Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 47

Psalmul cîntării fiilor lui Core, întru a doua zi a Sîmbetei.

Şi Psalmul acesta mai-nainte vesteşte aceeaşi biruinţă şi tăria cetăţii lui Dumnezeu.
Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfînt al Lui.
Am zis şi mai-nainte că dumnezeiasca Scriptură numeşte de multe ori „cetate” nu zidirea, ci chipul vieţuirii. Pentru aceea zice şi acum că Domnul tuturor S-a dovedit că este mare prin cele făcute de Dînsul pentru cetatea Sa, pe care înălţimea dogmelor a arătat-o veşnică, ca pe una ce este aşezată pe munte înalt şi prea-mare, că zice Stăpînul: „Nu poate să se ascundă cetatea, stînd deasupra muntelui”.
2 Bine înrădăcinată fiind, cu bucuria a tot pămîntul,
Zice: A zidit-o bine, frumos şi cu întemeiere pe aceasta, întru veselia a tot pămîntul. Că a zidit-o - zice dumnezeiescul Apostol - pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Însuşi Domnul a zis către Fericitul Petru: „Pe piatra aceasta voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.” Deci acest „bine înrădăcinată fiind” e pus în loc de: „fiind bine întemeiată, ca să petreacă necutremurată şi neclătinată”.
cu munţii Sionului, coastele crivăţului, cetatea Împăratului celui mare.
Şi cu munţi a îngrădit-o, ca să scape de vătămarea crivăţului, că zice: „De la crivăţ se vor aprinde cele rele peste tot pămîntul”; şi iarăşi: „Şi crivăţul îl voi goni de la voi”. Iar numele acesta, „Sion”, dumnezeiescul Apostol l-a dat cetăţii duhovniceşti, zicînd: „V-aţi apropiat la muntele Sionului şi la cetatea Dumnezeului celui viu, la Ierusalimul cel ceresc”. Iar „munţi” care gonesc crivăţul şi păzesc cetatea nevătămată, ar fi putut cineva să-i numească după cuviinţă pe Apostoli, pe Prooroci şi feluritele învăţături ale acelora; şi, afară de acestea, pe Îngerii aşezaţi păzitori peste credincioşi, că zice: „Tăbărî-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi îi va izbăvi pe dînşii”.
3 Dumnezeu în palaturile ei Se cunoaşte, cînd o sprijineşte pe dînsa.
O Biserică este peste tot pămîntul şi marea. Pentru aceea, rugîndu-ne, zicem: „Pentru Sfînta, şi Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, cea de la margini, pînă la marginile lumii. Dar ea s-a despărţit prin cetăţi, oraşe şi ţarini, pe care cuvîntul cel proorocesc le-a numit „palaturi”, că - precum fiecare cetate are în lăutru multe case despărţite, dar o cetate se numeşte - aşa şi bisericile: sînt nenumărate şi mai presus de număr - şi prin ostroave, şi prin uscaturi - dar toate sînt unite întru una printr-o împreună-glăsuire de obşte a adevăratelor dogme. Întru acestea a zis că Se arată Dumnezeul tuturor, dăruindu-le al Său ajutor, căci: „Dumnezeu în palaturile ei Se cunoaşte, cînd o sprijineşte pe dînsa.” Apoi, mai-nainte zice sculările-asupră-i ce aveau să fie şi schimbarea războinicilor:
4 Că, iată, împăraţii pămîntului s-au adunat, strînsu-s-au împreună.
5 Şi ei, văzînd aşa, s-au minunat,
Că s-au adunat ca să-i dea război, dar - după ce au văzut nebiruita ei putere - s-au spăimîntat.
s-au tulburat, s-au clătinat.
6 Cutremur i-a cuprins pe dînşii.
7 Acolo sînt dureri ca ale celeia ce naşte; cu duh silnic vei sfărîma corăbiile Tarsisului.
Văzînd - zice - nerupte temeliile Bisericii şi învăţîndu-se neminţirea proorociei, au fost cuprinşi de frică şi groază, precum cei ce trec pe spatele mării, şi se bat de viscole şi îşi aşteaptă pieirea cea de tot. Pentru care, încetînd a-i da război şi a o bate, ei înşişi propovăduiesc puterea Bisericii şi strigă:
8 Precum am auzit, aşa am şi văzut în cetatea Domnului Puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru.
Că, nevrînd - zice - să primim proorociile pentru dînsa, prin înseşi lucrurile am văzut adevărul acelora.
Dumnezeu a întemeiat-o pe dînsa în veac.
Că al Lui este glasul: „Pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.”
9 Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul norodului Tău.
Zice: O Stăpîne, aşteptat-am acest ajutor al Tău, ştiind adevărul făgăduinţelor Tale. Că Tu ai zis: „Cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Apoi, după ce a arătat schimbarea şi prefacerea vrăjmaşilor, proorocescul cuvînt mai-nainte zice cum Îl vor lăuda pe Făcătorul de bine cei ce au dobîndit mîntuirea:
10 După numele Tău, Dumnezeule, aşa şi lauda Ta peste marginile pămîntului.
Dumnezeii cu nume mincinoase nu au puterea asemănată cu numirea lor, nu sînt ceea ce se numesc, iar numelui Tău - o Stăpîne! - îi urmează lucrările ce propovăduiesc adevărul numirii. Pentru care, după dreptate Ţi se aduce Ţie lauda de la toată lumea - că, precum este Dumnezeu al tuturor, aşa Se laudă de către toţi.
De dreptate plină este dreapta Ta.
Că, luînd dreaptă hotărîre, i-ai risipit pe vrăjmaşii ce s-au sculat asupra noastră.
11 Veselească-se muntele Sionului şi să se bucure fetele Iudeii pentru judecăţile Tale, Doamne!
„Munte al Sionului” i-a numit pe cei cărora li s-a încredinţat înălţimea vorbirii de Dumnezeu, iar „fete ale Iudeii” - bisericile de prin lume, fiindcă s-au întemeiat de Apostoli, care se trăgeau cu neamul din Iudei. Şi porunceşte celor ce propovăduiesc şi celor ce aud să se veselească şi să sălteze pentru judecăţile lui Dumnezeu cele drepte, cu care au neguţătorit mîntuirea lumii.
12 Înconjuraţi Sionul, şi-l cuprindeţi pe dînsul, povestiţi în turnurile lui!
13 Puneţi inimile voastre întru puterea Lui şi împărţiţi casele Lui,
„Sion” numeşte iarăşi petrecerea cu bună cinste, adică Biserica de prin toată lumea; iar „turnuri ale lui” - pe cei împodobiţi cu fapta bună desăvîrşită, care urmează pe pămînt vieţuirea Îngerilor şi care înconjură şi păzesc Biserica asemenea unor turnuri. Iar „case” - după cum am zis mai-nainte - numeşte bisericile împărţite prin cetăţi, prin sate şi prin ţarini, fiindcă pe aceeaşi Biserică o zice şi una, şi multe. Deci proorocescul cuvînt, adică darul Preasfîntului Duh, porunceşte celor ce li s-a încredinţat mîntuitoarea propovăduire să înconjure, să alerge, şi să întărească „turnurile” prin învăţătură şi să întemeieze puterea Bisericii. Lîngă acestea, cum s-a zis şi în Psalmul 45, şi aici porunceşte să împartă grija bisericilor: „Împărţiţi casele Lui!” Drept aceea, peste fiecare biserică zice să fie pus un mai mare, care să poarte grija[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Şi porunceşte a face purtare de grijă pentru fiecare neam care vine după altul. De aceea a şi adăugat:
ca să povestiţi întru alt neam
14 că Acesta este Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului. El ne va paşte pe noi în veci.
Că se cade ca fiecare neam să predanisească celui de după dînsul acelea pe care le-a luat de la neamul dinaintea lui, încît întru toate neamurile să se treacă, şi să se ducă mîntuitoarea propovăduire şi să cunoască toţi oamenii că Acesta este al nostru Dumnezeu, şi Domn şi Păstor bun şi veşnic. Că - de vreme ce a zis: „împărţiţi casele Lui”, şi le-a încredinţat păstoria lor - de nevoie ne-a învăţat că Unul este Păstorul cel bun, Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi, şi în veac le paşte; şi paşte nu numai oile, ci şi pe cei ce se numesc păstori ai oilor[COLOR=#800080][2][/COLOR].

[COLOR=#800080][1][/COLOR]E vorba de episcopi.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Adică pe episcopi.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 48


Întru sfîrşit, fiilor lui Core.

După ce a poruncit neamurilor să aducă lui Dumnezeu cîntarea cuvenită, dumnezeiasca ceată a Apostolilor le sfătuieşte să adauge lîngă credinţă şi fapta bună a vieţii. Şi le învaţă deşertăciunea bogăţiei, necîştigarea şi nefolosirea înţelepciunii lumii acesteia. Încă mai-nainte grăieşte şi de Judecata ce va să fie şi de răsplătirea după vrednicie. Pentru aceasta se şi scrie Psalmul deasupra „întru sfîrşit”, fiindcă mai-nainte vesteşte sfîrşitul a toată viaţa.
Auziţi acestea, toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume,
Este ştiut fiecăruia că Proorocii aduceau învăţătură numai Iudeilor, iar aici cuvîntul proorocesc adună spre auzire pe toată lumea. Şi acesta e lucru osebit al darului apostolesc, căci Apostolilor a încredinţat Stăpînul Hristos mîntuirea tuturor neamurilor, zicînd: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!” Deci este arătat că cuvintele se aduc ca despre dînşii, nu numai Iudeilor singuri, nici neamurilor acestora sau acelora, ci la toată firea omenească.
2 pămîntenii şi fiii oamenilor,
Oarecari i-au numit „pămînteni” pe Adam şi pe Eva, fiindcă aceia s-au zidit din pămînt, şi n-au răsărit din împreunare, dar cuvîntul este departe de adevăr, căci sfătuirea nu se aduce acelora ce s-au săvîrşit demult, ci celor vii. Deci aici însemnează feluritele vieţuiri: căci unii locuiesc în cetăţi, iar alţii în ţarini şi la sate, îndeletnicindu-se cu lucrarea pămîntului; şi unii din oameni sînt mai blînzi, iar alţii mai sălbatici; unii trăiesc mai după cuvîntare, iar alţii locuiesc mai ca fiarele în pustietăţi; unii sînt „amacsovi” (adică vieţuitori în care), iar alţii întrebuinţează corturi în loc de case. Deci mi se pare că pe aceştia îi numeşte „pămînteni”, fiindcă sînt mai depărtaţi de viaţa cea cuvîntătoare, în loc să zică: Toţi oamenii, auziţi cele ce zic, cetăţeni şi săteni, şi cei mai domestici, şi cei mai sălbatici, şi de obşte toţi, şi deosebit fiecare. Aşa a tălmăcit şi Simmah: că, în loc de „pămînteni şi fiii oamenilor”, a zis: „omenirea şi fiii fiecărui om”, adică: De obşte să audă firea cele ce se zic, şi fiecare deosebit să dobîndească folosul.
împreună bogatul şi săracul!
Zice să primească sfătuirea aceasta şi cei ce sînt îndestulaţi de bogăţie, şi cei ce trăiesc întru sărăcie - pentru că cuvîntul dăscălesc nu ştie deosebire între bogăţie şi sărăcie.
3 Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele - pricepere.
4 Pleca-voi către pildă urechea mea, deschide-voi în psaltire gîndul meu.
Graiurile mele - zice - sînt pline de înţelepciune şi le-am învăţat după ce mi-am supus auzul cuvintelor Domnului ascunse întru adîncime. Şi cele ce am primit prin auz, aduc prin limbă ca printr-un organ. Voieşte să zică: Nimic al meu nu grăiesc, ci sînt unealtă a dumnezeiescului dar. „Pilde” numeşte cuvintele cele umbrite şi acoperite, pentru că Domnul, vorbind noroadelor în pilde, în casă aducea tîlcuirile acestora Apostolilor. „Pentru aceea şi stihurile s-au glăsuit de către faţa lor, şi ceata apostolească - în gură purtînd înţelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Hristos, că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu - zicea: «Gura mea va grăi înţelepciune.» Cu a lor gură Îl propovăduiau pe Hristos la tot neamul de oameni, dumnezeieşte vorbindu-L, iar mintea lor nu cugeta nimic altceva decît priceperea. Atîta se ascuţea mintea lor întru pricepere, încît toate pildele Mîntuitorului nostru puse întru Sfinţitele Evanghelii le înţelegeau mai-nainte de tîlcuirea Lui. Căci, îndată după alcătuirea pildelor, Mîntuitorul îi întreba, zicînd: «Înţeles-aţi acestea toate? Iar ei au zis Lui: Aşa.» Deci «inima lor cugeta pricepere». Apoi, zice: «Deschide-voi în psaltire întrebarea mea», adică: După ce mi-am ascuţit înţelegerea întru priceperea mîntuitoarelor pilde, eu am înţeles judecata lor, iar celor ce, pentru pruncie, nu pot face acest lucru le voi deschide cele ascunse şi voi descoperi întrebările şi pildele. Şi voi face acestea prin «psaltirea» mea, adică prin organul meu cel trupesc (glasul), care - fiind organ al sufletului ce locuieşte în trup - se dă în loc de psaltire, spre a cînta laude lui Dumnezeu şi spre a înălţa fiecare simţire, mădular şi parte a trupului, mişcîndu-le cu ştiinţă.”
După ce le-a povestit pe acestea ca întru o înainte-cuvîntare, începe de-aici sfătuirea:
5 Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcîiului meu mă va înconjura pe mine.
Mă tem - zice - şi mă cutremur de ziua întru care Dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui. „Şi, cunoscînd acest lucru voi înşivă, puneţi înaintea ochilor voştri temerea aceasta. Căci dacă eu - cel ce am putut să zic: «Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele priceperi, pleca-voi spre pildă urechea mea» - dacă eu sînt înfricat şi cutremurat, pentru ce nu şi voi? Iar dacă cineva ar întreba: «Pentru ce să mă tem?», să audă că este o zi rea, pentru care se glăsuiesc şi se strigă nenumărate cuvinte întru scripturile prooroceşti.” Iar pricinuitoarea fricii mele este viaţa mea fără de lege, pentru care m-am abătut din calea cea dreaptă. Că unii au numit „călcîi” calea vieţii, iar eu socotesc că însemnează înşelăciunea, din metafora alergătorilor - după cum mai-nainte am zis - care îi surpă cu călcîiul pe împotrivă-nevoitori şi întrecători, punîndu-le piedică. Aceasta ne-a învăţat şi Isav, tînguindu-se: „După dreptate s-a numit numele tău «Iacov», că mi-ai pus piedică şi m-ai înşelat a doua oară, mi-ai luat şi întîietatea naşterii, şi acum - binecuvîntarea mea.” Iar „zi rea” a numit-o pe cea a Judecăţii, după obiceiul nostru, că mulţi numesc „zi rea” pe aceea întru care se întîmplă a cădea în primejdii de scîrbă. „Deci după cuviinţă se numeşte aşa, căci este mustrătoare a răutăţii fiecăruia şi aduce pedepsele asupra celor necredincioşi, prin urgia ce rămîne peste ei. Pentru aceasta mă înfricoşez şi eu, cel ce grăiesc, căci «fărădelegea călcîiului meu mă va înconjura» întru ziua aceea rea. Iar «fărădelege a călcîiului» s-a zis că este abaterea căii pe care o străbatem în viaţa aceasta de acum, «abatere» însemnînd «înşelăciune».” Aşa numeşte ziua Judecăţii şi dumnezeiescul Apostol, zicînd: „După învîrtoşarea ta şi după nepocăinţa inimii îţi învistiereşti ţie urgie în ziua urgiei, şi a descoperirii şi a dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.”

[patinina34]

6 Cei ce nădăjduiesc spre puterea lor întru mulţimea bogăţiei lor se fălesc.
Eu - zice - mă tem şi mă cutremur de ziua aşteptată, iar voi, cei ce sînteţi îndestulaţi de bogăţie, nu aveţi nici o grijă de aceea şi - mult fălindu-vă cu trufia bogăţiei - vă bizuiţi la cele ce curg ca la nişte statornice.
7 Fratele nu izbăveşte, au izbăvi-va omul? Nu va da lui Dumnezeu îmblînzire pentru sine şi preţul răscumpărării sufletului său.
Şi se cădea să ştiţi voi că nici fapta bună şi buna-credinţă a strămoşilor, nici a fraţilor, nu-i foloseşte pe cei goi de acestea, şi nici că este cu putinţă, după ducerea de aici, să dobîndiţi mîntuirea cu bani. Căci bogăţia bărbatului este izbăvire şi răscumpărare a lui doar în viaţa de acum, după cum zice înţeleptul. Aducînd sfătuirea aceasta celor ce folosesc rău bogăţia, mută cuvîntul către lucrătorii faptei bune, şi zice:
8 Şi s-a ostenit în veac
9 şi va fi viu întru sfîrşit, nu va vedea stricăciune,
10 cînd va vedea pe cei înţelepţi murind.
Că cel ce a răbdat sudorile pentru buna-credinţă şi pentru dreptate şi a primit asupră-şi ostenelile pentru veşnicele bunătăţi are rod al ostenelilor viaţa nepieritoare şi nu se va împărtăşi cu cei înţelepţi ai lumii - pe care cuvîntul apostolesc îi numeşte „nebuni” - de veşnica stricăciune şi de munca de-a pururea.
Împreună nebunul şi cel fără de minte vor pieri
Că aceştia – zice - care se numesc „înţelepţi”, neaflînd nici un folos din înţelepciune, vor pătimi aceeaşi pieire împreună cu cei neînvăţaţi. Că aşa a tălmăcit Simmah: „Împreună vor pieri cel fără de minte şi cel neînvăţat.” Şi numeşte „fără de minte” pe cel ce se zice înţelept, dar nu voieşte a pricepe cum se cuvine; şi „neînvăţat” - pe cel ce este nedeprins întru înţelepciune, dar trăieşte întru răutate.
şi vor lăsa străinilor bogăţia lor.
11 Şi mormînturile lor sînt casele lor în veac, locaşuri ale lor în neam şi în neam.
Şi, lipsindu-se nu numai de înţelepciune, ci şi de stăpînire şi de toată bogăţia, vor primi sfîrşitul vieţii, trimiţîndu-se din casele cele strălucite la mormînturi şi fiind siliţi a locui în veac întru acestea.
Numitu-şi-au numele lor pe pămînturi.
Din numele lor - zice - s-au numit avuţiile lor: a cutăruia este casa, şi a cutăruia este ţarina şi al cutăruia este robul. Dar, schimbîndu-se stăpînii, odată cu stăpînirea se schimbă şi numirea. Şi prin toate cuvîntul ne învaţă să nu nădăjduim la acestea de faţă, ci să purtăm grija de cele ce or să fie.
12 Şi omul, în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor.
Pricina acestei nebunii - zice - este că noi nu voim să pricepem a noastră cinste şi vrednicie, dată nouă de la Dumnezeu, ci am îmbrăţişat viaţa dobitocească şi fierească[COLOR=#800080][1][/COLOR].
13 Această cale a lor sminteală este lor,
Şi au căzut întru această necuvîntare, căci prea-rău au avut năravul dintru început şi s-au abătut spre faptele cele rele - căci „cale” a numit faptele.
şi după aceasta în gurile lor bine vor voi.
După ducerea de aici se vor căi, dar fără nici un folos dintru aceasta.
14 Ca nişte oi în iad s-au pus, moartea îi va paşte pe dînşii.
Simmah a tălmăcit acest stih mai luminat: „S-au rînduit pe sine ca nişte oi ale iadului, moartea îi va paşte pe dînşii.” Că ei mai-nainte şi-au pricinuit loru-şi muncile şi au ales mai mult moartea decît viaţa.
Şi-i vor stăpîni pe ei cei drepţi dimineaţa, şi ajutorul lor se va învechi în iad. Din slava lor s-au scos.
Iar cei ce au fost nedreptăţiţi şi defăimaţi de dînşii vor avea stăpînire asupra lor, nu după multă vreme, că se vor da morţii, lipsiţi de toată buna-norocire de mai-nainte. Şi împreună-glăsuieşte cu acestea şi pilda Domnului, care îl arată pe Lazăr în sînurile lui Avraam, iar pe trufaşul acela bogat - muncindu-se amar şi făcîndu-se rugător al săracului. Aşa, după ce a povestit sfîrşitul acelora, aduce rugăciune lui Dumnezeu şi cere să nu pătimească aceeaşi săvîrşire. Şi zice aşa:
15 Însă Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului, cînd mă va apuca.
Apoi, aduce învăţătură şi sfătuire celor ce vieţuiesc cu sărăcie şi se necăjesc pentru trufia bogaţilor:
16 Nu te teme cînd se va îmbogăţi omul sau cînd se va înmulţi slava casei lui!
17 Căci, cînd va muri el, nu va lua toate, nici se va pogorî cu dînsul slava lui.
Să nu socoteşti ceva mare - zice – buna-norocire de faţă, că bogăţia cea vestită nu e statornică, şi cei ce pentru aceasta ridică sprîncenele şi umflă bucile obrazului se vor da la moarte puţin mai pe urmă, după ce le vor lăsa pe toate.
18 Că sufletul lui în viaţa lui se va blagoslovi.
Zice: Cît e viu, oarecari îl fericesc pe cel îndestulat de bogăţie, dar după ce moare îl numesc de trei ori ticălos.
Mărturisi-se-va ţie, cînd vei face bine lui.
Simmah a zis mai luminat acest stih: „Lăuda-te-vor pe tine dacă le vei face bine.” Că aceasta e adevărata laudă, ca - nu numai trăind, ci şi după ce s-a săvîrşit - să fie de-a pururea pomenit şi mult-vestit. Şi vrednic de asemenea laude este cel ce şi-a iconomisit bogăţia spre al său folos, căci facerea de bine aleargă înapoi către însuşi făcătorul de bine.
19 Intra-va pînă la neamul părinţilor săi, pînă în veac nu va vedea lumină.
În loc de „intra-va”, cei trei au tălmăcit: „vei intra”. Şi zice: Vei vedea pe acesta de care am zis: „nu te teme cînd se va îmbogăţi omul” că va suferi aceeaşi moarte cu părinţii lui şi se va lipsi nu numai de lumina de acum, ci şi de cea veşnică.
20 Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor.
Iar pricina acestora este viaţa dobitocească, pe care au ales-o cei mai mulţi din oameni, după ce au lepădat cinstea dată de Dumnezeu. Căci, zicîndu-se şi numindu-se cuvîntători, au iubit necuvîntarea şi dobitocia.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]de fiară

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 49


Psalmul lui Asaf.

Acesta este dascăl al altei cete de cîntăreţi, după cum ne învaţă Istoria Paralipomenilor. Căci, de la al 41-lea încoace, Psalmii s-au încredinţat spre cîntare fiilor lui Core, care erau verhovnici ai altei cete. Ei au încă şi alţi Psalmi cu deasupra-scrierea lor, pe care - dacă va da Dumnezeu - îi vom tîlcui. Iar Psalmul de faţă este împreună-glăsuitor cu cel rînduit înaintea lui, căci şi el mai-nainte vesteşte Judecata ce va să fie şi arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Mai-nainte vesteşte încă şi Aşezămîntul cel Nou, arătînd slujba Legii Vechi neplăcută lui Dumnezeu.
Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, a grăit şi a chemat pămîntul, de la răsăriturile soarelui pînă la apusuri.
Şi Psalmul dinainte de acesta a chemat toţi oamenii spre învăţătură, la fel şi acesta - toate marginile lumii, pentru că „de la răsăriturile soarelui pînă la apusuri” acest lucru arată. Iar pe acest „Dumnezeul dumnezeilor”, cei trei l-au tălmăcit altfel: „Dumnezeul cel tare, grăind, a chemat pămîntul.” Iar Cei 70 numesc „dumnezei” pe cei ce au luat sorţi să stăpînească şi li s-a încredinţat să judece, lucru ce este osebit numai lui Dumnezeu. Aceasta ne învaţă Psalmul al 81-lea (deasupra-scris tot lui Asaf), care - după ce a zis: „Dumnezeu a stat întru adunare de dumnezei şi în mijloc pe dumnezei va judeca” - a adăugat: „Pînă cînd judecaţi nedreptate şi luaţi înainte feţele păcătoşilor? Judecaţi sărmanului şi săracului, pe cel smerit şi pe cel sărac îndreptaţi!” Iar acest lucru este osebit preoţilor şi celorlalţi cărora li s-a încredinţat judecata. Aşa porunceşte şi Legea: „Pe dumnezei nu-i vei grăi de rău şi pe stăpînitorul norodului tău nu-l vei vorbi de rău!” Iar cei ce s-au făcut după dumnezeiescul chip şi au păzit icoana nestricată ar fi putut să se numească chiar „dumnezei" (după dar). Iar Dumnezeul acestora va aduna la judecată toată lumea.
2 Din Sion este buna cuviinţă a frumuseţii Lui.
Acesta, Cel ce Şi-a arătat în Sion a Sa bună-cuviinţă şi frumuseţe şi a primit Patimile mîntuitoare, este numit în Psalmii tîlcuiţi de noi mai-nainte „Cel frumos cu podoaba mai mult decît fiii oamenilor”.
3 Dumnezeu va veni arătat, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea.
Să nu socotiţi că a doua venire a Lui se va face după cum a fost cea dintîi. Fiindcă atunci a acoperit marea Sa cuviinţă[COLOR=#800080][1][/COLOR]cu prostimea[COLOR=#800080][2][/COLOR]şi cu sărăcia, iar acum va arăta tuturor stăpînirea şi Împărăţia vădit, nemaiavînd îndelungă-răbdare, ci judecînd cu dreptate - că aceasta a zis „nu va tăcea”.
Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui - vifor foarte.
Pe acestea le-a văzut Fericitul Daniil: „Rîu de foc - zice - trăgea pe dinaintea Lui, scaunul Lui - pară de foc, roţile lui - foc arzînd.”
4 Chema-va cerul de sus şi pămîntul, ca să aleagă norodul Său.
Şi cînd a făcut punerea de lege Dumnezeu i-a poruncit Fericitului Moisi să adune norodul şi să pună martori cerul şi pămîntul, şi pe acestea le-a făcut început al cîntării, zicînd: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi, şi să audă pămîntul graiurile gurii Mele!” Dar nu le cheamă pe acestea spre mărturie ca pe nişte însufleţite, ci ca pe nişte cuprinzătoare ale celorlalte făpturi, spre înfricoşarea celor ce aud. Aşa le-a pus Fericitul Avraam spre mărturie pe cele şapte miale şi a zis: „Al meu este puţul.”[COLOR=#800080][3][/COLOR]Aşa au numit Iacov şi Laban acel deal: „deal al mărturiei”.[COLOR=#800080][4][/COLOR]
5 Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce aşează Aşezămîntul de lege al Lui pentru jertfe.
6 Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui, că Dumnezeu Judecător este.
Prin cele zise şi prin cele de aici înainte, arată întîi Înfricoşata Lui Judecată, şi apoi ne învaţă că nimic din jertfele Legii ce se aduceau nu este plăcut şi primit lui Dumnezeu. Iar „cuvioşi” numeşte pe Moisi, pe Aaron, pe Eleazar[COLOR=#800080][5][/COLOR], pe Finees[COLOR=#800080][6][/COLOR] şi pe toţi cei după dînşii care au preoţit după Lege. Şi porunceşte să fie adunaţi ei, nu ca să-i pedepsească pentru că ar fi cugetat împotrivnice - că a Lui este Legea şi aceştia se plecau ei şi aduceau jertfele - ci ca să-Şi arate scopul Său şi, oprind învăţătura ce se potrivea pruncilor, să aducă legile cele desăvîrşite.[COLOR=#800080][7][/COLOR] Şi zice: Făcîndu-se acestea, se vor minuna cerurile de dreptatea hotărîrii. Iar prin „ceruri” a însemnat Puterile cereşti.
7 Ascultă, norodul Meu, şi voi grăi ţie,
Şi, arătînd către care norod vorbeşte, a adăugat:
Israile, şi voi mărturisi ţie:
Apoi, arată a Sa stăpînire:
Dumnezeu, Dumnezeul tău sînt Eu!
Zice: Eu sînt Cel ce te-am slobozit din robia egiptenească, Cel ce ţi-am dăruit calea prin mare, Cel ce te-am hrănit în pustie şi Cel ce ţi-am dat Legea. Văzînd acum deosebirea Noului Aşezămînt, să nu socoteşti că e alt legiuitor.
8 Nu pentru jertfele tale te voi mustra, iar arderile de tot ale tale înaintea Mea sînt pururea.
Nu îţi voi cere socoteală - zice - pentru lenevirea despre jertfe, că pe acestea Mi le aduci totdeauna, ci îţi poruncesc să nu hotărăşti întru acestea dreptatea Mea.
9 Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi.
10 Că ale Mele sînt toate fiarele ţarinii, dobitoacele în munţi şi boii.

[patinina34]

11 Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este.
Zice: Sînt Făcător şi Stăpîn al tuturor, al dobitoacelor de pe pămînt şi al păsărilor umblătoare prin aer. Deci nu socoti că ele Îmi împlinesc a Mea trebuinţă, că Eu le-am dat a fi acestora şi poruncesc a odrăsli roade din pămînt. Că „frumuseţe a ţarinii” zice roadele felurite ale pămîntului. Şi - de vreme ce din jivinele pămînteşti se aduceau: boi, ţapi şi oi; din cele zburătoare: porumbi şi turturele; iar din roade: făină curată, vin şi unt de lemn - de nevoie le-a pomenit pe toate, ca să oprească toată slujba de acest fel, şi îndulcirile aburilor şi fumului. Apoi, zice cu luare în rîs:
12 De voi flămînzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei.
Zice: Dacă îmi va lipsi hrana, nu voi avea trebuinţă de a ta dăruire, că a toată împreună-zidirea sînt Făcător şi Stăpîn. Apoi, îi învaţă nepătimirea firii Sale:
13 Au doară carne de tauri voi mînca, sau sînge de ţapi voi bea?
Aşa - după ce a arătat neînţelepciunea lor şi după ce i-a învăţat că pentru mintea lor pruncească le-a legiuit lor de demult a aduce jertfele acelea - mai-nainte deschide Aşezămîntul cel Nou şi legiuieşte jertfa plăcută Lui:
14 Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi dă Celui Preaînalt rugăciunile tale!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]slava Sa

[COLOR=#800080][2][/COLOR]smerenia

[COLOR=#800080][3][/COLOR] „Şi a luat Avraam oi şi vite, şi a dat lui Avimelec şi au încheiat amîndoi legămînt. Apoi, Avraam a pus de o parte şapte mieluşele. Iar Avimelec a zis către Avraam: Ce sînt aceste şapte mieluşele pe care le-ai osebit? Răspuns-a Avraam: Aceste şapte mieluşele să le iei de la mine, ca să-mi fie mărturie că eu am săpat fîntîna aceasta. De aceea s-a numit locul acela Beer-şeba, pentru că acolo au jurat ei amîndoi” (Facerea, 19:27-31).

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Cînd a fost să se împace cu el, socrul Laban i-a zis lui Iacov: „Haidem dar acum să facem amîndoi, eu şi tu, legămînt care să fie între mine şi tine. Iar Iacov i-a zis: Iată, nu e nimeni cu noi, dar să şti că Dumnezeu este martor între mine şi tine. Şi a luat Iacov o piatră şi a pus-o stîlp. Apoi, a zis Iacov către fraţii săi: Adunaţi pietrele. Şi au adunat pietre şi au făcut o movilă. Apoi, a zis Laban către dînsul: Movila aceasta este astăzi mărturie între mine şi tine. Şi Laban a numit-o în limba sa Iegar-Sahaduta, adică Movila Mărturiei, iar Iacov i-a dat acelaşi nume, însă pe limba sa, şi i-a zis Galaad” (Facerea, 31:44-47).

[COLOR=#800080][5][/COLOR]fiu al lui Aaron

[COLOR=#800080][6][/COLOR]fiu al lui Eleazar

[COLOR=#800080][7][/COLOR]Adică Noul Testament.

[patinina34]

15 Şi Mă cheamă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi.
În bună vreme a descoperit cinstitul număr al Sfintei Treimi şi l-a înjugat cu Aşezămîntul cel Nou. Şi a făcut despărţire, nu ca să despartă lucrările nedespărţitei şi Sfintei Treimi, ci ca să-i înveţe prooroceşte numărul Ei pe oamenii de pe urmă. Deci zice: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi dă Celui Preaînalt rugăciunile tale. Şi Mă cheamă în ziua necazului tău.” Dintru aceasta ne-am învăţat trei Feţe, neînţelegînd însă că doar Dumnezeu dăruieşte cererile, sau doar Cel Preaînalt sau Cel ce primeşte jertfa de laudă, ci fiecare osebire este şi Dumnezeu, şi Preaînalt, şi Dăruitor al bunătăţilor. „Jertfă de laudă” numeşte laudele ce se cuvin drepţilor, iar „rugăciuni” - făgăduinţele, că aşa zice în Psalmul 21: „Rugăciunile mele voi da înaintea celor ce se tem de Dînsul.” Apoi - de vreme ce a zis: „Nu pentru jertfele tale te voi mustra” - îi învaţă de aici înainte pentru ce i-a mustrat:
16 Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povesteşti tu dreptăţile Mele şi iei Aşezămîntul Meu prin gura ta?
17 Tu ai urît învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta.
Că - de vreme ce sînt unii care le cer socoteală şi îi mustră pe cei ce greşesc pomenindu-le lor dumnezeieştile legi, dar ei înşişi călcîndu-le pe acelea - după cuviinţă Se întinde către ei, zicînd: Pentru ce oare - trufindu-vă pentru ale Mele dreptăţi şi vorbind în sus şi în jos pentru Legea Mea - n-aţi primit de aici folosul, ci vă aflaţi cu defăimare împrejurul cuvintelor Mele? Povesteşte încă şi felurile lucrurilor îndrăznite de aceia:
18 De vedeai furul, alergai cu el, şi cu cel prea-curvar partea ta puneai.
19 Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşuguri.
20 Şezînd, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale puneai sminteală.
Multe şi felurite - zice - sînt fărădelegile îndrăznite de tine, că apostoleşte spun: Tu, cel ce zici să nu prea-curvească, prea-curveşti şi te faci ajutător şi părtaş al celor ce îndrăznesc unele ca acestea. Şi, lipsind gura ta de adevăr, ai umplut-o de minciună şi de viclenie. Şi vicleşugul îţi ascute limba, pentru aceea o defaimi pe rudenia ta, şi calci legile firii, şi ţeşi pe ascuns pîndiri împotriva fraţilor tăi şi petreci clevetindu-i cu cuvintele şi vrăjmăşindu-i cu faptele. Apoi, după ce a făcut povestirea nelegiuirii, arată îndelunga-răbdare pe care o are şi mai-nainte spune pedeapsa pe care o va aduce asupră-le:
21 Acestea ai făcut, şi am tăcut. Ai socotit fărădelegea că voi fi ţie asemenea.
Văzînd îndrăznindu-se de tine acestea, Eu am tăcut şi îţi aştept pocăinţa cu îndelungă-răbdare. Iar tu ai luat pricină de păgînătate însăşi îndelunga-răbdare, socotind că Mă bucur de nelegiuirea ta şi nu voi aduce asupră-ţi pedeapsa. Pentru care:
Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale.
Că - de vreme ce nu te-ai tămăduit cu doctoriile cele blînde şi dulci ale îndelungii-răbdări - voi găti ţie altele mai iuţi şi-ţi voi aduce fierul cel arzător al mustrărilor. Şi acestea împreună-glăsuiesc cu apostoleştile glasuri: „Neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă, după asprimea ta şi după nepocăinţa inimii tale îţi învistiereşti ţie însuţi urgie în ziua urgiei, a descoperirii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.” Aşa, după ce l-a îngrozit cu pedeapsa, Iubitorul de oameni a adus iarăşi sfătuire:
22 Înţelegeţi dar acestea, cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească, şi nu va fi cel ce izbăveşte.
Zice: Voi, cei ce aţi bolit cu uitarea de Dumnezeu - căci uitarea de Dumnezeu este pricinuitoare de păcat - înţelegeţi cu sîrguinţă cele zise şi vindecaţi rănile voastre cu doctoriile pocăinţei, mai-nainte de a vă răni moartea, care năpădeşte ca un leu asupra oamenilor, nimeni putînd a-i opri pornirea cea prea-iute. Apoi, ia punerea de lege cea nouă şi cu aceasta împodobeşte sfîrşitul Psalmului:
23 Jertfa laudei Mă va slăvi, şi acolo este cale întru care voi arăta lui mîntuirea Mea.
Iar Simmah a tălmăcit acest stih mai luminat: „Cel ce jertfeşte pentru laudă Mă va slăvi, şi celui ce călătoreşte cu bună rînduială îi voi arăta mîntuirea lui Dumnezeu.” Căci se cuvine celui credincios nu numai a lăuda pe Dumnezeu şi a aduce Lui jertfele laudei, ci şi a călători cu bună rînduială şi a-şi întocmi bine a sa viaţă. Numai aşa va fi cu putinţă a dobîndi mîntuire de la Dumnezeu. Iar după Cei 70, înţelegem aşa: „Mă îndulcesc - zice - de jertfa laudei, o socotesc slavă potrivită, şi prin aceasta voi arăta calea Mea celui ce Mi-o aduce, al cărei sfîrşit este mîntuirea lui Dumnezeu.” Ni se cuvine a însemna că şi aici a făcut pomenire de două feţe: că - după ce a arătat a Sa faţă, zicînd: „jertfa Mă va slăvi pe Mine” - a adăugat: „Acolo este cale, întru care voi arăta lui mîntuirea lui Dumnezeu”. Căci se cădea cu Aşezămîntul cel Nou, care învaţă cele desăvîrşite, să se unească şi învăţătura desăvîrşită a cunoştinţei de Dumnezeu.

[patinina34]

[COLOR=red]TÎLCUIREA PSALMULUI 50[/COLOR]

Întru sfîrşit, Psalmul lui David. Cînd a venit către dînsul Natan Proorocul, după ce intrase el la Vatşeva, femeia lui Urie.

Deasupra-scrierea ne arată vădit pricina Psalmului şi înseşi graiurile ne învaţă adîncul înţelegerii. Ni se cuvine a şti însă că Psalmul are şi proorocie a celor ce vor să fie: pentru aceea este deasupra-scris „întru sfîrşit”, arătînd cuvîntul că proorocia va avea sfîrşit.
Şi nimeni să nu aibă îndoieli că în vremea pocăinţei marele David s-a învrednicit de darul proorocesc. Putem învăţa acest lucru prin ceilalţi Psalmi în care a făcut mărturisirea: aşa, întru al şaselea mai-nainte vesteşte Judecata ce va să fie, apoi zice: „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, iar în iad cine se va mărturisi Ţie?”; iar întru Psalmul 31 fericeşte pe cei ce capătă lăsare păcatelor fără osteneli, ceea ce numai darul Botezului poate să dăruiască. Şi întru Psalmul pus înainte ne-a învăţat arătat că nu se lipsise de darul Duhului, că zice: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!” Nu a cerut să i se dea lui darul Duhului, ci s-a rugat să nu se ia de la dînsul acesta.
Totdeodată, luminîndu-se de raza Duhului Sfînt şi mai-nainte văzînd cu ochi prooroceşti, a arătat că şi norodul ce se împărăţea de dînsul va cădea întru fărădelegi, şi, ca pedeapsă, se va duce în robie şi va locui în Babilon. Deci a scris Psalmul de faţă şi pentru a tămădui ale sale răni, dar şi pentru a găti doctorie potrivită norodului şi nouă tuturor, căci, răniţi fiind, avem trebuinţă de tămăduire.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea!
Graiurile puse înainte se potrivesc şi prea-dumnezeiescului David, şi norodului robit, şi celor ce se află rău dintre noi. Pentru că rănile mari au trebuinţă de doctorii deopotrivă - şi cel ce a căzut în cumplită boală are trebuinţă de mai multă purtare de grijă, şi celui ce a greşit mari greşeli îi trebuie multă iubire de oameni - de aceea şi marele David se roagă ca toată mila să se verse asupra lui, să se deşerte tot izvorul îndurărilor peste rana păcatului, că într-alt fel n-ar fi fost cu putinţă să se şteargă urmele acestuia. Şi după cuviinţă numeşte greşeala „nelegiuire”, că are îndoită călcare de lege.
2 Mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte!
Acum - zice - mi-ai dat lăsarea prin Natan Proorocul şi mi-ai adus felurite primejdii, ca nişte fiare arzătoare şi tîrîtoare, dar încă am trebuinţă de curăţenii, căci am primit în lăuntru multă putoare grea a păcatului. Deci iarăşi spală-mă, Stăpîne, ca să ştergi toată întinăciunea, că, după Proorocul: „Spăla-va Domnul întinăciunea fiilor şi a fiicelor Sionului cu duh de judecată şi cu duh de ardere.”
3 Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
Zice: Nici după iertarea dată de Tine n-am uitat de păcat, ci totdeauna văd icoanele răutăţilor mele, şi fărădelegile îndrăznite de mine le văd noaptea în vis şi le nălucesc în fiecare zi. Prin Isaia, Însuşi Dumnezeu porunceşte celor ce păcătuiesc să nu dea uitării greşelile lor: „Eu - zice - sînt Cel ce şterg fărădelegile tale, şi nu voi pomeni nedreptăţile tale. Iar tu pomeneşte-le, şi să ne judecăm! Spune-ţi întîi tu fărădelegile tale, ca să te îndreptezi.” Împreună-glăsuire cu acesta a scris însuşi Fericitul David în Psalmul 31: „Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele.”
4 Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut,
Zice: Dobîndind de la Tine daruri multe şi mari, am răsplătit Ţie cu împotrivnice, îndrăznind a lucra cele oprite de Lege. Nu zice că nu l-a nedreptăţit pe Urie - că l-a nedreptăţit şi pe acela, şi pe muierea aceluia - ci spune că a îndrăznit fărădelegea cea prea-mare împotriva lui Dumnezeu Însuşi, Care l-a ales pe dînsul, şi l-a făcut împărat din cioban, şi l-a ridicat deasupra vrăjmaşilor şi l-a îmbelşugat cu toate felurile de bunătăţi. Şi bine a adăugat acest „rău înaintea Ta am făcut”, că şi istoria îl pomeneşte: „S-a arătat - zice - lucrul cel rău făcut înaintea Domnului.”
Iar zicîndu-se despre norodul robit, se cuvine a înţelege stihul acesta aşa: Ţie unuia am greşit, către darurile Tale am fost nemulţumitor, am călcat legile puse mie şi, multe feluri de bunătăţi dobîndind, m-am făcut nemulţumitor spre acestea; iar acum sînt nedreptăţit de Babilonieni, nimic nedreptăţindu-i pe aceia.
ca să Te îndreptezi întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu.
Mie însumi - zice - m-am făcut pricinuitor de rele, iar dreptatea Ta străluceşte. Că - aducîndu-se în mijloc la judecată cele făcute de Tine mie, şi alăturîndu-se şi înfăţişîndu-se alături cele îndrăznite de mine - Tu Te vei arăta drept şi iubitor de oameni, iar eu mă voi vedea fără de lege şi nemulţumitor. Deci „ca” nu este aici arătător de pricină: că nu pentru aceasta a păcătuit David, ori norodul, ca Dumnezeu să Se îndreptăţească, ci dimpotrivă, chiar făcîndu-se păcatul de aceştia, se arată dreptatea lui Dumnezeu, Care are toată purtarea de grijă şi pentru David, şi pentru norod, şi pentru toţi oamenii.