Sursa - Primordial (Schiță de roman experimental)

[Seraphim7]

Sursa - Primordial (Schiță de roman experimental)

Încerc să lucrez la un roman,și m-am gândit să posteze așa câteva secvențe “tip trailer”, pentru a vedea feedbackul unui public real.

Deși scriu aici de regulă nonfiction, mă refer pe forum, ficțiune n-am mai scris demult.

Deasemenea dacă pe forum scriu nefiltrat,așa material brut,raw,aici la roman am ales varianta, corectată și stilizata, deși am și variantele brute, însă nu-mi pot permite sa scriu la modul “profesional” la fel cum scriu opinii aici direct la rece,cu greșeli gramaticale etc.

Așa că dacă îmi permiteți voi publica in acest topic, fragmente din romanul la care lucrez,și vă invit să emiteți opinii, critice și de orice natură în privința conținutului.

Mă ajută enorm și menține conectat și activ în scris.

Vă mulțumesc!

Trailer -

I. Pădurea și Timpul (2008)

Z era ascuns între doi fagi ale căror trunchiuri, strânse aproape ca într-o îmbrățișare, îi ofereau un refugiu precar. Simțea cum frunzele ude îi mângâie ceafa cu o răceală prelinsă, declanșându-i un fior involuntar. Rămăsese acolo nu din proprie voință, ci captiv într-o înlemnire subită; era o fascinație mută, o paralizie în fața unui eveniment care îi depășea înțelegerea.
Timpul își pierduse densitatea. Când starea catatonică s-a risipit, eliberându-l, Z nu ar fi putut spune cât timp trecuse. Realitatea a revenit brusc, în straturi: vântul care îi usca stropii de apă de pe piele, foșnetul metalic al frunzelor, mirosul reavăn al pădurii. A ieșit dintre copaci și s-a oprit. În fața lui, un câine adulmeca pământul, distrat. Z a înlemnit din nou, strângându-și în mână bâta improvizată dintr-o creangă uscată. Câinele a țâșnit spre lizieră, lătrând spre un zgomot nevăzut.
Rămas singur, Z și-a verificat telefonul. Ecranul era mut: niciun apel, niciun mesaj. Era ora 15:21. Bateria, la 68%, părea să sfideze izolarea locului, iar semnalul arăta, paradoxal, aproape de maxim. S-a așezat pe pământ, lăsându-se absorbit de o contemplare meditativă, căutând o stabilizare a minții care deja începea să proceseze febril totul.
Cinci minute mai târziu, a coborât spre casă. L-a găsit pe bunicul său la fântână.
— Ți-a fi sete? l-a întrebat bătrânul.
— Da, lasă că o duc eu, a răspuns Z, preluând găleata.
În casă, căldura sobei era primitoare. Ceaunul fierbea direct în flacără, iar alături slănina sfârâia eliberându-și grăsimea.
— Ai găsit ceva?
— Destul cât de-o mâncare, a replicat Z.
A curățat ciupercile și le-a aruncat peste jumările rumenite, în timp ce bunicul pregătea mămăliga.
— Ouă mai avem?
— Mai sunt vreo câteva în cufăr, uită-te și vezi.
Erau trei. Lângă ele, o pungă cu brânză iute. Z a bătut ouăle într-un bol până când au făcut spumă. S-a retras lângă geam, sorbind o cană cu apă rece. Ceasul de perete se apropia de ora cinci. Bătrânul s-a ridicat, a răsucit butonul radioului pe frecvența Radio România Actualități și s-a întors la ceaun. Aburii umpleau odaia.
— No, pune și ouăle amu.
Z a turnat amestecul auriu, în timp ce în fundal, radioul își pregătea anunțul:
— Tic, tic, tic... A fost ora 17:00…


II. Lupul Singuratic (2012-2013)

Am părăsit căminul singur, în jurul orei opt seara. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc; era iunie, iar răcoarea serii îmi insufla o energie pe care soarele amiezii mi-o secătuise. În buzunar mai aveam 75 de lei și o poftă viscerală de o shaorma. Pachetul de Dunhill Negru mai număra doar două țigări. Era sâmbătă; voiam să fiu lupul singuratic al acestei nopți urbane, lăsându-mă purtat de starea meditativă acumulată după o zi întreagă de izolare.
Am intrat în non-stopul de lângă cămin. Am cerut pachetul obișnuit și o brichetă. Apoi, m-am îndreptat spre „J”, singurul local unde mă simțeam în elementul meu. M-am oprit într-un parc, mi-am aprins o țigară și am lăsat fumul să se piardă în aerul călduț. Mintea mi-a fugit instantaneu spre acea zi din pădure. Acel „Tic, tic, tic” de la ora 17:00 devenise un catalizator care îmi marcase ireversibil traiectoria.
Până mâine, când colegii aveau să revină cu provizii de acasă, trebuia să gestionez cei 60 de lei rămași. Cinci lei intrarea în „J”, două ore de bere gratis, iar restul pentru shaorma de la finalul nopții. Intru printre primii. Mirosul de clor, de beci și de bere rece mă pătrunde instantaneu. Merg direct la bar. Îmi iau paharul plin cu Ursus și îmi aleg o masă. Dau halba pe gât și aștept să se adune lumea.
Revin cu a doua halbă. Simt cum rigiditatea se topește. Privirea îmi devine mai concentrată, fac o scanare integrală a locului. Atunci apare ea. O știam de câțiva ani; blondă, înaltă, cu ochi albaștri. Ne priviserăm deseori intens, înainte de a ajunge, fiecare, în brațele altora. Întâlnirea privirilor noastre mi-a oprit tot procesul interior și m-a aruncat într-o realitate unde nu mai exista decât ea.
Mă întorc la masă, unde un prieten de-ai colegilor mă salută:
— Z, man, ce faci? Aaa, ăsta-i vultur, mă! Să vezi ce le combină Z ăsta!
Se referea la metoda mea directă de abordare după ce intram în starea de extrovertire. Îi spun că n-am combinat nimic deosebit. Mi-a plăcut mereu în „J” pentru că ce se întâmpla acolo, rămânea acolo. Chiar dacă ieșeam singur, după câteva beri mă trezeam mereu cu vreo fată în brațe.

III. Prima Călătorie (2005-2006)

— Z, vii cu bunica la București? Mergem până la C.
— Da, da, da! Numai să văd dacă mă lasă mama și tata.
Z era extaziat. Avea să meargă în Capitală la verișoara lui, C. Z avea un telefon Siemens cu cameră foto, primit cadou chiar de la părinții lui C. Ziua plecării sosi. Bunicul pregătise un căruț pentru bagaje, deoarece gara era la doi kilometri distanță. Eu trăgeam de o parte, bunicul de cealaltă. În gară, bunicul a rămas pe bancă, emoționat, privindu-ne cum ne urcăm în tren. Un fluier lung al locomotivei și am plecat.
Am stat lipit de geam non-stop până s-a lăsat întunericul, absorbind totul cu extazul celui care descoperă o lume nouă. Pe la ora 23:00, am mâncat merindele din traistă: slănină, roșii și ouă fierte.
— Îs fierte moi ouăle? am întrebat.
Am luat unul și l-am spart. Era tare.
— No, pe drum nu poți lua ouă moi, că te murdărești. Numai acasă.
Nu știu când am ațipit, dar m-am trezit în zori. Bunica era deja trează și privea pe geam cu o mirare ciudată.
— Oare ce-i acolo? Uită-te și tu să vezi.
M-am frecat la ochi și am văzut ceva ca o lumină portocalie care „dansa” în depărtare. Era în jur de 6 dimineața. Am tras geamul în jos și am scos capul afară. Lumina părea să se miște, schimbându-și forma, gonind alături de noi. Am scos telefonul Siemens și am început să fotografiez febril. N-am înțeles atunci ce era. Ne apropiam de Ploiești când lumina ne-a părăsit brusc.

IV. Miezul de Foc (2008)

Erau deja trecute două săptămâni de când tatăl lui Z era în spital. O liniște sumbră se așternuse peste familie, un doliu dinaintea jelirii, o tristețe grea. Lipsa tatălui din casă, incapacitatea lui și pragul morții în care se afla îl loveau pe Z cu intensitate. Mama lui era însărcinată și urma să nască peste două luni. Era un august sec, pustiu, cu un soare tot mai slăbit și o răceală înșelătoare.
Z încerca să citească o carte de-a tatălui său, Operațiunea Jessica, o ficțiune de consum din colecția Rao. Dintr-odată, s-a ridicat, a plecat undeva unde să nu fie văzut și a explodat într-un plâns zgomotos, hohotit, de îi tremura tot corpul. A fost prima și ultima dată când Z a plâns în acel hal. El plângea, și avea să plângă mereu, doar nevăzut.
De când plecase tatăl la spital, Z nu-l mai văzuse. Rudele stăteau permanent cu el, dar Z era cumva dat la o parte, protejat, sau poate că nici din partea lui, nici din partea tatălui nu exista dorința de a se întâlni în acele circumstanțe. Totuși, s-a decis: Z avea să plece cu mama și bunica spre spital. S-au urcat în mașina unei rude; Z era trist, dar bucuros că-l va revedea.
După o bucată de drum, a apărut o problemă mecanică. Mașina s-a defectat, iar ei au fost lăsați într-o gară pentru a continua călătoria cu trenul. S-au dat jos, au urcat în vagon, dar trenul încă nu se pusese în mișcare. Atunci a sunat telefonul.
— Doamnă..., v-am sunat să vă anunțăm că soțul dumneavoastră a decedat azi-noapte, la ora 02:30.

……

„A murit!”
​Acest „A murit” a căzut cel mai greu peste existența lui Z. Șocul a fost instantaneu. Deși preludiul fusese lung, smulgerea a fost brutală. Din acel moment, Z avea să fie, pentru totdeauna, SINGUR. Nu-i lipsea doar tatăl, ci toți ceilalți; familia avea să-i devină străină, privindu-l ca pe un substitut al tatălui, mai degrabă decât să-i fie ei sprijin.
​Z a coborât din tren, rupt de tot. Nu mai auzea țipetele mamei, nu mai vedea lumea. Atunci a avut prima transcendență. O mașină a venit după noi, alta după trupul tatălui. Acasă, curtea era plină. M-am așezat pe un pat, într-o bucătărie de vară de unde se vedea poarta. Nu plânsesem la veste, nici după. Stăteam ca un spectator mut.
​Poarta s-a deschis și sicriul negru a fost adus în curte. M-am ridicat și am închis ușa să nu mai aud plânsetele. Mai târziu, cineva m-a chemat: „Hai, Z, să-l vezi pe tata!”. Casa părea un loc străin, plin de oameni care mă priveau cu milă. În mijloc, tatăl meu în sicriu, într-un costum verde, cu scalpul ras și nuanțe albăstrui. Am pus mâna pe mâinile lui reci și țepene, ca să mă asigur de realitate. M-am așezat pe o bancă și mi-am sprijinit capul de sicriu. Oamenii îmi îndesau bani în buzunare, simțeam mâini pe umeri și auzeam voci, dar eu intram deja în a doua transcendență.