuși păcii, blândeții și dragostei dumnezeiești, acestea fiind, de altfel, „armele” prin care Dumnezeirea luptă pentru mântuirea noastră. Însă metaforic ei exprimă foarte bine această luptă, cu atât mai mult cu cât „împărăția cerurilor se ia cu asalt” (deci prin luptă), iar cununa mântuirii se câștigă, și ea, după lupta de o viață a fiecăruia dintre noi.
|