Cum sa facem parte altora la credinta noastra .

[iustin_dumitru]

Despre mine pot sti cu siguranta daca am credinta. Dar oare ce este aceasta credinta? este ceva care poate fi comunicat si altora? Este o propietate a mea, o teorie , un dreptar de conduita? Si din clipa in care zici ca o ai,nu cumva incepi sa te lauzi? Nu uiti oare de multele momente cand Dumenzeu iti este indiferent sau departe, fata de puterea cu care te atrag patimile tale? Iar daca ai zice ca o ai partial sau chiar ca nu o ai , atunci mai poti vorbi despre ea, cand ea ar trebui sa fie de fapt convingerea ta?

Iata un lant de intrebari cu care ne confruntam cand am vrea sa vorbim altora despre noi. Despre noi? Pai daca zicem ca despre noi,inseamna ca vorbim deja de credinta noastra, deci presupunem ca o avem . Si de regula acesta e cazul acelor oameni care isi pun toata nadejdea in Dumnezeu, care sunt indiferenti la atractiile lumii , care prin rugaciune cauta mila si harul lui Dumnezeu, si care interpreteaza tot ce se intampla in jur din perspectiva credintei lor. Dar cum sa o impartasim si altora? Caci te intreaba o cunostinta , ce mai faci ,ce ai mai facut .Si tu raspunzi"ma lupt cu caldura asta" sau " ma ingrijorez cu scumpirile sau cu razboiul" . Dar nimanui nu ii spui : "tanjesc dupa harul lui Dumnezeu",sau "as vrea sa imi curat viata de pacate " , sau "as vrea sa am inima curata la rugaciune".
Ba mai mult ,vezi oameni furiosi in jur, sau coplesiti de neputintele lor si le spui "stiu un psiholog bun" sau "incearca sa nu te mai gandesti" . Dar daca le-ai zice "lasa-te in voia lui Dumnezeu" , sau "maniaza-te si nu pacatui" si 'sa nu apuna soarele peste mania ta" ,nu mai mult l-ai ajuta pe acel om decat un raspuns banal?
Simitim despre noi ca suntem cu totul al lui Dumnezeu, toate gandurile si toata speranta noastra e la El. Desi sincer fiind,daca chiar am simtii, daca aceasta ar fi preocuparea noastra clipa de clipa, atunci ar fi usor sa o transmitem si celorlalti, nici nu ar fi nevoie de atatea cuvinte. Si cu toate ca simtim asta, fie ne rusinam,fie ne piere inspiratia, fie consideram ca nu suntem pregatiti , si preferam sa lasam viata sa se scurga pe langa noi, sa irosim ocaziile, si sa nu ne aratam in nici un fel credinta . Caci una e a fi discret, si a considera ca nu e un subiect de care sa vorbesti, dar atunci sa o arati prin fapte, si alta sa nu o arati nici prin fapte ,nici prin vorbe ,nici prin nimic , caci atunci ramane cumva doar impresia ta despre tine ca ai avea-o , desi speranta ca intr-o zi vei da rod,nu te paraseste niciodata.
"Daca cineva are o lampa,nu o pune sub pat ,ci in obroc,sa lumineze tuturor"
Dar sa nu cadem in extrema cealalta, a considera ca credinta sta in vorbe multe. Nu ! Credinta este putere ,ea vine din suflet, nu e un concept,nu e un subiect , esti tu care crezi in ceva, si acel ceva este chiar mai mare decat tine insuti, este Dumnezeu.
Credinta adevarata isi da ea sie insusi continut. Daca vorbesti, daca faci, chiar si daca gandesti doar , credinta este aceia care iti da aceasta putere. Intri gol ,zdrentaros si murdar in camera credintei , si iesi ca un mire gata de a imbratisa lumea,cu puterea Celui ce te imbraca.
Deci sa nu ne ferim sa vorbim de credinta noastra , dar in felul in care are nevoie celalalt. Daca e necajit, sa ii dam credinta noastra in alinare, daca e singur, sa ii aratam credinta noastra in insotirea lui, daca este indoit, sa ii aratam puterea credintei noastre prin aceea ca ne invingem noi insine indoiala.
Si apostolul Pavel nu manca carne jertfita idolilor nu din credinta sau necredinta acelui act, ci din felul cum era afectat aproapele sau de acest lucru. Deci credinta noastra nu e doar a noastra.
Este credinta primita si de noi in dar , si care nu se implineste decat daca o daruim si altora. Cine ingroapa talantul i se va imputa dobanda.