Semenle timpurilor de pe urma si venirea lui antihrist

[geo.nektarios]

Dar de ce este definită prin număr această totalitate şi nu implică mai degrabă o infinitate de forme individuale, e greu de înţeles. Poate pentru spiritul finit e necesar acest caracter definit al totalităţii formelor de spiritualitate, ca să le poată cuprinde fiecare pe toate. Spiritualitatea divină exprimată umanprimeşte un contur definit, fără a înceta să fie experiată ca infinită în adâncimea ei. Poate însă motivul principal pentru care numărul persoanelor care completează Trupul tainic al Domnului e definit, să fie acela că un număr infinit de persoane nu poate fi iubit. Iubirea infinită cere şi o concentrare a ei spre persoane de număr finit. Nici dumnezeirea nu e un număr infinit de persoane. Dar ipostasurile ce se iubesc sunt ele înseşi infinite. Tot aşa experiază infinitul persoanele umane ce se iubesc în trupul Domnului cu iubirea unitară din El, sau din Sfânta Treime, dar nu din infinite centre divine.
Insa conturul definit al spiritualităţii se referă probabil nu numai la numărul limitat de persoane în care se experiază, ci şi la modalităţile de experienţă şi exprimare a spiritualităţii lui Hristos de către lumea spiritelor create, fără ca să se excludă trăirea infinitului de către ele şi o înaintare în Hristos cel infinit şi Unul prin fiecare modalitate. Persoanele se grupează pe pământ pentru a experia modalităţi mai bogate ale încorporării spiritualităţii divine a Capului noii umanităţi, Hristos, în legături variate şi mereu schimbate. Dar în lumea viitoare fiecare persoană, deşi reprezintă o modalitate de încorporare a spiritualităţii infinite a lui Hristos, va avea şi va înţelege în legătură cu ea pe toate celelalte într-un mod infinit mai deplin ca aici, încât fiecare va trăi întreaga spiritualitate a lui Hristos, a trupului tainic al Lui, dar în altă formă. Iar pe de altă parte, întreaga spiritualitate dumnezeiască şi ome*nească concentrată în Hristos, Capul trupului omenirii îndumnezeite, se va afla actualizată prin mădularele acestui trup al Său. Nimic din comoara aflată în Hristos nu va fi nevalorificat în trupul Lui tainic, datorită nenumăratelor capacităţi naturale, înălţate de har, pe care le reprezintă mădularele Lui.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu priveşte în viziunea Sa omenirea ca un întreg şi dacă n-ar fi prevăzut căderea ei, oamenii s-ar fi născut altfel şi ar fi apărut toţi în existenţă deodată[COLOR=#0000ff][4][/COLOR]. Faptul că în urma păcatului se nasc succesiv, face ca fiecare să aştepte realizarea sa deplină până la naşterea tuturor. Oarecum naşterea deplină a fiecăruia e condiţionată de naşterea tuturor la sfârşitul lumii. Chipul dumnezeiesc e comun întregii omeniri. "La început, când puterea divină a produs natura existenţelor, ţinta lor a fost creată în imediată corespondenţă cu începutul lor... în acelaşi moment cu începutul lor apare perfecţiunea lor finală. Natura umană era în număr. Ca şi celelalte creaturi ea trebuia să aibă perfecţiunea sa chiar în momentul creaţiei, imediat"[COLOR=#0000ff][5][/COLOR]. Datorită căderii, specia umană "are durerea să regăsească prin generaţii succesive integritatea ei numerică şi ontologică, adică libertatea completă sau, mai bine zis, libertatea de jugul păcatului"[COLOR=#0000ff][6][/COLOR].
îmbinând motivele dezvoltării istoriei spre sfârşit cu motivul opririi ei când va vrea Dumnezeu, s-ar putea spune că lumea se va sfârşi atunci când, pe de o parte, nu vor mai creşte în ea oameni care să o completeze de sus spre a exprima vreuna din trăsăturile spiritualităţii lui Hristos, pe de alta, când cei ce vor apărea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta în cadrul ei. Se va sfârşi atunci când nu va mai fi posibilă în ea o dezvoltare a spiritualităţii infinite concentrate în Hristos. Epuizarea istoriei în acest rol al ei nu va fi nici accidentală, nici silită de providenţa divină, ci se va datora unei misterioase convergenţe şi întâlniri a acesteia cu orânduirea divină, care nu exclude nici libertatea umană, nici lucrarea dumnezeiască. Refuzul lui Dumnezeu de a mai revela adâncimi noi prin creaţie va coincide cu neputinţa ei de a mai sesiza şi dezvolta aceste adâncimi. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn că lumea de sus s-a completat.
Prin îmbinarea acestor două cauzalităţi în explicarea sfârşitului istoriei, se dă un răspuns afirmaţiei eventuale că istoria, sfârşind printr-o epuizare a posibilităţilor ei de a mai sesiza şi dezvolta în cadrul ei virtualităţile sădite în ea de Dumnezeu şi concentrate, actualizate şi descoperite în Hristos, e un eşec al operei lui Dumnezeu.
însuşi faptul că omenirea e destinată învierii, a cărei bază a pus-o Hristos, şi anume învierii în solidaritate, pe un plan de viaţă absolut şi etern fericită, arată că Dumnezeu a pregătit pentru omenire ceva cu mult mai înalt, şi istoria creaţiei e numai o etapă de existenţă omenească în care să contribuie şi omenirea la creşterea ei pentru această viaţă absolut fericită.
Apoi, istoria a dezvoltat dacă nu într-un mod uniform, măcar în mod dublu (ambiguu) virtualităţile puse în ea de Dumnezeu şi reînnoite şi desăvârşite în Hristos. Ea a pus în lumină ultimă, în limitele relative ce ţin de ea, tema omului ca fiinţă supremă a creaţiei vizibile, destinată să cunoască opera lui Dumnezeu şi să se cunoască pe sine însăşi în valoarea ei superioară tuturor creaturilor. Dacă nu toti folosesc această dezvoltare maximă a virtualitătilor umane, ca prin ele să vadă dincolo de ele şi să se unească cu Dumnezeu cel întrupat, pentru o dezvoltare infinită dincolo de imanenţa finită, aceasta se datoreşte libertăţii omului, pe care Dumnezeu nu voieşte să o anuleze.


lslAmigua, P.G„ 91, 1280-1281.