Necazurile duc la credinta

[iustin_dumitru]

Auzim in jur de atatia oameni care traiau in bula lor perfecta,pana ce brusc intr-o zi lucrurile se schimba, si viata nu mai are rabdare.Tot timpul care il irosisera pana atunci fara a multumi, toate himerele pamantesti dupa care alergau,irosindu-si sanatatea trupeasca si chiar a sufletului ,brusc, dintr-o data isi pierd sensul in fata unei dureri foarte mari , care pare sa ne zdruncine toata temelia pe care cladisem,toata autosuficienta noastra. Poate fi vestea unei boli necrutatoare, cineva drag care paraseste lumea aceasta, un sot infidel, sau chiar false dureri ( cu rol pozitiv de fapt) ,cum ar fi pierderea averii.
Si atunci nu avem decat sansa pocaintei , a privirii in urma, a reconsiderarii prioritatilor noastre si a relatiei noastre cu Dumnezeu. Ce frumos este omul, care in momentele lui de cadere, isi inalta sufletuul si speranta sa , ca un fiu ratacit, la Tatal si creatorul sau, la cel ce pedepseste pana la al zecelea neam pacatul,si se indura pana la al 1000-lea neam.Dar vai, sunt si din cei care cad, care folosesc acest prilej trist al durerii spre a carti si spre razvratire, 'de ce eu?" , suflete slabe, care nici in ziua necazului nu se intorc la credinta si la frica binecuvantata de Domnul. Numai El,Dumnezeu fiind ,stie sa administreze balanta binefacerii si a pedepsei , astfel incat sa pastreze omul in limitele pozitive, ale perfectionarii prin necazuri, ale folosirii lor pentru purificare, si nu ale nemultumirii si abandonarii in cinism.
Sufletul omului este atat de delicat incat fara legatura permanenta cu Creatorul sau, la bine si la rau, se poate ofili ca o floare desprinsa din tulpina.
Daca e mica si uscata si rupta, cat inca se mai tine de tulpina,mai are o sansa de renastere,dar daca in frumusetea ei este rupta din tulpina, se ingamfa si se revolta ,atunci frumusetea i se ofileste si se intoarce la aamarul taranii din care a fost creata.
De aceea sa multumim permanent cat suntem inca pe cale cu Domnul, ca in ceasul durerii sa ne dea puterea sa ramanem drepti sub povara loviturii, si sa exclamam impreuna cu incercatul Iov:|

"Domnul a dat,Domnul a luat ,fie numele Domnului binecuvantat"
Si mai ales sa nu uitam sa fim aproape de cei in durere, caci nu facem decat sa varsam medicamentul alinarii, peste patul propriei noastre dureri.