Cultura Duhului - cuvant la lansarea cartii al Parintelui Rafail

[salmo]

PĂRINTELE RAFAIL – Cuvânt la lansarea cărţii „Cultura Duhului”

Înalt Prea Sfinţite, fraţi şi surori, întâi vă cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urmă – nici obişnuit prea mult cu conferinţe. Mă consider un om ca toţi oamenii, iar chemarea mea este monahismul.
Problema vieţii mele a fost ce socotesc până astăzi problema esenţială a fiecărui suflet care se naşte în lumea asta. Şi m-a uimit de-a lungul vieţii mele, şi m-a mâhnit din ce în ce mai mult să văd cât de puţin intră ca [şi] component al gândirii omului în general, sensul însuşi al vieţii – pentru ce m-am născut, de unde vin şi unde mergem cu toţii? Las linia asta, v-o las gândirii frăţiilor voastre.
Aş vrea să iau o altă linie. Mă iertaţi, propriu-zis nu mă gândesc să prezint cartea. Poate că ea se va prezenta singură. Dar vă prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua temă pe care vreau să o abordez, este aceasta: că mult mă bucură să văd dorinţa de a apăra Ortodoxia, însă mă întreb câţi înţeleg ce este Ortodoxia.
Prima mea mâhnire în legătură cu tema asta este că nu ne-am învrednicit să traducem acest titlu în graiul nostru. Este cuvânt grec, Ortodoxia, şi, ca [şi] cuvânt străin limbii noastre, noi nu îl simţim ca altceva decât un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru mulţi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu aşa trebuie înţeleasă Ortodoxia! Iată că slavii au tradus în limba lor: pravoslovie = dreapta slăvire. Ce înseamnă dreapta slavire?
Revin la temă, adică revin la tema: pentru ce ne-am născut în lumea asta? Într-una din conferinţele înregistrate şi care fac parte din cartea care se lansează astăzi, explic mai în amănunt. Esenţial, eu nu ştiu cum să zic şi de unde să iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc şi istoric că Dumnezeu a făcut pe om! Noi nu venim, aşa cum pretinde ştiinţa, de nicăieri şi mergem încontinuu nu ştim unde, nicăieri. Dar venirea noastră în lume are un sens! Dumnezeu a făcut pe om în istorie şi l-a împodobit cu chipul şi potenţiala asemănare cu Însuşi Făcătorul. Omul, căzând de la menirea lui – precum cei care cunoaşteţi Scriptura şi religia noastră, ştiţi – deci căzând de la Dumnezeu şi de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrând-nevrând caută pe Dumnezeu, îşi caută identitatea lui. Şi această căutare s-a tradus într-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au găsit pe adevăratul Dumnezeu. Sunt multe – dacă vă uitaţi fără prejudecată în orice religie – o să vedeţi multe aspecte ale înţelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care îl poartă neapărat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arăta omului adevărata sa provenienţă şi adevăratul său sens!
Între toate religiile astea, Dumnezeu Însuşi a născut – să zicem aşa, în istorie începând cu Avraam şi poporul evreu – Dumnezeu Însuşi a început să ia contact cu omul şi să insufle prin Proroci ceva mai adevărat decât ce se credea în lumea întreagă. Dar până când Însuşi Dumnezeu nu a putut să vină în condiţiile noastre, luând asupră-Şi forma pe care El Însuşi a făcut-o dintru-nceput, forma adamică, trupul nostru şi condiţiile noastre istorice, până când nu a putut să vorbească cu gură trupească şi în condiţiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin să împărtăşească ce este El, ca să arate omului de unde vine şi unde este menit să meargă! Până când nu a vorbit Dumnezeu Însuşi cu omul, nu putem vorbi în deplin sens de dreaptă slăvire ca nume de religie.
Dreapta slăvire este – iată cuvântul grec, doxa, înseamnă nu numai slavă, dar vine din cuvântul opinie – dreaptă opinie; l-aş traduce şi ca dreaptă înţelegere, şi ca dreaptă cugetare – dacă vreţi – ca extensiuni ale rădăcinii originale. Drept a înţelege gândul lui Dumnezeu. Neapărat este drept a slăvi pe adevăratul Dumnezeu. Şi fără dreaptă înţelegere, nici dreaptă slăvire, nici dreaptă viaţă, nici dreaptă cugetare nu poate fi – şi vă spun: nici un sens al istoriei omului. Când zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, şi de tine, şi de tine, şi de cei dinaintea noastră, şi de cei care vin, care ca mine naştem în lumea asta şi, conştient sau neconştientizat de noi, totuşi pe Dumnezeu cel adevărat Îl căutăm. Şi ca să ştim de unde venim şi unde mergem, este lucrul cel mai important.
Am arătat într-unele din cuvântări, am încercat să arăt şi lucrul ăsta: că până şi în starea lui păcătoasă, omul tot cele drepte trădează, căutări drepte trădează. Omul neapărat vrea ce este drept. Ce caută omul? Viaţă! Împlinire! Păcatul este numai o rătăcire a căii. Păcatul, patimile şi toate lucrurile împotriva cărora ne luptăm în Biserică, nu sunt altceva decât un cancer pe trupul sănătos. O patimă nu este un fel de a fi – este un fel scâlciat de a fi! Patima îşi are nu numai virtutea opusă, îşi are şi virtutea asemănătoare! Nu există patimă care să nu fie la origine, o energie de Dumnezeu făcută, prost întrebuinţată, prost canalizată, scâlciată pe undeva.
Deci ziceam că omul, şi în păcatul lui, dacă îl înţelegem drept şi esenţial, tot cele drepte caută, tot pe Dumnezeu Îl caută! Şi mă gândesc, aicea poate să fie parte din cele pe care nu le putem înţelege ale lui Dumnezeu. Într-un fel, Dumnezeu, cândva în istorie sau după, va putea birui în sensul că până la urmă, numai El este adevărat şi numai El este ceea ce caută tot omul!
Când va vedea tot omul pe adevăratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine ştie câţi vor spune: „O, dac-aş fi ştiut că eşti Acesta, decât să fi ştiut tot ce se propovăduieşte strâmb în istorie...”
Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lăsasem: Ortodoxia ca dreaptă slăvire. Înainte de Hristos au fost multe religii, între care una singură era mai adevărată, mai integral adevărată, dar încă incompletă – religia ale cărei cărţi le avem până astăzi, a Vechiului Legământ, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindcă Dumnezeu a cultivat această religie, încercând pe cât a putut, să vorbească omului pe cât putea omul să înţeleagă în acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Însuşi întrupat începe o altă eră şi această eră este un creştinism. Dar ce s-a dovedit între oameni – cum aveau să spună Apostolii – „După noi vor veni lupi răpitori în turma lui Hristos”. Omul, şi după Hristos... aicea e o taină pe care Apostolul o numeşte „taina nelegiuirii”. E o taină cum omul, care caută şi în păcat pe Dumnezeu cel adevărat, totuşi în istorie pe Dumnezeu cel adevărat nu L-a primit! „Între ai Săi a venit, zice începutul Evangheliei, a lui Ioan, şi ai Săi nu L-au primit!”. Şi acest „ai Săi” poate să însemneze multe lucruri: Toţi suntem ai Săi şi niciunul din noi nu-L primim într-o măsură deplină. Şi atunci ce se întâmplă? Ai dreapta înţelegere şi dreapta viziune care este cuvântul lui Hristos, fie înainte de Hristosul întrupat – zic întrupat, fiindcă Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Însuşi, El este Cel care vorbea cu Adam în Rai, El e Cel prin care s-au făcut cerurile şi pămîntul – deci cuvântul lui Hristos, fie înainte de întruparea lui Hristos, fie după, este Adevărul mai mult sau mai puţin deplin înţeles de oameni! Este putinţă după Hristos să-l înţelegem. Nevoinţa, iertaţi-mă, nevoinţa noastră în Biserică trebuie să se concentreze mai ales pe dreapta înţelegere a acelui cuvânt! Nevoinţa este mai ales efortul minţii de a intra în mintea lui Dumnezeu.
Deci după întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Hristos, acelaşi Cuvânt deplin dat în măsura în care istoria poate purta deplinătatea Cuvântului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – şi întrebuinţez cuvântul „informaţie” în sensul în care genetica îl foloseşte, informaţie nu în sensul mass-media, ci în sensul geneticii – deci deplin informaţi fiind de Cuvântul lui Dumnezeu, putem prin pocăinţă ajunge la deplina asemănare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a creştinismului în nenumărate forme! Şi nu există condiţie a omului, pe care Cuvântul lui Dumnezeu să nu o poată vindeca, regenera, îndumnezei!
Şi ce se întâmplă după Hristos? Însuşi omul se dezbină de Cuvântul lui Dumnezeu şi apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.