Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

10
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Slăbănogului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 5, 1-16)[/SIZE]

1. În vremea aceea s-a suit Iisus în Ierusalim. 2. Şi este în Ierusalim Lacul Oii, care se cheamă evreieşte Vitezda, având cinci foişoare. 3. Întru acelea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. 4. Că îngerul Domnului în vremea sa se pogora în scăldătoare, şi tulbura apa, şi care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut. Deci era acolo un om, treizeci şi opt de ani având în boala sa. 6. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, şi cunoscând, că iată multă vreme avea în boala sa, zis-a lui: vrei să fii sănătos. 7. Răspuns-a lui bolnavul: Doamne om n-am, că dacă se tulbură apa, să mă bage în scăldătoare, deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. 8. Zis-a Iisus lui: scoală, ia patul tău şi umblă. 9. Şi îndată, s-a făcut sănătos omul, şi şi-a luat patul său, şi umbla, şi era într-aceea zi Sâmbătă. 10. Deci ziceau Evreii celui vindecat: Sâmbătă este, nu se cade ţie a-ţi lua patul. 11. Iar el a răspuns lor: Cel ce m-a făcut sănătos, acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 12. Deci l-au întrebat: care este omul acela, ce a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, că Iisus ieşise din poporul, ce era în acel loc. 14. După aceea l-a aflat pe el Iisus în biserică şi a zis lui: iată că te făcuşi sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu fie ţie ceva mai rău. 15. Mers-a omul acela şi a vestit iudeilor, că Iisus este, care l-a făcut pe dânsul sănătos. 16. Şi pentru aceasta goneau Evreii pe Iisus, şi căutau să-l omoare pe el, căci făcea acestea sâmbăta.


Ingratitudinea iudeilor

1. Slăbănogul din această Evanghelie este un tip simbolic al evreilor. El faţă cu Mântuitorul reprezintă pe iudei şi ţinuta lor morală ingrată, duşmănoasă.
În firea evreilor era dorinţa de a vedea semne şi minuni. Semnele şi minunile pentru ei erau învăţăminte simbolice, ascunse. De această fire a lor ţinând seama, Dumnezeu, anume, ca ei să poată veni mai uşor la mântuire, iar de nu vor veni să n-aibă motive de scuze, le-a făcut un semn în cetatea lor sfântă, în Ierusalim. Adică: lângă Poarta Oii, pe vremea lui Iisus, a dispus să se formeze un lac, o scăldătoare, cu putere vindecătoare. Scăldătoarea se numea Vitezda. Ea a existat numai pe timpul Mântuitorului, ca un semn, ca admoniţiune pentru evrei. Semnul era că în acea scăldătoare ei aveau să întrevadă sosirea doctorului ceresc, venit anume, ca să-i vindece de îndelungata lor boală, în virtutea căreia ei nu se mai puteau mişca.
Cum vom vedea, ei au rămas numai cu mândria că Dumnezeu i-a învrednicit de un semn, dar învăţătura semnului n-au înţeles-o, n-au vrut să o înţeleagă.
2. Evreii aveau sărbătoare, care anume, nu are importanţă. La acea sărbătoare Iisus s-a suit în Ierusalim. Ajungând la Scăldătoare, află pe un bolnav, care era olog de 38 de ani. Lui I se face milă de acest olog şi-l întreabă: „vrei să fii sănătos“ – vrei să te fac Eu sănătos?
Nu, răspunde bolnavul, om n-am, care să mă bage în scăldătoare. Tu! Tu nu mă poţi vindeca. Eu rămân slăbănog, căci alţii îmi ies înainte şi se vindecă.
„Scoală, i-aţi patul...“ şi, la cuvântul lui Iisus, în membrele slăbănogului se strecoară forţa vitală: slăbănogul, ologul se face sănătos.
Dar era Sâmbătă în acea zi, şi evreii, robi ai literei şi mai mult robi ai obiceiului lor, considerau ca o profanare a legii orice lucrare, cât de mică şi de neînsemnată să fi fost ea. Luarea aşternutului, care nu putea fi alta decât un sărăcăcios strai, evreii o consideră ca lucrare, deci ca profanare a Legii, şi ei intervin grabnic. „E sâmbătă“, nu ştii că lucrarea în zi de sâmbătă e pedepsită, ca o profanare a celor sfinte? Deci: „nu ţi se cuvine să-ţi iei patul“.
Vindecatul însă, în loc să cedeze, să-şi scuze cum ar fi ştiut greşeala, ori în loc să arate evreilor absurditatea pretenţiei lor, face cauză comună cu iudeii: pune vina pe Iisus: „Cel ce m-a făcut sănătos Acela m-a îndemnat să-mi iau patul, să păcătuiesc. De nu mă povăţuia el, eu nu-mi luam patul. Deci El este de vină nu eu; luaţi-L pe El la răspundere“.
Şi fiindcă Mântuitorul se îndepărtase din acel loc, iar vindecatul nu ştia cine este, acesta rămâne deocamdată cu mustrarea, dar cu angajamentul ca, dacă-L va afla pe Iisus, să-L denunţe evreilor. Ocazia i se dă în curând, căci aflându-l Iisus în biserică, îi zice: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“.
Prin cuvintele Sale Mântuitorul îi arată vindecatului că ştie de unde-i provine boala, că acea boală era o urmare a păcatelor lui, din abuzul senzual, şi, apelând la sentimentul lui de conservare, de iubire de sine, îl invită să nu reînceapă ca nu cumva să cadă în recidivă, în care caz fireşte, are să-i fie mai rău ca întâi.

[patinina34]

Cel vindecat, în loc să-şi arate recunoştinţa pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulţumească şi pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, şi arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o fiinţă supraomenească, – el, cel vindecat, merge şi denunţă evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos şi-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca şi slăbănogul, bolnav era şi Israil, reprezentat prin fruntaşii evreilor, numiţi în Evanghelie „iudei“.
Din cauza abuzului de poziţia sa excepţională, favorizată, Israil îşi pierduse forţele spirituale şi morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aştepta cu nerăbdare să se însănătoşească, dar nu se putea mişca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiţia bătrânilor, care întuneca mintea şi împietrea inima, îl ţinea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deştepte din letargie, să-i ia albeaţa de pe ochi şi să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptăţit în virtutea poziţiei sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învăţătură, vreo provocare.
Când Iisus, doctorul cel proorocit şi aşteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil şi-l întreabă dacă voieşte serios să se însănătoşească, bolnavul nu voieşte să-L recunoască. El, bolnavul îşi recunoaşte ticăloşia, constată însuşi că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omeneşte să-l scape de robia romanilor şi să întemeieze o împărăţie pământească, împărăţie, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziţia de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Aşa doctor aşteptau evreii, şi, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos.
Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, şi-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învăţătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, şi în loc să mulţumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui.
Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la duşmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abţină de la păcate. Şi, ce face slăbănogul, ca individ, face şi slăbănogul popor: aleargă la chiar duşmanii săi de moarte şi cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înţeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o şi ne-o dovedeşte destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie şi de limbă şi împrăştiindu-l pe toată faţa pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care şi-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău.
În special pentru preoţi şi pentru viitorii preoţi nici un învăţământ mai zguduitor, ca acest învăţământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoţilor şi a cărturarilor lui. Preoţii noştri au să-şi deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeieşti pe care le primesc ei şi le primeşte poporul condus de dânşii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obişnuiască pe popor a-şi arăta prin fapte mulţumirea sa către Dumnezeu şi către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele Luminilor“.

[patinina34]

11
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samaritencei[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 4, 5-42)[/SIZE]

5. În vremea aceea a venit Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de satul care l-a dat Iacob fiului său, lui Iosif. 6. Şi era acolo puţul lui Iacob: iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, a şezut acolo la puţ, şi era ca la al şaselea ceas. 7. A venit o muiere din Samaria să scoată apă, zis-a ei Iisus: dă-mi apă să beau. 8. (Că învăţăceii lui se duseseră în cetate să cumpere bucate). 9. Deci muierea Samariteancă a zis Lui: cum Tu fiind Evreu, ceri de la mine să bei, muiere Samariteancă fiind: că evreii nu se ating de Samariteni. 10. Răspuns-a Iisus şi a zis ei: de ai şti darul lui Dumnezeu, şi cine este, care grăieşte ţie: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la dânsul şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. 11. Grăit-a lui muierea: Doamne, nici vadră ai şi puţul este adânc, dar apă vie de unde ai. 12. Au doar Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care a dat nouă puţul acesta, din care şi însuşi a băut, şi feciorii lui, şi dobitoacele lui. 13. Răspuns-a Iisus, şi a zis ei: tot cine va bea din apa aceasta, va însănătoşi iarăşi: 14. Iar cine va bea din apa ce-i voi da eu lui, nu va însănătoşi în veci: ci apa care voi da lui, va fi în dânsul izvor de apă curgătoare în viaţa de veci. 15. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca nici să mă însănătoşesc, nici să mai vin aici să mai scot apă. 16. Grăit-a ei Iisus, mergi şi cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici. 17. Răspuns-a muierea, şi a zis Lui, n-am bărbat. 18. Grăit-a ei Iisus, bine ai zis, că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pe care ai, nu-ţi este ţie bărbat, iată adevărat ai zis. 19. Grăit-a lui muierea, Doamne, văd, că prooroc eşti Tu. 20. Părinţii noştri în muntele acesta, s-au închinat: şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul, unde se cade a se închina. Grăit-a ei Iisus: muiere, crede-mă că va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. 22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm, căruia ştim, că mântuirea din Iudei este. 23. Ci va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu adevărul, că şi Tatăl pe unii ca aceştia caută să se închine lui. 24. Duh este Dumnezeu, şi cine se închină lui, se cade să se închine cu Duhul şi cu adevărul. 25. Grăit-a lui muierea, ştim că va să vie Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela va spune nouă toate. 26. Grăit-a ei Iisus: eu sunt cel ce grăieşte cu tine. 27. Şi atunci au venit învăţăceii lui şi s-au mirat, căci grăia cu muierea: dar nimeni nu i-a zis: ce cauţi sau ce vorbeşti cu dânsa. 28. Iar muierea şi-a lăsat vadra sa şi a mers în cetate şi a grăit oamenilor: 29. Veniţi şi vedeţi pe omul care mi-a spus mie toate câte am făcut, nu cumva acesta este Hristos. 30. Deci au ieşit din cetate şi veneau către dânsul. 31. Iar între acestea L-au rugat pe dânsul învăţăceii, grăind: Învăţătorule, mănâncă. 32. Iar el a zis lor, eu am mâncat bucatele, care voi nu ştiţi. 33. Iar Învăţăceii grăiau în sine, au doar i-a adus Lui cineva să mănânce. 34. Grăit-a lor Iisus, mâncarea mea este, ca să fac voia celui ce m-a trimis pe mine, şi să săvârşesc lucrul Lui. 35. Dar nu ziceţi voi că încă patru luni sunt şi secerişul va veni; iată grăiesc vouă, ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele, că sunt albe şi aproape de seceriş. 36. Şi cel ce va secera, plată va lua, şi va strânge rodul în viaţa vecilor ca să se bucure dimpreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. 37. Că de aceasta este cuvântul cel adevărat, că altul este cel ce seamănă, şi altul care seceră. 38. Eu am trimis pe voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit, alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor. 39. Iar din cetatea aceea mulţi au crezut într-însul din Samariteni, pentru cuvântul muierii care mărturisea, că mi-a spus mie toate câte am făcut. 40. Iar dacă au venit la dânsul samaritenii, l-au rugat pe dânsul, ca să petreacă la dânşii, şi petrecu acolo două zile. 41. Şi cu mult mai vârtos au crezut pentru cuvântul lui. 42. Iar muierii au zis: că de acum nu pentru vorba ta credem, că înşine am auzit şi ştim, că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii Hristos.

[patinina34]

I. Samariteanca păcătoasă
[SIZE=3](4, 5-20)[/SIZE]

1. Încă de la dezbinarea împărăţiei a început o înverşunată vrăjmăşie între iudei şi israiliteni. Acea vrăjmăşie creşte şi devine din ce în ce mai acută după robie, după amestecul israilitenilor cu păgânii şi prefacerea lor în samariteni. De aici îşi făceau unii altora fel de fel de mizerii. Ba evreii, care se considerau ca singuri curaţi, priveau spre samariteni, ca spre nişte „născuţi din curvie“, ca spre nişte apostaţi, cu un suveran dispreţ şi nu voiau să aibă cu dânşii nici o daraveră, nici chiar să se atingă de ei ori de vreun lucru de al lor, ca să nu se molipsească. Se fereau de ei ca de nişte ciumaţi. În ochii evreilor samaritenii erau cei mai necuraţi oameni mult mai răi decât păgânii, ca stăpâniţi de duhuri necurate. A zice cuiva „samaritean“, pentru evrei, era cea mai gravă insultă ce se putea închipui. Şi evreii, într-un moment de extremă furie, cu această insultă Îl gratifică pe Mântuitorul (Ioan 8, 48).
2. După petrecerea Sa în Ierusalim, la primul Paşte, Mântuitorul, prigonit de evrei, se retrage în Iudeea, unde petrece până toamna târziu, – învăţând şi botezând. Prin decembrie părăseşte Iudeea spre a se întoarce în Galileea, de unde plecase. El trebuia să treacă prin Samaria, unde ajunge la oraşul Sihar. Aproape de oraş era un puţ, numit puţul lui Iacov. Mântuitorul, obosit de cale, se aşeză lângă puţ să se odihnească, trimiţând pe Învăţăcei în oraş să cumpere de-ale mâncării. În acest timp, din oraş, vine o femeie să scoată apă. Iisus intră cu femeia în vorbă zicându-i: „Dă-mi apă să beau“.
Femeia, văzând că Iisus, ca evreu, îi cere apă, răspunde înţepat: Cum? Tu, evreu fiind, ceri apă de la mine, de la o samariteancă? Ea este interpretul sentimentului de care era stăpânit întreg poporul samaritean. În loc să-I dea apă, ea Îi face observaţia răutăcioasă: voi evreii, ne consideraţi pe noi ca spurcaţi şi nu intraţi cu noi în contact, nu primiţi nimic de la noi, ca să nu vă spurcaţi. Prin urmare de ce ceri apă de la mine? Dar, voieşte ea să zică: atunci când sunteţi la necaz, când aveţi trebuinţă de ajutorul nostru, atunci ne ştiţi ruga. Ea Îi face observaţie, dar nu-i dă apă să bea.
Mântuitorul prevăzuse aceasta, fiindcă ştia cu cine are de-a face. El ceruse apă numai ca să-şi poată executa planul de-a pune pe această femeie coruptă alături cu evreii din Ierusalim. El nu ţine seamă de observaţia ei, nici nu insistă asupra cererii Sale, ci îndreaptă conversaţia spre cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „De ai fi ştiut...“ (vs. 10).
Cuvintele liniştite, cu ton serios şi demn, rostite de Mântuitorul, atrag băgarea de seamă a femeii. Ea îl priveşte cu surprindere, şi, din faţa Lui maiestuoasă, văzând că este un om superior, uită şi ea de cererea Lui şi de răspunsul ei necuviincios, şi în ton respectuos Îi zice: „Doamne...“ apoi îşi exprimă mirarea, cum şi de unde poate El să aibă apă, apă vie. Apă vie nu prea înţelegea ea ce va fi fiind, dar presupunea că trebuie să fie mai bună decât apa din puţul lângă care se afla. Iar dacă o are fără să se gândească la puţ, El trebuia să fie un om extraordinar: „Au doar tu eşti mai mare decât Iacov...“ (vs. 12). Femeia ţine la originea ei israiliteană, pentru care cea mai înaltă mândrie e protopărintele Iacov-Israil, omul neasemănat în mărime. Tu dar, trebuie să fii mai mare decât cel mai mare om, dacă ai apă, afară de cea din puţ.
La această întorsătură Iisus se explică: „Cine bea din apa aceasta din puţ iar însănătoşează; cine va bea însă din apa pe care o voi da Eu...“. Iisus înţelege prin apă învăţătura Sa, pe care cel ce o primeşte, devine cu vreme şi cu el însuşi învăţător, – izvor de băutură spirituală pentru alţii. Femeia însă nu-L înţelege. Ea ţine morţiş la apa de izvor, de munte, o apă miraculoasă, care să se asemene cu untul de lemn al văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14-16), să nu se mai sfârşească. Deci ea îi cere „această apă“, atât de minunată, ca să nu mai fie nevoită să ostenească până la puţ.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-i atingă conştiinţa, să-i dea ocazia ca să se îndrepte, să primească adevărata apă vie, învăţătura Lui şi să se mântuiască. El îi zice: „Mergi şi cheamă pe...“ (vs. 16). Femeia se simte neplăcut atinsă de invitarea lui Iisus, şi-i răspunde scurt, ca şi cum ar fi voit să dea altă direcţie vorbirii: „n-am bărbat“.
La rândul Său Mântuitorul iese pe faţă cu planul de a-i atinge conştiinţa şi a provoca o îndreptare. „Bine ai zis că n-ai...“. În loc să o mustre pentru viaţa ei păcătoasă, Mântuitorul se mulţumeşte să-i aducă aminte păcatele ei, ştiind că inima ei simţitoare va tresări şi va da loc unei reacţii.
Prevederea lui Iisus se împlineşte: femeia simte remuşcarea pentru viaţa ei destrăbălată: se hotărăşte imediat să facă pocăinţă. În acel moment îi vine în minte însă nesiguranţa cultului; care să fie cel adevărat: cel din Ierusalim ori cel de pe muntele Garizim. Spre a-şi înlătura nedumerirea, ea întreabă pe Mântuitorul unde să-şi facă pocăinţa, ca să fie bine primită?
Ţinuta Mântuitorului, faţă cu samarineanca, oferă Preotului o preţioasă învăţătură. Cum Mântuitorul nu aşteaptă să vină ea la Dânsul, ci merge El la ea şi caută prilej ca să-i vorbească, să o mântuiască; cum El tratează cu dânsa cu blândeţe, cu răbdare îndelungată, nu se supără pe ea, când ea îi vorbeşte necuviincios, ci o tratează cu bunătate, conducând-o aşa ca ea însăşi să-şi recunoască păcatele şi să se hotărască a face pocăinţă spre a se îndrepta: tot aşa trebuie să facă şi preotul. Să nu aştepte ca cel ce a apucat pe căi rătăcite să vină la dânsul şi să-şi mărturisească păcatele, ci să meargă el, preotul, la cel rătăcit şi cu binişorul, cu blândeţe şi cu îndelungă-răbdare să încerce a-l face să-şi recunoască rătăcirea şi să-l înduplece la pocăinţă. Purtarea insolentă a păcătosului, renitenţa lui, să nu-l descurajeze pe preot, ci mai mult să se înarmeze cu stăruinţa însoţită de dragoste şi bunătate, până ce în cele din urmă va izbuti să „dobândească pe fratele său“.
Cum nici un păstor de oi necuvântătoare nu aşteaptă ca oaia cea rătăcită să se întoarcă ea de sine la turmă, ci aleargă el după ea, şi, aflând-o, o ia şi o pune pe umerii săi, şi o duce la turmă: astfel trebuie să facă şi păstorul de oi cuvântătoare: să nu cruţe osteneala spre a scăpa de pieire pe oile cele cuvântătoare: „Păstorul cel bun îşi pune şi sufletul său pentru oile sale“ (Ioan 10, 11).

[patinina34]

12
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]

II. Samarineanca pocăită. Samarinenii
[SIZE=3](4, 21-42)[/SIZE]

1. Răspunzând la întrebarea femeii doritoare să se îndrepte, Iisus se referă mai întâi la autoritatea Sa: „Crede Mie“, apoi adaugă: vine vremea, când va înceta nedumerirea asupra locului de închinare. Pentru acum, să ştii că voi, samarinenii, sunteţi în rătăcire. Lipsindu-vă proorocii, vă lipseşte făgăduinţa şi pregătirea mesianică. Din partea aceasta voi nu ştiţi cui vă închinaţi: nu cunoaşteţi pe Dumnezeu din punct de vedere al mântuirii. Noi, evreii, Îl cunoaştem: la noi s-a dezvoltat promisiunea, la noi are să se arate şi împlinirea mântuirii – „că mântuirea din Iudeea este“. Ce priveşte locul de închinare îndeosebi: va veni vremea, însoţită de mântuirea promisă, când adevăraţii închinători nu se vor închina lui Dumnezeu trupeşte, ci duhovniceşte, „cu duhul“. Aceasta are să se întâmple, fiindcă Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine cu acea parte din fiinţa sa, cu care se aseamănă lui Dumnezeu, adică cu partea spirituală*. Timpul acestui fel de închinători şi de închinări a sosit Mântuirea promisă este aici.
Femeia deşteptată ca dintr-un vis prin cuvintele Mântuitorului – ea, care, ca toată lumea, aşteaptă cu ardoare venirea lui Mesia, pune în legătură cuvintele lui Iisus cu descoperirea secretului ei, a relaţiilor ei, păcătoase şi cu cele auzite despre Mesia, şi ajunge la o nouă nedumerire: nu cumva omul acesta e Mesia: Cum să-L întrebe? Direct, se sfieşte. Îşi formulează deci, întrebarea în formă de afirmare: „Ştim că va veni...“ subînţelegându-se: nu cumva eşti tu aşteptatul Hristos?
Cea mai frumoasă recompensă ce se putea face acestei femei pentru grabnica ei convertire, i se şi face: ei i se descoperă Hristos, Cel de mult aşteptat de dânsa şi de neamul ei.
2. Sosind învăţăceii din Sihar, se miră că văd pe Mântuitorul, împotriva preocupaţiilor lor, stând de vorbă cu o femeie samarineancă, şi se miră şi mai mult că vorbeşte cu ea în chestiune de religie. Respectul însă, ce-l au faţă de El, îi face să nu îndrăznească nici unul să dea expresie mirării lor, să-L întrebe, ori să-i zică ceva.
Într-aceea însă femeia, fericită de cele aflate, uită vadra cu apă şi aleargă în oraş la concetăţenii săi, să le spună vestea cea bună, cea mult aşteptată, pe care ea a aflat-o la puţ; să-i invite ca să meargă şi ei şi să vadă pe Iisus şi să se convingă dacă este el Hristos Mântuitorul. Râvna femeii este încununată de deplin succes: lumea se alarmează şi pleacă cu dor spre fântână, spre a vedea şi a se convinge din propria intuiţie.
Pe când lumea din Sihar pleacă spre puţul, la care se găsea încă Iisus şi se odihnea cu ucenicii Săi, aceştia cred că ar fi timpul mesei şi, deci, aştern merinde pe iarbă şi invită pe Învăţătorul lor să mănânce.
Această invitare îi dă Mântuitorului îndemn să facă importante enunţuri asupra misiunii Sale. Cum apa din puţ îi dăduse prilej să se preocupe de învăţătura Sa mântuitoare şi să o numească apă vie, băutură nemuritoare; aşa mâncarea adusă de Apostoli Îl transportă spiritualiceşte la hrana spirituală, pe care El are misiunea să o reverse asupra omenirii. În faţa acestei hrane dispar necesităţile materiale: Am eu altă mâncare, nu mă gândesc la mâncarea, pe care mi-o oferiţi; mâncarea mea este să-mi împlinesc misiunea!
El zice aceasta privind cu mulţumire la cetele de Samarineni, ce veneau grăbite spre puţ. În aceste cete vede El o garanţie, proorocie totodată, că osteneala Lui va fi încununată de succes. Este o mângâiere faţă cu cele experimentate în Iudeea: „Au nu ziceţi voi...“ (vs. 35). Iisus constată aici aceea ce se ştia de toată lumea, că peste 4 luni este secerişul. Secerişul se făcea în Aprilie. Prin urmare Iisus vorbeşte prin Decembrie. De aici vedem dar că Mântuitorul a petrecut timpul de la Paşti până în Decembrie parte în Ierusalim, parte în diferite regiuni ale Iudeii. În Decembrie holdele erau albe (frumoase), răsărite. Dar, pe când semănăturile ţării erau abia răsărite, semănăturile inimii omeneşti erau coapte spre seceriş. Cetele de Samarineni, care vin din Sihar, sunt pentru Hristos lanuri coapte, gata de secere. Prezentul îi este o garanţie pentru viitor, pentru timpul cel rodnic al activităţii Apostolilor. Acestei idei îi dă expresie în vs. 36-38. Secerătorii, care iau plata, sunt Apostolii. Ei încep secerişul îndată după Înălţarea lui Iisus şi după trimiterea Sfântului Duh, după înarmarea lor cu secera spirituală.
Mântuitorul a semănat, ei, Apostolii seceră. Mântuitorul zice însă alţii, făcând aluzie la mai mulţi, la Moisi şi la Prooroci, care au pregătit terenul. El îi consideră ca împreună semănători. Unul seamănă, altul seceră: Unul este Hristos, care a semănat, a pregătit ţarina, a dat sămânţa, învăţătura, hrana spirituală, pe temeiul căreia să se zidească Biserica cea vie, creştinătatea. Altul sunt Apostolii, care seceră, adună societatea creştină într-un întreg, în hambarul împărăţiei cereşti, care zidesc Biserica lui Dumnezeu. De acest rezultat se bucură şi Unul, Hristos, şi alţii, Apostolii. Numai cât, pentru acum, pentru timpul când ei se aflau lângă puţ, Cel ce înţelegea şi se bucura era numai Unul, Semănătorul, Iisus. Înţelegerea pentru Apostoli, pentru secerători, era rezervată pentru mai târziu; pentru mai târziu era rezervată şi bucuria secerării.
Bucuria secerării nu este însă numai a Apostolilor, ea este rezervată şi pentru urmaşii lor, pentru preoţi peste tot. Iar dacă bucurie este pentru preoţi ca ei să fie secerători, să strângă în mănunchi şi în snopi spicele spirituale: această bucurie, pentru ei, se preface în acelaşi timp în cea mai de căpetenie datorie: să îngrijească, sub grea răspundere, ca să nu rămână spice pe mirişte, să nu se piardă nici un membru, nici un credincios din cei încredinţaţi păstoririi lor. Preotul să nu uite că precum păstorul de oi e răspunzător înaintea stăpânului său de cele pierdute ori bolnave din neglijenţa lui; aşa el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru rătăcirea, în care ar cădea vreunul din membrii parohiei sale. Preotul să aibă neîncetat înaintea ochilor avertismentul dumnezeiesc: „Din mâinile tale voi cere sufletele lor“.

[patinina34]

13
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]

III. Învăţăminte

Evanghelia ne pune în vedere marele contrast dintre evrei şi samarineancă şi dintre evrei şi samarineni.
1. Evreii, poporul ales şi anume pregătit de Dumnezeu pentru primirea lui Mesia – samariteanca, o femeie sărmană, fără nici o cultură, făcând parte dintr-un popor rătăcit.
Firesc ar fi fost, după toate raţionamentele omeneşti ar fi fost, ca evreii să primească pe Mesia cu entuziasm, iar femeia samarineancă, demoralizată, nici să nu voiască a sta de vorbă cu El. Era firesc, lumea întreagă trebuia să se aştepte, ca evreii cei pretinşi oameni morali, sfinţi, să primească pe Acela, care era în mod absolut moral, sfânt. Ei însă Îl resping, ca o dovadă că nu-I semănau, că moralitatea şi sfinţenia departe era de dânşii. Femeia însă, o femeie depravată, dintr-un popor decăzut şi considerat ca necurat, femeia în păcătoşia ei firească, făcând o puternică sforţare spre îndreptare, se curăţă de păcate, şi, apropiindu-se cu inima smerită de Mântuitorul ei, Îl află: El i se descoperă şi ea îl primeşte cu credinţă, ca pe Mântuitorul lumii, ea se face Apostolul şi Evanghelistul Lui.
În cele zise găsim un avertisment pentru preot şi pentru viitorul preot:
a) să nu se lase a fi stăpânit de preocupării, să nu se lase ca în inima sa să se încuibe interese josnice, egoiste, materiale, care cu siguranţă, îl înstrăinează de înalta sa chemare şi-l duc la pierzare;
b) oricât de greşit, de păcătos ar afla pe unul ori pe altul din fii săi duhovniceşti, să nu-l desconsidere, să nu-l urască şi dispreţuiască, cum nici Hristos n-a dispreţuit pe samarineanca, ci mai vârtos, urmând pe Mântuitorul, să caute prilej spre a-i arăta cu blândeţe rătăcirea şi primejdia, în care se găseşte, şi, prin cuvântul Evangheliei, a-l scăpa de pierire.
2. Cuvintele lui Iisus „apa pe care Eu voi da lui, se va preface într-însul izvor de apă săltătoare...“ nu au în vedere numai învăţătura proprie, directă şi imediată a Mântuitorului, ci învăţătura peste tot, din toate timpurile, analog cu misiunea dată Apostolilor la Marcu (16, 15). Învăţătura propagată de Iisus şi primită de Apostoli, s-a prefăcut în aceştia izvor de apă săltătoare, din care bând alţii, la rândul lor devin şi ei izvoare de apă pentru sute şi mii, care şi ei se prefac pentru alţii şi alţii, în asemenea izvoare – trecând astfel în mod progresiv din neam în neam, din veac în veac, în toate timpurile şi la toate popoarele.
Între cei, care primesc „apa vie“, ca să se prefacă într-înşii izvoare de apă spre viaţa altora, sunt, în locul prim, viitorii preoţi, în calitate de viitori învăţători. Fiecare din ei are menirea să devină cu timpul Apostol, izvor nesecat de lumină şi de viaţă pentru neamul său. Din lumina lui are să se adape mulţimea viitorilor învăţăcei, spre a o transporta, fiecare la rândul său, printre alte sute şi mii de urmaşi, din neam în neam.
În aceasta consistă misiunea învăţătorească a Preotului, în aceasta şi nemurirea lui: lumina, care se revarsă în neamul său, prin graiul său întâi, apoi prin învăţăceii săi, pe el îl reprezenta din generaţie în generaţie; prin această lumină revărsată el trăieşte din neam în neam: eternitatea, nemurirea lui între oameni, între ai săi, este lumina propagată şi eternizată de către dânsul. În această ameţitor de înaltă apariţie îşi găseşte preotul-învăţător cea mai nobilă, cea mai frumoasă răsplată, răsplată de care alte cariere, oricât de bine dotate şi de ademenitoare ar fi ele, nu pot să fie părtaşe. În această lumină revărsată asupra neamului său rezidă superioritatea preotului-învăţător, faţă cu toate celelalte cariere din societatea omenească.
Tocmai fiindcă urmările binefăcătoare ale preotului-învăţător se resimt în cercuri aşa de largi şi în timpuri aşa de îndepărtate: bine să-şi ia seama cei ce primesc asupra şi înalta şi sfânta misiune preoţească învăţătorească, căci, în proporţie cu meritul, este şi responsabilitatea. Căci cea mai grea răspundere înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a viitorimii o are preotul. El trebuie să dea seama de „talanţii“, care i s-au încredinţat spre fructificare. Dacă cei încredinţaţi conducerii, instruirii şi educării lui nu ies oameni luminaţi, vrednici pentru viaţă, a lui, a Preotului este răspunderea: lui îi zice Dumnezeu prin Prooroc despre cel rătăcit: „Sângele lui din mâna ta îl voi cere“ (Iezechiel 3, 18; 33, 8). Căci dacă din neglijenţa lui, cei încredinţaţi educaţiei lui ies oameni nenorociţi, criminali, pentru cele mai multe cazuri, el, preotul, este considerat moraliceşte nu numai de complice, dar şi ursitor moral al faptelor rele.
Tocmai pentru aceea, câtă vreme se află în seminar, viitorul preot, nu poate fi cu destulă băgare de seamă la cele ce i se spun, nu poate bea cu destulă nesăţioasă lăcomie, „apa cea vie“, pe care profesorii i-o dau, nu poate întrebuinţa destul de economicos timpul cel scurt şi scump, ce-i stă la dispoziţie pentru luminarea sa proprie, pregătitoare. Tocmai de aceea, cu deosebită căldură şi greutate, Apostolul strigă viitorilor luminători ai neamului: „Socotiţi, drept aceea, cum cu pază să umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16).
3. Contrar celor întâmplate în Ierusalim, şi în Iudeea se întâmplă în Sihar. În Ierusalim şi în Iudeea, unde terenul era pregătit de veacuri, se arată Iisus în persoană şi nu află crezământ; este respins, gonit. În Sihar, unde nu se făcuse nici o pregătire, unde nu Iisus Se prezintă, ci numai o femeie Îl vesteşte, Samarinenii, cu mulţimea, cred într-Însul şi Îi ies în întâmpinare (vs. 40). Mai mult, ca contrastul să fie mai izbitor, pe când Evreii Îl gonesc, Samarinenii Îl roagă să le facă onoarea, să rămână la dânşii. Credinţa lor Iisus le-o răsplăteşte cu prezenţa Sa: El „a rămas la ei două zile“, în care însă El nu petrece în neactivitate, şi nici Samarinenii nu-I dau răgaz. Ei, setoşi de învăţătură, setoşi de „apa vie“ a Mântuitorului, se grupează cu fericire în jurul Lui. Îl ascultă, Îi sorb învăţătura dumnezeiască. Propria lor experienţă din cele două zile epocale pentru dânşii, îi face (vs. 41) să creadă într-Însul mult mai mult, ca mai înainte. Ei credeau acum „nu pentru vorba femeii, ci pentru cuvântul Lui“. Femeii însă, care le mijlocise această fericire, îi ziceau „nu mai credem pentru vorba ta“, ci noi înşine L-am auzit vorbind şi din cuvintele Lui „ştim că acesta este Mântuitorul lumii, Hristos“.
În cuvintele samarinenilor, „Mântuitorul lumii“, este accentuat, de o parte universalismul creştinismului, de alta contrastul dintre ţinuta evreilor faţă cu Iisus, pe Care aceştia nu vor să-L recunoască nici ca Mesia naţional evreiesc, după cum învăţau şi aşteptau ei, şi prin urmare nici, ba cu atât mai puţin nu, ca Mesia universal.
Şi noi, ca şi evreii, de aproape două mii de ani suntem neîncetat pregătiţi să primim pe Mântuitorul. Şi la noi vine El, atât, ca la evrei, în persoană, cât şi, ca la Samarineni, vestit, propovăduit – numai cât nu de o femeie, ci de sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli.
Şi dacă evreii L-au gonit din cetatea şi din ţara lor; oare nouă nu ni se întâmplă ca, prin nevrednicia noastră, să-L gonim din locaşul sufletului nostru, să nu voim a-L primi în cetatea inimii noastre?! Şi dacă evreii, pentru păcatul lor aşa de exemplar au fost pedepsiţi aici, pe pământ, oare pe noi ce ne va aştepta în viaţa viitoare, dacă ne asemănăm evreilor? Să ne deşteptăm, deci, cât mai este timp, să imităm pe samarineanca şi pe samarineni: să credem într-Însul şi să-L rugăm să petreacă la noi, să ne sfinţească şi fericească prin fiinţa Sa.
Cu îndoită râvnă să facem aceasta, cei ce suntem preoţi şi viitori preoţi, ca să putem fi vrednici de misiunea noastră!

[patinina34]

14
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 9, 1-38)[/SIZE]

1. În vremea aceea, trecând Iisus, văzut-a pe un om orb din naştere. 2. Şi l-au întrebat pe dânsul învăţăceii Lui, grăind: Ravvi, cine a greşit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut orb. 3. Răspuns-a Iisus nici acesta a greşit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el. 4. Mie mi se cade a lucra lucrurile celui ce m-a trimis pe mine, până când este ziuă, că va veni noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. 6. Acestea zicând, a scuipat pe pământ, şi a făcut tină din scuipat, şi a uns ochii orbului cu tină. 7. Şi a zis lui: mergi de te spală în lacul Siloamului, care se tălmăceşte trimis: Deci s-a dus şi s-a spălat, şi a venit văzând. 8. Iar vecinii, şi care îl văzuse pe el mai înainte, că era orb, au zis: oare nu este acesta, care şedea şi cerea. 9. Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau, că asemenea lui este; iar el a zis: eu sunt. 10. Deci au zis lui, cum ţi s-au deschis ţie ochii. 11. Răspuns-a acela şi a zis: Un om ce se cheamă Iisus a făcut tină, şi a uns ochii mei, şi a zis mie: mergi la lacul Siloamului şi te spală; şi mergând şi spălându-mă am văzut. 12. Deci ei au zis lui: unde este acela; zis-a el: nu ştiu. 13. Dusu-l-au pe dânsul către Farisei, pe acela, care cândva a fost orb. 14. Şi era Sâmbătă când a făcut tina Iisus, şi a deschis ochii lui. 15. Deci iar l-au întrebat pe dânsul Fariseii, cum a văzut; iar el a zis: tină a pus mie pe ochi şi m-am spălat şi văd. 16. Deci grăiau unii din Farisei, acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzeşte Sâmbetele; alţii ziceau: cum poate omul păcătos să facă acest fel de semne; şi era ceartă între dânşii. 17. Zis-a orbului iarăşi, tu ce zici de dânsul, cum a deschis ochii tăi; iar el a zis, că Prooroc este. 18. Deci Evreii nu credeau de dânsul, că orb a fost şi a văzut, până ce au chemat pe părinţii aceluia ce a văzut. 19. Şi i-a întrebat pe dânşii, zicând: oare acesta este feciorul vostru, de care ziceţi voi, că s-a născut orb, dar acum cum vede. 20. Iar părinţii au răspuns lor, şi au zis: ştim că acesta este feciorul nostru, şi cum că orb s-a născut. 21. Iar acum cum vede nu ştim, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu ştim, însuşi este în vârstă, pe dânsul întrebaţi, însuşi de sine să spună. 22. Acestea au zis părinţii lui, că se temeau de Evrei, că aşa se sfătuiesc Evreii, cum cine va mărturisi pe dânsul Hristos, să se lepede din Sobor. 23. Pentru aceea au zis părinţii lui, că în vârstă este, pe dânsul întrebaţi. 24. Deci au chemat de a doua oară pe omul, care fusese orb, şi i-au zis lui: dă mărire lui Dumnezeu, noi ştim pe omul acela, că este păcătos. 25. Iar el a răspuns şi a zis: de este păcătos nu ştiu, una ştiu, că am fost orb şi acum văd. 26. Deci iar au zis lui: ce ţi-a făcut ţie; cum ţi-a deschis ochii tăi. 27. Răspuns-a lor: iată am spus vouă şi n-aţi auzit, ce vreţi iarăşi să auziţi; au doar voiţi să fiţi şi voi învăţăceii lui. 28. Iar ei l-au ocărât pe dânsul şi i-au zis: tu eşti învăţăcelul aceluia, iar noi suntem, învăţăceii lui Moise. 29. Noi ştim că lui Moise a grăit Dumnezeu, iar pe acesta nu-l ştim de unde este. 30. Răspuns-a omul, şi a zis lor, că de aceasta este minune, că voi nu ştiţi de unde este şi a deschis ochii mei. 31. Şi ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui pe acela ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit, cum să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. 33. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu nu ar putea face nimic. 34. Răspuns-au ei şi au zis lui: în păcate te-ai născut tu tot, şi tu ne înveţi pe noi, şi l-au izgonit pe dânsul afară. 35. Auzit-a Iisus, că îl izgonise pe dânsul afară, şi aflându-l i-a zis lui, tu crezi în fiul lui Dumnezeu. 36. Răspuns-a acela şi a zis: cine este Doamne, ca să cred în dânsul. 37. Iar Iisus a zis lui: şi L-ai văzut pe dânsul, şi cel-ce grăieşte cu tine acela este. 38. Iar el a zis Lui: cred Doamne şi s-a închinat Lui.