Iubirea - Taina sau Negot?

[geo.nektarios]

Capitolul 13

1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9.Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10.Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12.Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13.Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

[cristiboss56]

Tot cu gandul la Hristos. Toate sa se faca cu mintea indreptata spre Hristos. Sa ne intrebam cum il vede Hristos pe acest om rau din fata noastra ? Pentru ca eu il vad asa cum il vad. Si cum il vede Hristos ? Nu stiu cum il vede, dar a murit pentru el.

[beliver]

Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau ? (Savatie Bastovoi)

POATE SA NE FIE MILA DE EL,SA-L PLANGEM PENTRU CA E RAU SI PENTRU CA NU REALIZEAZA IN CE APE SE SCALDA.IL PUTEM AJUTA RUGANDU-NE PENTRU EL CU LACRIMI,PENTRU CA DACA PENTRU CEI CARE IL CAUTA PE DUMNEZEU SI SE ROAGA LUI NU SUNTEM SIGUR CA SE VOR MANTUI DAR CEI RAI ATUNCI?SE POATE CA E STAPANIT DE UN DUH RAU,SAU POATE CA NU-L CUNOASTE PE DUMNEZEU,DAR NOI IL PUTEM AJUTA RUGANDU-NE PENTRU EL SA-L LUMINEZE DUMNEZEU SI SA-L INTOARCA LA EL CA EL POATE .EU ASA CRED.

[geo.nektarios]

[SIZE=5]Iubirea de aproapele[/SIZE]

[SIZE=4]Iubirea creştină presupune două aspecte: dragostea pentru Dumnezeu, Părintele creresc, şi dragostea pentru aproapele. În fapt, este vorba despre una şi aceeaşi iubire, pentru că dragostea este una singură, după natura, originea şi ţelul său, o dragoste unică, avându-şi izvorul în Dumnezeu, ca şi finalul, de altfel. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie, despre aceasta, că „nu o împărţim ca pe alta şi alta, între Dumnezeu şi aproapele, ci una şi aceeaşi se îndreaptă spre Dumnezeu, ca datorată Lui”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][1][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea aproapelui capătă preţ numai dacă stă în legătură cu iubirea lui Dumnezeu. „Întru aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu îi împlinim poruncile Lui” (1 In. 5, 2). Cu alte cuvinte, iubirea pentru aproapele trebuie să fie întotdeauna subordonată iubirii de Dumnezeu. [/SIZE]
[SIZE=4]Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră, printre motivele pentru care oamenii se iubesc, unul cu adevărat vrednic de laudă, anume, atunci când iubim „pentru dragostea lui Dumnezeu”: „Oamenii se iubesc unii pe alţii fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveţte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi pe cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][2][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Părinţii avertizează, în cadrul legăturii dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, asupra unui alt aspect, anume, riscul ca omul să-şi iubească aproapele, împlinind faptele acestei iubiri, fără a mai ţine cont, însă, de iubirea de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că „frumoasă şi vrednică de laudă este iubirea aproapelui, când grija ei nu ne desface de iubirea de Dumnezeu” şi „dulce este întâlnirea cu fraţii noştri duhovniceşti, când putem păzi împreună cu ea şi pe cea cu Dumnezeu”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][3][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea aproapelui nu trebuie însă dizolvată, pierdută în cea a lui Dumnezeu, dar fără a iubi pe aproapele nu putem iubi pe Dumnezeu (1 In. 4, 20-21) şi invers. Aceste două laturi ale iubirii sunt, în fapt, de nedespărţit. Iubind pe Dumnezeu, trebuie să manifestăm această iubire în concret, oprindu-ne asupra semenilor noştri. Iubind pe semenii noştri, creştem duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu. Şi tot aşa, avansăm pe drumul virtuţii spre cunoaşterea lui Dumnezeu, căciiubirea nu va avea sfârşit, după cum mârturiseşte Sfântul Maxim: „iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supranemărginit, rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea. De aceea, mai mare decât toate este dragostea (1 Cor. 13, 8)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][4][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Prin însăşi natura ei, iubirea ese opusul urii, al pizmei şi resentimentului. „Atât în cel slab, cât şi în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziţia de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi, aşa cum este el, de a i se devota, fără nici o intenţie lăturalnică”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][5][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. În raportul dintre iubirea noastră datorată lui Dumnezeu şi cea datorată semenilor, putem spune că „primim în mod direct iubirea lui Dumnezeu, dar nu putem răspunde decât prin intermediul iubirii de semeni, pentru că Dumnezeu nu face parte din ordinea în care se realizează fapta mea”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][6][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea nu poate fi numai declarativă, ci ea se cere concretizată în fapte, de aceea iubirea pentru Dumnezeu trebuie să orienteze faptele omului către semenul său. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre dragostea exprimată prin fapte de milostenie că este cea mai mare virtute, care ne poate face asemenea Apostolilor: „Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia. Aceste virtuţi depăşesc chiar virtutea fecioriei. Deci, dacă vrei să fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decât apostolii. (...) aşadar, dacă săvârşim această virtute şi toată filozofia pe care ea o cuprinde, nu vom avea nevoie deloc de minuni. După cum dacă ne lipseşte dragostea, nu câştigăm nimic cu facerea de minuni”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][7][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Porunca dragostei a fost pusă în practică de creştini încă de la început. Tertulian mărturiseşte în scrierile sale că ucenicii lui Hristos se iubesc atât de mult, încât sunt gata să moară unii pentru alţii[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][8][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Dragostea lor era una dezinteresată, care nu se mărginea la prieteni, concetăţeni sau la cei de aceeaşi credinţă, ci ea cuprindea pe toţi, cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, prieteni sau duşmani. Creştinii din vechime iubeau şi se rugau pentru „fraţii” lor, care îi chinuiau pe cruce, pe stâlpi, în arenă, îi ardeau pe rug, îi aruncau la fiare, le sfâşiau coastele cu cârlige de fie[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][9][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. de altfel, dragostea noastră trebuie să fie universală, adresată tuturor oamenilor deopotrivă, fără nici un fel de discriminare. Iubirea vrăjmaşilor este, în acest sens, cea mai concludentă dovadă (Mt 5, 43-44; Lc 6, 27-36). În fond, aceasta este trăsătura specifică a iubirii creştine, în timp ce păcătoşii aleg pe cine să iubească şi pe cine nu (Lc 6, 32-35), iubind „pe cei care îi iubesc pe ei” (Lc 6, 32).[/SIZE]
[SIZE=4]Apologeţii creştini din primele veacuri ne amintesc faptul că suntem datori să iubim pe toţi oamenii, pentru că avem împreună acelaşi Tată ceresc şi suntem fraţi între noi; toţi oamenii ne-am născut din primul om creat de Dumnezeu şi suntem „cosângeni”, de aceea, săvârşim cea mai mare crimă atunci când urâm pe cineva[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][10][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Tot ei ne amintesc faptul că nouă, creşinilor, nu ne e îngăduit să răsplătim răul cu rău, nu trebuie să fim duşmanii nimănui, să nu vătămăm pe nimeni, ci să fim cinstiţi şi buni[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][11][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Referindu-se la universalitatea dragostei pentru aproapele, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][12][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Acelaşi Sfânt Părinte adaugă: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun şi fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][13][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea tuturor, fără deosebire, este măsura dragostei celei desăvârşite, căci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia după părerile oamenilor, de pildă pe unul iubindu-l, iar pe altul urându-l, pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi o dată iubindu-l, altă dată urându-l, pentru aceleaşi pricini”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][14][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]

[geo.nektarios]

[SIZE=4]În dragostea adevărată nu există fluctuaţii şi nu se poate spune că cineva a atins această dragoste dacă oscilează în sentimentele sale faţă de ceilalţi: „Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi, în sfârşit, pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eştideparte de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul deopotrivă”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][15][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Printre semnele acestei iubiri curate pentru aproapele, Părinţii enumeră lipsa oricăror gânduri întunecate la adresa celuilalt: „Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][16][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]; „Dragoste deopotrivă faţă de toţi a câştigat acela care nu pizmuieşte pe cei strădalnici, iar de cei răi are milă”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][17][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Având în vedere aceste considerente, Sfinţii Părinţi recomandă, în acelaşi duh, iubirea aproapelui, pentru dobândirea bunurilor viitoare: „Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu dispreţuieşti lucrurile lumii”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][18][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Lupta pentru dobândirea iubirii curate a aproapelui este recomandată de Părinţi ca un mijloc de alungare a patimilor din sufletul şi trupul celui care se nevoieşte: „Nevoieşte-te să iubeşti pe tot omul deopotrivă şi vei alunga de-a valma toate patimile”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][19][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Ura pentru aproapele este asociată, în limbajul Scripturii, cu o crimă (1 In 3, 15). există, însă, şi ceea ce se poate numi o „ură sfântă”: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37). „astfel, acest fel de ură faţă de noi înşine este, de fapt, adevărata iubire. Tot aşa şi ura sfântă faţă de semeni, în general, şi în primul rând, faţă de cei din propria noastră familie. Căci, dacă acceptăm îndemnul lor la o viaţă de păcat, nu înseamnă că-i iubim. Îi iubim dacă ne smulgem dintr-o astfel de falsă iubire; printr-o astfel de ruptură nu numai pe noi ne izolăm, ci le dăm şi lor o şansă de a-şi vedea rătăcirea şi a se întoarce pe calea mântuirii. Iubindu-L pe Hristos mai presus de oricine altcineva, vom descoperi şi vom împlini adevărata iubire faţă de cei din familia noastră şi faţă de toţi oamenii”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][20][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Dacă multe religii îndeamnă la iubirea aproapelui, numai creştinismul promovează iubirea vrăjmaşilor. Această „poruncă nouă” (cf. In 13, 34) diferenţiază Noul Testament de Vechiul Testament, punând în evidenţă superioritatea Legii celei Noi. În Vechiul Testament, celebra „Lege a talionului” avea menirea de a înfricoşa pe cei ce ar fi vrut să facă vreo nedreptate. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Legea veche a dat porunca aceasta nu ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne stăpânim mâinile. Că frica de a nu ni se scoate ochii ne opreşte de a scoate li noi ochii altora”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][21][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Cu toate acestea, a existat uneori opinia că Vechiul Testament ar prolifera răzbunarea, dându-i o valenţă divină. „Porunca lui Hristos de a întinde şi celălalt obraz celui care te loveşte spulberă această înlănţuire. Însă Hristos nu porunceşte doar să nu răspundem răului cu rău, ci să răspundem răului cu bine. Ucenicul lui Hristos se deosebeşte nu numai de păcătoşi, ci şi de păgâni, prin aceea că nu se mărgineşte la a-i iubi pe cei care-l iubesc şi-i fac bine, ci se străduieşte să-i iubească şi pe cei care-l prigonesc. El este chemat la desăvârşirea care-i este proprie lui Dumnezeu, Cel care se îngrijeşte deopotrivă de toţi oamenii, fie ei buni sau răi”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][22][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Despre motivaţia dragostei pentru vrăjmaşi, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Iar Eu zic vouă, spune Domnul, Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă blesteamăi (Mt. 5, 44). De ce a poruncit acestea? ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea minte a răului, şi să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea desăvârşită. Căci e cu neputinţă să o aibă pe aceasta cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie (1 Tim. 2, 3)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][23][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Iubirea de aproapele trebuie manifestată prin fapte; ea trebuie să fie una activă, care să nu lase răgaz duhului celui viclean să se interpună între sufletele prinse de iubirea duhovnicească. Vorbind despre „roadele iubirii”, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][24][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Cea mai mare binefacere a iubirii este, în opinia Sfântului Maxim, dărâmarea tuturor barierelor care îi separă pe oameni, împiedicându-i să ajungă la unitatea desăvârşirii în iubire: „Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau peste tot între bărbat şi femeie; ci, ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el elin şi iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci toate şi în toţi este Hristos (Gal 3, 28)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][25][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Lucrările iubirii de semeni sunt felurite şi numeroase, însă ele pot fi sintetizate în două sfaturi: 1. să nu faci semenului ceea ce nu ai voi să ţi se facă ţie; 2. să faci tuturor toate câte ai voi să ţi le facă şi ei ţie. Primul sfat, în formă negativă, îl întâlnim în Vechiul Testament, fiind dat de dreptul Tobit: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci” (Tob. 4, 15). Sfântul Apostol Pavel avea să reia, sub o formă mai poetică, acest sfat, spunând: „Iubirea nu face rău nimănui; iubirea este deci împlinirea Legii” (Rom. 13, 10). Reluând în numeroase rânduri aceste sfaturi, Părinţii Spiritualităţii Ortodoxe recomandă ferirea de orice faptă sau cuvânt care ar putea face rău aproapelui, orice gând sau intenţie rea, orice atitudine dăunătoare celuilalt, chiar dacă este făţişă sau ascunsă. Avva Dorotei scrie, în acest sens: „Să ne agonisim deci şi noi iubire, să ne agonisim milă faţă de aproapele, ca să ne păzim de reaua clevetire şi de judecarea şi dispreţuirea cuiva, să ne ajutăm unii pe alţii, ca nişte mădulare ce ne aparţinem. Cine, având o rană la mâna lui sau la picior, sau la oarecare dintre mădularele lui, se scârbeşte de sine, sau îşi taie mădularul său, chiar dacă ar face puroi, şi nu-l curăţeşte mai degrabă, nu-l spală, nu pune plasture pe rană, nu-l leagă, nu-i dă apă sfinţită, nu se roagă pentru el, nu cere sfinţilor să se roage pentru el, cum a zis şi Avva Zosima? Şi în orice caz, nu-l părăseşte, nu se depărtează de mădularul său, nici de urâtul lui miros, ci face totul ca să-l însănătoşească. Aşa suntem datori şi noi săpătimim unii pentru alţii, să ne sprijinim unii pe alţii şi prin alţii mai tari, să născocim şi să facem toate ca să ne ajutăm pe noi înşine şi unii pe alţii (...)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][26][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]

[geo.nektarios]

[SIZE=4]Astfel, iubirea aproapelui nu cunoaşte ce înseamnă pizmuirea, nu se bucură de necazul acestuia şi nu se întristează pentru bucuriile sale[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][27][/COLOR][/SIZE][SIZE=4], nu cunoaşte dispreţuirea, judecarea şi defăimarea acestuia[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][28][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]; dragostea de aproapele nu unelteşte şi nu pune la cale viclenii împotriva celor pe care i-a zidit Acelaşi Dumnezeu milostiv şi îndurat[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][29][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Din toate aceste cuvinte ale Părinţilor se poate vedea că „iubirea vine ca rod al nepătimirii, căci numai nepătimirea nimiceşte toate patimile, care, sub o formă sau alta şi într-o măsură mai mare sau mai mică, îl împing pe cel înrobit de ele să se poarte rău sau să-l privească cu răutate pe semenul lor”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][30][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Al doilea sfat, formulat de data aceasta în varianta sa pozitivă, este dat de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, în Noul Testament: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” (Mt. 7, 12; Lc. 6, 31). Cu alte cuvinte, Mântuitorul îndeamnă la solidaritate frăţească între toţi oamenii, după cum îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal 6, 2). Solidaritatea cu semenul aflat în nevoie reprezintă un ajutor dat din iubire, iar acesta trebuie să împlinească toate trebuinţele aproapelui: cele trupeşti prin milostenie[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][31][/COLOR][/SIZE][SIZE=4], iar cele sufleteşti prin buna sfătuire şi întoarcerea la Domnul a celor ce s-au depărtat de El, prin îngrijire de sporirea lor duhovnicească şi de mântuirea lor[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][32][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Din această perspectivă, dragostea de aproapele înseamnă compasiune, în sensul de împreună-pătimire cu acesta atunci când se află în necazuri, de bucurie atunci când este cazul. Măsura acestei iubiri o descrie foarte precis Sfântul Ioan Scărarul: „De voieşte cineva să ştie dacă are iubirea de fraţi şi dragostea adevărată, se va încredinţa despre ea când se va vedea pe sine plângând pentru greşalele fratelui şi veselindu-se de înaintările şi de darurile lui”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][33][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]

[geo.nektarios]

[SIZE=4]A-l iubi pe aproapele înseamnă, în limbajul Părinţilor, a-l iubi „ca pe tine însuţi”, adică a te simţi legat de el, unit cu el în iubire frăţească. Din această perspectivă, putem spune, aşa cum scria Evagrie, că are iubirea desăvârşită „cel ce se socoteşte pe sine una cu toţi, deoarece i se pare că se vede pe sine necontenit în fiecare”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][34][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]

[COLOR=#0000ff][1][/COLOR] Epistole, 2, apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p.614.

[COLOR=#0000ff][2][/COLOR] Capete despre dragoste, Suta a II-a, în „Filocalia..”, vol. II, p.69.

[COLOR=#0000ff][3][/COLOR] Cuvinte despre sfintele nevoinţe, 73, apud Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p.614.

[COLOR=#0000ff][4][/COLOR] Capete despre dragoste, Suta a treia, 100, în „Filocalia...”, vol. II, p.105.

[COLOR=#0000ff][5][/COLOR] Pr. prof. D. I. Belu, Despre iubire., p.110.

[COLOR=#0000ff][6][/COLOR] Ibidem.

[COLOR=#0000ff][7][/COLOR] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVI, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D Fecioru, în „P.S.B.”, vol.23, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, p.543.

[COLOR=#0000ff][8][/COLOR] Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 7, traducere din limba latină de Eliodor Constantinescu, Rm. Vâlcii, 1930, p.158, apud Ieromonah magistrand Nestor Vornicescu, Dragostea faţă de om după scriitorii creştini din veacurile
al II-lea şi al III-lea, în „S.T.”, anul X (1958), nr. 9-10, p.583.

[COLOR=#0000ff][9][/COLOR] Sfântul Ciprian, Despre răbdare, XII, Migne, P.L. 4, 654 B, apud ibidem, p.584.

[COLOR=#0000ff][10][/COLOR] Lactanţiu, Dumnezeieştile instituţii, VI,10, apud ibidem, p.584.

[COLOR=#0000ff][11][/COLOR] Ieromonah magistrand Nestor Vornicescu., p.584.

[COLOR=#0000ff][12][/COLOR] Capete despre dragoste, suta întâi, 17, în „Filocalia...”, vol. II, p.56.

[COLOR=#0000ff][13][/COLOR] Ibidem, 25, în „Filocalia...”, vol. II, p.57.

[COLOR=#0000ff][14][/COLOR] Ibidem, 70, în „Filocalia...”, vol. II, p.63.

[COLOR=#0000ff][15][/COLOR] Sântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, 10, „Filocalia...”, vol. II, pp.69-70.

[COLOR=#0000ff][16][/COLOR] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta întâi, 6, în „Filocalia..., vol. IV, Editura Humanitas, 2000, p.13.

[COLOR=#0000ff][17][/COLOR] Ibidem, suta întâi, 78, în „Filocalia..., vol. IV, p.18.

[COLOR=#0000ff][18][/COLOR] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a patra, 82, în „Filocalia...”, vol. II, p.118.

[COLOR=#0000ff][19][/COLOR] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a doua, 39, în „Filocalia..., vol. IV, p.22.

[COLOR=#0000ff][20][/COLOR] Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Editura Teofania, Sibiu, 2003, p.190, cf. p.189.

[COLOR=#0000ff][21][/COLOR] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ed. cit., p.232.

[COLOR=#0000ff][22][/COLOR] Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire..., pp.61-62.

[COLOR=#0000ff][23][/COLOR] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta întâi, 61, în „Filocalia...”, vol. II, p.61.

[COLOR=#0000ff][24][/COLOR] Ibidem, Suta întâi, 40, în „Filocalia...”, vol. II, p.58.

[COLOR=#0000ff][25][/COLOR] Ibidem, Suta a doua, 30, în „Filocalia...”, vol. II, p.74.

[COLOR=#0000ff][26][/COLOR] Avva Dorotei, Diferite învăţături folositoare de suflet, VI,9, în „Filocalia...”, vol. IX, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp.546-547.

[COLOR=#0000ff][27][/COLOR]Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dacă dragostea nu face rău aproapelui (Rom.m 13,10), cel ce pizmuieşte pe fratele său şi se întristează de binele lui, şi întinează numele lui cel bun cu defăimări sau îi întinde niscai curse spre a-l atrage la rele, cum nu se va face pe sine străin de dragoste şi vinovat de osânda veşnică?” - Capete despre dragoste, Suta întâi, 55, în „Filocalia...”, vol. II, p.60.

[COLOR=#0000ff][28][/COLOR]„Dacă cel ce defaimă pe fratele şi-l judecă, defaimă şi judecă legea (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este iubirea, cum nu va cădea defăimătorul din iubirea lui Hristos şi nu se va face sieşi pricină a chinurilor veşnice?” – Ibidem, Suta întâi, 57, în „Filocalia...”, vol. II, p.61.

[COLOR=#0000ff][29][/COLOR] „Dacă plinirea legii este iubirea (Rom. 18, 10), cel ce se gândeşte rău împotriva fratelui şi unelteşte vicleşuguri împotriva lui, şi doreşte căderea lui, şi se bucură de ea, cum nu va fi călcător de lege şi vrednic de chinurile veşnice?” – Ibidem, Suta întâi, 56, în „Filocalia...”, vol. II, p.61.

[COLOR=#0000ff][30][/COLOR] Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p.609.