Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

15
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]

II. Recunoştinţa şi răsplata
[SIZE=3](Ioan 9, 8-38)[/SIZE]

1. Cerşetorul era vindecat prin ungerea cu tină; spălarea era numai un simbol. Ochii lui trebuiau să fie curăţiţi prin spălarea minţii şi a inimii în baia Celui trimis, în baia renaşterii – identică cu „naşterea de sus, din Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Aceea ce se întâmplă cu cerşetorul este un simbol, ca avertisment la adresa păgânismului şi la adresa noastră. Păgânismului i se spune, şi nouă încă: nu e destul să abstragi de la toată ştiinţa ta, când vrei să primeşti învăţătura Mântuitorului tău; nu e destul să admiţi, să crezi în învăţăturile Lui, ci să te speli de toată întinăciunea trecutului tău, să „lepezi pe omul cel vechi şi să te îmbraci în cel nou“, să-ţi schimbi întreaga fire: gândirea, dorinţa, voinţa şi făptuirea să-ţi fie întru toate în consonanţă cu învăţăturile a căror autoritate o admiţi: să te renaşti „din apă şi din duh“. Acest înţeles îl are şi Botezul, la care invită Mântuitorul pe Apostoli în ultimele Sale cuvinte, rostite înainte de înălţare, când zice: „cel ce va crede şi se va boteza“ – se va ameliora moraliceşte – „se va mântui“.
Tot ce se referă la păgânism ne priveşte şi pe noi, mai ales pe preoţi şi pe viitorii preoţi: Nu e destul să credem, ci viaţa noastră, faptele noastre să se arate ca un eflux al credinţei noastre, al învăţăturilor, în care noi credem şi pe care le propovăduim. În zadar am crede, dacă faptele noastre nu ar fi în consonanţă cu credinţa noastră, cu învăţătura propovăduită de noi. În acest caz n-am fi cu nimic mai buni decât cei răi, cu nimic n-am folosi nici societăţii, nici neamului, şi nici nouă înşine: „Şi dracii cred“, zice Sfântul Apostol Iacov (2, 19). Ba, ca preoţi, dacă una învăţăm pe alţii şi alta facem, prin conduita noastră noi înşine ne persiflăm şi devenim obiect de scandal pentru aceia pe care chemaţi suntem să-i moralizăm.
2. Îndărătnicia evreilor în a nu voi să creadă pe Iisus şi în a-L învinovăţi cu călcarea Legii, ajunge la absurd, de unde apoi trece în imposibilitatea de-a crede. Absurditatea o vedem în refuzul lor de-a argumenta că Mântuitorul este păcătos, fiindcă în o zi de sâmbătă, scuipând jos, din scuipat şi din ţărână a făcut tină, cu care a uns ochii orbului. Această facere de tină şi această ungere este o lucrare, o profanare a sâmbetei – susţineau evreii în încăpăţânarea lor –, deci profanatorul este un păcătos.
Dus înaintea fariseilor, (vs. 13 ş.u.) cerşetorul istoriseşte din nou cele petrecute cu dânsul. Fariseii, pentru moment, admit fapta, nu se unesc însă asupra concluziilor: unii zic că a profanat sâmbăta, că este păcătos; alţii, de bună seamă o disperată minoritate, susţin contrariul: e un om supranatural, nu poate fi păcătos.
În neînţelegerea lor, cei care simt că le fuge terenul de sub picioare, fără să-şi dea seama asupra urmărilor, aleargă la arbitrajul cerşetorului: să hotărască el – „tu ce crezi despre dânsul?“.
Ei aşteptau ca şi acest cerşetor să se intimideze, cum se intimidase slăbănogul, şi să ia partea majorităţii Fariseilor. Cerşetorul însă răspunde fără înconjur: „este prooroc!“ (vs. 17)şi, toate încercările fariseilor de a-l zăpăci, rămân zadarnice. El ia poziţie hotărâtă de admirator şi apărător al Binefăcătorului său. Pentru el este nemărginit mai mult sentimentul recunoştinţei către Acela Care i-a dat lumina, decât teama de puternicii zilei. Puţin îi pasă lui că-l vor excomunica. Excomunicat a fost el câtă vreme a fost orb. Acum scăpase, intrase în lumină. El renunţă bucuros la societatea coruptă a lui Israil, cu gândul să intre bucuros în societatea Binefăcătorului său. În consecinţă, el se ridică cu demnitate şi ia apărarea lui Iisus, făcându-se în acelaşi timp acuzatorul fariseilor: „Întru aceasta este minune...“ (vs. 30). Voi ar trebui să-L cunoaşteţi, să ştiţi cine e şi de unde vine, că voi ştiţi Scripturile. Este în contra firii să nu-L cunoaşteţi; este deci o minune cu voi – în felul ei. Că doar noi ştim, noi cei neînvăţaţi, noi orbii, cu atât mai vârtos trebuie să ştiţi voi, că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu. Dacă este aşa, şi aşa trebuie să fie, apoi acest om nu este păcătos; mai mult: fiindcă numai Dumnezeu poate să creeze ochi, El este sau Dumnezeu Însuşi, sau este Dumnezeu cu El.
Ruşinaţi, fariseii îşi iau refugiu la înjurături şi la brutalizare: înjurându-l şi îmbrâncindu-l, îl scot afară (vs. 34). Indirect ei îşi recunosc greşeala, dar răutatea nu le permite să cedeze.
3. Drept răsplată pentru ţinuta sa demnă, cerşetorul se învredniceşte să facă cunoştinţa Mântuitorului, Care, ca şi samarinencei, i se descoperă: „Eu sunt!”.
Tot ce şi-a putut dori cerşetorul, a aflat în Iisus: în locul sinagogii din care fusese excomunicat, societatea lui Hristos; în locul Sinedriului, din care a fost îmbrâncit – Însuşi Mântuitorul şi învăţătura Lui; în locul orbirii trupeşti şi sufleteşti – lumina ochilor trupeşti şi sufleteşti.
Se putea o răsplată mai mare?
Cel ce fusese orb, văzând pe Iisus că este Hristos, s-a închinat Lui (vs. 38), I s-a supus, a devenit aderentul şi însoţitorul Lui devotat şi credincios.
Ce s-a întâmplat cu cerşetorul şi cu păgânismul.
Cum evreii n-au voit să admită minunea săvârşită cu orbul din naştere, aşa mai târziu nu vor să admită luminarea păgânismului. Cum evreii excomunică şi brutalizează pe orbul vindecat, – aşa pe timpul Apostolului Pavel – ei declară incompatibilă creştinarea păgânismului şi încearcă prin intrigi şi prin persecuţii, să o zădărnicească.
Cum cerşetorul, împotriva uneltirilor sinedriului, recunoaşte şi susţine pe Iisus Hristos, separându-se de evrei şi se vede recompensat cu descoperirea lui Iisus spre a se întări în credinţă, – astfel şi păgânismul, împotriva tuturor uneltirilor evreieşti, primeşte creştinismul, se face susţinătorul şi propagatorul lui Iisus Hristos, separând cu totul pe evrei. Şi cum sinedriştii, în contra convingerii lor, rămân încăpăţânaţi în păcatul lor, iar cerşetorul primeşte răsplata în persoana lui Hristos, aşa mai târziu, pe când evreii persistă în orbia lor şi-şi primesc osânda, păgânismul primeşte drept răsplată, întreaga învăţătură a lui Iisus Hristos, pe care o dezvoltă în toate direcţiile.
Tipul orbului, ca reprezentant al păgânismului, este scos la iveală şi pus faţă în faţă cu tipul slăbănogului, ca reprezentant al evreismului, de către însuşi Mântuitorul prin ultimele cuvinte, adresate unuia şi celuilalt.
Este o mare şi semnificativă deosebire între întrebarea pe care Iisus o pune cerşetorului şi între admoniţia pe care o adresează fostului slăbănog. Evident că El îi consideră pe amândoi ca tipuri, ca reprezentanţi, – unul al evreilor înrăiţi, plecaţi spre pieire; altul al păgânilor, aplicaţi spre îndreptare, spre mântuire. Pe unul voieşte să-l oprească în nebuna lui pornire spre prăpastie; pe altul îl ajută, ca să iasă la liman. Unuia, pe care-l vede pornit spre păcătuire, îi zice: „să nu mai păcătuieşti“, ca să nu ajungi mai rău de cum ai fost; altuia, pe care-l vede dispus spre bine, cu dorinţa de a se instrui şi a se înnobila, îi zice: „tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?“ – în Acela, Care este Însuşi lumina dorită? Voieşti să-I faci cunoştinţă şi să te luminezi la minte şi la inimă, cum te-ai luminat la ochii trupeşti, ca să umbli în lumina Lui?
Concluziile practice se deduc uşor!

[patinina34]

[SIZE=3]16[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Rusaliilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 7, 37-53)[/SIZE]

37. Iar în ziua cea mai de pe urmă cea mare a Praznicului, sta Iisus şi striga grăind: de însetoşează cineva, să vie la mine şi să bea. 38. Cel ce crede întru mine, cum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. 39. Iară aceasta a zis de Duhul, care vrea să-l primească, cei ce cred întru dânsul, că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu era preamărit. 40. Deci mulţi dintre popoare, auzind cuvântul, zicea: acesta este adevărat prooroc. 41. Alţii ziceau: acesta este Hristos, iară alţii ziceau: au doară din Galileea va să vie Hristos. 42. Dar nu zice Scriptura, că din seminţia lui David, şi din oraşul Betleemului, unde a fost David, va să vie Hristos? 43. Şi se făcuse price întru popor pentru dânsul. 44. Iară unii dintre dânşii vreau să-L prindă pe El, dar nimeni nu şi-a pus mâinile pe dânsul. 45. Şi au venit slugile la Arhierei şi la Farisei, şi le-au zis lor aceia: pentru ce nu L-aţi adus pe dânsul; 46. Răspuns-au slugile: nici odinioară a grăit aşa om ca acest om. 47. Deci au răspuns lor Fariseii: au doară şi voi v-aţi amăgit; 48. Au doară cineva din boieri a crezut într-Însul, sau din Farisei; 49. Ci poporul acesta care nu ştie legea, blestemat este. 50. Zis-a către dânşii Nicodim, care venise către dânsul noaptea, unul fiind dintru dânşii: 51. Au doară legea noastră judecă pe om, de nu va auzi de la dânsul mai înainte, şi va cunoaşte ce să facă. 52. Răspuns-au şi i-au zis lui: au doară şi tu eşti din Galileea; ispiteşte şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi a zis Iisus: Eu sunt lumina lumii, cela ce umblă după mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii.


Efectul predicii lui Iisus

1. La sfârşitul sărbătorii: „Înfigerea Corturilor“, Iisus ţine în curtea Bisericii un discurs, care e rezumat în vs. 37 „de însetează cineva...“ ori a cărui temă e acest vers. Făcând aluzie ori poate chiar referindu-se la învăţăturile din Iezechiel (47, 1-12), Ioil (4, 18), Zaharia (14, 8), apoi Isaia (44, 3; 55, 1; 58, 11). El în rezumat spune mulţimii adunate în jurul său că (analog cu Ioan 4, 14) acela care simte atragere spre Dânsul, care are încredere într-Însul şi-L primeşte ca pe Mesia, acela să vină la Dânsul şi să asculte învăţătura Lui, să bea din apa cea vie, care curge neîncetat din gura Lui. Că (vs. 38) cel ce crede în El ca în Mesia şi, deci, admite şi primeşte ca ale sale învăţăturile Lui, acela are şi el să devină ca şi Mesia, izvor de apă vie pentru adăparea spirituală a altora. Cu alte cuvinte: cine doreşte să ia parte la regenerarea lumii prin lumina Evangheliei, să vină la şcoala Mea, să înveţe de la Mine. Acum este timpul de pregătire pentru marea reformă dumnezeiască. E însă numai timpul de pregătire; reforma, regenerarea se va începe mai târziu prin cei anume pregătiţi, care vor primi (vs. 39) autorizaţia şi puterea de a-şi pune în practică cunoştinţele câştigate. „Aceasta o zicea de Duhul“, de autorizaţia pe care avea să le-o dea la Rusalii, după Înălţarea Sa. Pentru acum ei însă nu aveau „Duh Sfânt“, autorizaţie, fiindcă nu aveau nici pregătirea necesară.
2. Predica asupra acestei teme se vede că a fost ţinută cu aşa căldură, cu aşa putere de convingere, încât mulţimea a rămas extaziată. În mulţimea aceasta, stăpânită de puterea cuvântului Său, se aud diferite păreri despre Iisus (vs. 40). Mulţi zic că este Proorocul cel aşteptat, alţii că este însuşi Hristos. În această mulţime entuziastă se strecoară însă fariseii, care se grăbesc să paralizeze efectul făcut de Iisus asupra ei. Aceştia (vs. 41), neavând argumente contra învăţăturilor lui Iisus, vor să sperie lumea cu Galileea. Pentru evrei era o ruşine să-şi aştepte mântuirea tocmai din Galileea, şi nu din Iudeea, din patria lor neprihănită. De aceea întâmpină ei părerea exprimată, că Iisus ar fi Hristos, cu întrebarea: „Oare, din Galileea va să vină Hristos?“ şi apoi răspund tot ei prin altă întrebare: „Oare, n-a zis Scriptura...?” (vs. 42). Dar autoritatea Scripturii, invocate şi autoritatea fariseilor nu e în stare să producă efectul dorit de farisei. Ei convertesc, cu adevărat, pe unii mai slabi de înger, cei mai mulţi rămânând însă tari în credinţa lor. Această împrejurare provoacă dezbinare între mulţime: unii, cei buni, cei mulţi, sunt pentru Iisus; alţii, cei slabi, cei puţini trec în partea fariseilor, ca şi la Ioan (7, 12; 10, 19-21). Între cei care iau poziţie contra lui Iisus, sunt însă (vs. 44) şi nişte agenţi ai poliţiei, trimişi de sinedriu, ca să-L prindă şi să-L ducă înaintea sinedriului. Căci, se vede, sinedriul, alarmat de predica lui Iisus, se întrunise repede în şedinţă şi-şi trimise oamenii ca să-L prindă şi să-L aducă înainte-i, spre a-L face inofensiv. Dar cuvântul lui Iisus întru atât i-a captivat pe agenţi, încât ei nu îndrăznesc să-şi pună mâinile pe Dânsul. Fără ispravă agenţii fariseilor se întorc la Sinedriu, şi, întrebaţi: „de ce nu L-aţi adus?“ răspund: N-am îndrăznit să-L prindem căci aşa cum El a vorbit, nimeni n-a mai vorbit; adevărurile ce El le-a spus şi cu ce putere de convingere le-a spus, L-au pus în faţa noastră mai presus de putinţa de a-L prinde.

[patinina34]

3. În faţa sincerităţii nerezervate, care susţine adevărul, vedem că se ridică îndărătnicia în două direcţii, în contra conştiinţei agenţilor şi în contra invocării Legii, pe care Nicodim le-o pune în vedere.
„Au doară şi voi v-aţi amăgit?“ (vs. 47) şi voi aţi intrat în vederile Lui? Voi, ca agenţi ai noştri, n-aveţi voie să priviţi lucrurile altfel, de cum le privim noi, vouă nu vă este permis să aveţi alte convingeri religioase şi politice, deosebite de ale noastre. Că doar, dacă ar fi ceva din omul acela, noi, boierii şi fariseii, am afla şi am constata. Dar nici unul din noi nu-L aprobă. Cine se ia după El este numai „poporul“ cel ignorant, „care nu ştie Legea“, şi care, tocmai pentru aceea, „blestemat este“.
Între sinedrişti era însă (vs. 50) un aderent al lui Iisus, Nicodim, pe care, la Ioan (3, 1), îl vedem noaptea în societatea lui Iisus. Acesta încearcă să tempereze pornirea colegilor săi, făcându-i atenţi la Legea la care ei se referiseră: „Au doară Legea noastră...“ cu aluzie la Deuteronomul (1, 16), care impune judecătorilor să asculte şi pe acuzat.
Fariseii şi cărturarii, simţind lovitura fină a colegului lor şi neştiind ce să-i răspundă, recurg la insultă. „Au şi tu eşti din Galileea...?” (vs. 52) şi tu eşti din tâmpiţii, dintre ignoranţii Galileei. Numai pentru un ignorant din Galileea poate fi Iisus destul de bun; un adevărat Iudeu nu poate crede într-Însul. Dacă nu ştii Scripturile, citeşte: „cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat“.
În susţinerea afirmaţiei lor contra lui Iisus, ei ori uită, ori nu vor să recunoască adevărul că Prooroci au ieşit din Galileea, anume Iona (IV Regi 14, 25) şi probabil şi Osie (1, 2; 7, 5 comparat cu 6, 10). Dacă însă „nu s-a sculat“ este luat cu înţeles de viitor, în loc de „nu se va scula“, că nu admit proorociile, stă şi mai rău cu afirmaţia sinedriştilor. Căci despre lumina mântuirii vorbeşte Isaia (9, 1 ş.u.), ca venind din Galileea să lumineze pe păgâni.
Astfel vedem cum preocuparea şi ura fac evreilor imposibilă acceptarea luminii, îi împing să rămână cu cerbicozitate în rătăcirea lor, spre susţinerea punctului lor de vedere, care-i conduce cu siguranţă la pieire. Mai întâi ei nu vor să recunoască mesianitatea lui Iisus, mai pe urmă nu o mai pot, chiar şi dacă ar voi; chiar recunoscând în inima lor că sunt în rătăcire, de fapt şi în faţa lumii, direcţia apucată nu-i mai îngăduie să se oprească, să se abată din calea pierzării. Ei sunt ca şi cel ce a început să se prăbuşească într-o prăpastie, care îşi vede pieirea; s-ar opri, dar nu se poate; închide ochii şi se lasă târât în abis.
4. Poziţia evreilor o au toţi aceia care se obişnuiesc cu direcţii greşite în viaţă, care consideră calea greşită, pe care au apucat, ca singura cale bună. Ei trăiesc preocupaţi şi nu vor să asculte de glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ei merg înainte orbeşte spre prăpastia de care nu vor să ştie, nu vor să audă. Şi, cu cât poziţia în societate le e mai importantă, cu cât mai mulţi sunt care se lasă să fie conduşi de dânşii, cu atât mai rău de dânşii, cu atât mai mare rău social produc ei. Sinedriştii erau conducătorii unui întreg popor: un întreg popor i-a urmat, un întreg popor s-a aruncat orbit în prăpastie împreună cu dânşii. Ca sinedriştii pentru poporul evreiesc sunt şi cei care conduc mai mult sau mai puţin destinele popoarelor. Vai de ei dacă apucă direcţii false şi nu se lasă a fi conciliaţi, ci rămân încăpăţânaţi în pornirea lor, conduşi de preocuparea lor. La început ei nu vor cu îndărătnicie să cedeze, la urmă, când ar voi, când sunt nevoiţi să-şi recunoască rătăcirea, nu mai pot, este prea târziu.
Conducători de popoare sunt şi preoţii. Poziţia lor, la noi, este astfel, că ei de multe ori sunt nevoiţi să dea poporului poveţe nu numai pe terenul curat religios, ci şi pe cel cultural şi naţional. De la poveţele pe care le vor da, atârnă adeseori viitorul poporului, care ascultă de ei. De aceea preoţii, ca de foc să se ferească de preocupările în chestiuni delicate, ci continuu să se consulte cu alţii, pe care îi cred bine informaţi şi buni informatori, şi deschisă să le fie urechea spre a auzi, mintea şi inima gata să primească adevărul şi calea binelui, iar gura deschisă spre a povăţui pe popor la fericire.

[patinina34]

[SIZE=3]17[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica I după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 10, 32-34, 37-38; 19, 27-30)[/SIZE]

32. Zis-a Domnul învăţăceilor săi, tot cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu pe el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 33. Iară care se va lepăda de mine înaintea oamenilor: mă voi lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată-său sau pe mamă-sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fii-sa mai mult decât pe mine, nu este de mine vrednic. 38. Şi cine nu-şi ia crucea sa şi să vie după mine, nu este de mine vrednic (19, 27). Atunci răspunzând Petru, i-a zis lui: iată noi am lăsat toate, şi am venit pe urma ta, dar cu noi ce va fi? 28. Iară Iisus a zis lor: adevăr grăiesc vouă, că voi, care aţi venit după mine, când va veni a doua oară, când va şedea Fiul omenesc pe scaunul măririi sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. 29. Şi tot cel ce-şi va lăsa casa, sau pe fraţi, sau pe surori, sau pe tată, sau pe mamă, sau pe muiere, sau pe feciori, sau holdele, pentru numele meu, însutit va primi, şi viaţa cea de veci va moşteni. 30. Şi mulţi vor fi cei de apoi întâi, şi cei dintâi de apoi.


Poveţe pentru misiunea apostolică

1. A-şi lua crucea, înţeles figurat, este a-şi lua sarcina cu toate consecinţele ei. Fiindcă înfierarea cu semnul crucii era şi semnul infamiei: a-şi lua crucea înseamnă şi: a se hotărî să se expună la orice neplăceri, la orice tractări ruşinoase, la dispreţul public.
2. Evanghelia cu care ne ocupăm, este un fragment din marea predică a Mântuitorului, rostită cu ocazia trimiterii Apostolilor (Matei cap. 10) şi din învăţătura despre primejdia bogăţiilor (Matei 19, 16-30). Ea e cuprinsă şi în Marcu (8, 34-38; 9, 1) la Duminica a III-a din Sfântul Post.
Ca să o putem înţelege e nevoie să o punem în legătură mai ales cu conţinutul marii predici, din care e luată partea primă.
Trimiţând pe Apostoli să încerce a propovădui, instrucţiunile ce le dă lor, Mântuitorul le pune în legătură cu misiunea lor de pe timpul când ei vor fi singuri, după Înălţarea Sa, şi le arată în culori vii greutăţile ce vor întâmpina în misiunea lor: cum vor fi prigoniţi şi maltrataţi; apoi tot aşa de viu arată urmările imediate ale propovăduirii Evangheliei: dezbinări până şi între cei mai intimi ai familiei şi persecuţii pe toate căile.
Spre a-i încuraja să suporte cu bărbătească statornicie toate mizeriile, Mântuitorul le pune în vedere siguranţa biruinţei lor, cu ajutorul dumnezeiesc, care nu le va lipsi. Dar, adaugă El, acest ajutor însoţeşte numai pe aceia care au îndrăzneală să înfrunte toate greutăţile şi, între orice împrejurări să susţină cauza cea sfântă a Evangheliei. Din contră, cel ce de frica persecuţiilor se va lepăda de Evanghelie, lepădat va fi, o lepădătură va rămâne – nimeni nu-l va băga în seamă (vs. 32-33). Primejdiile de care vorbesc, continuă Iisus, le poate întâmpina cu succes numai acela care-Mi este cu totul devotat. Dar acela, care ţine mai mult la ai săi decât la Mine şi la învăţătura Mea, nu e pentru apostolat: să nu primească misiunea apostolică, fiindcă n-are să facă nici o ispravă. Mai mult: acela care nu va fi în stare să sufere toate consecinţele misiunii sale, nu este vrednic de ea, deci să nu se facă Apostol. Încă şi mai mult: cel ce voieşte să fie cu adevărat urmaş al Meu, să fie gata a-şi pune oricând viaţa pentru învăţătura Mea. Căci cel ce-şi pune viaţa împlinindu-şi misiunea, devine nemuritor; acela însă, care în faţa greutăţilor şi a primejdiilor ce întâmpină, îşi părăseşte postul, acela, pentru un moment, îşi păstrează viaţa, dar murind, nu lasă nici o urmă după sine, ca şi cum n-ar fi trăit între oameni – trăind un moment, moare pentru vecie (vs. 37-38).

[patinina34]

Ca şi cuvintele din Matei (5, 13 ş.u.) şi cele din această Evanghelie sunt adresate tuturor acelora care se ocupă cu propagarea Evangheliei şi a culturii în genere. Înţelesul este: Preotul, care stăruie din răsputeri în înalta sa misiune, care continuă fără preget a revărsa lumină între oameni, are să fie susţinut de Lumina, în serviciul Căreia s-a pus: el devine un reprezentant şi părinte al culturii din neamul său, aflându-şi răsplata în însăşi cultura propagată de el. Această cultură, această lumină este, care mărturiseşte pentru el înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este răsplata cea mai frumoasă a preotului vrednic, răsplata cea mai nobilă, ce poate fi rezervată unui muritor şi după moarte. El, preotul vrednic vieţuieşte din neam în neam în amintirea plăcută, plină de recunoştinţă a fiilor săi sufleteşti. Din contră: cel ce-şi face datoria numai de silă, se codeşte unde nu mai poate, adică se leapădă de misiunea sa: o lepădătură este în cinul preoţesc, şi, murind, nu-şi mai aduce nimeni aminte de dânsul, decât doar cu dispreţ, ca de un nevrednic şi model de neglijenţă. De un astfel de Apostol, cu adevărat se leapădă Lumina, se leapădă Hristos, şi în cele din urmă se leapădă ori îl leapădă şi autoritatea lui superioară bisericească (vs. 33).
Misiunea Mântuitorului este misiunea preotului: să provoace lupta între lumină şi între întuneric, între bine şi între rău, între moarte şi între viaţă, lupta în care lumina, binele, viaţa trebuie să biruiască.
Nici o luptă nu se face fără jertfe. Cea mai nobilă luptă este lupta pentru reforma minţii şi a inimii; deci şi jertfa, e firesc să fie cea mai grea, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Luptătorii aceştia deci, şi primii lor aderenţi n-au să se odihnească pe roze, ci pe spini.
În aprinderea luptei se arată vitejia. Mulţi dintre viteji mor în luptă, dar, prin moartea lor, ei câştigă victoria. Ceilalţi, care fug din luptă îşi scapă viaţa, dar omoară cauza, pentru care aveau menirea să lupte. Aceasta se aplică şi la apostolat şi la preoţie. Preotul, în râvna sfântă a misiunii sale, se consumă, moare trupeşte mai curând decât ceilalţi, dar, în consumarea sa apostolică, el îşi câştigă nemurirea. Murind grabnic el trăieşte veacuri (vs. 39). Din contră: cel ce se cruţă în misiunea sa, pe care o consideră numai ca un mijloc de trai, îşi menajează viaţa, se poate să trăiască trupeşte cu câţiva ani mai mult, dar când moare, moare pentru toată lumea, pentru vecie. Viaţa pierdută nu o poate răscumpăra cu nimic. Pentru cea viitoare n-are nimic ce să dea spre a o dobândi.
3. Ideile sublime, cuprinse în predica cea mare din cap. 10, şi oarecum repetate în învăţătura despre primejdia bogăţiilor din cap. 19, sunt şi rămân, pentru moment, neînţelese de Apostoli. Auziseră ei în diferite rânduri şi sub diferite formulări, una mai populară decât cealaltă, învăţăturile lui Iisus despre idealuri, despre înalta sa misiune apostolică, despre recompensa morală ce-i aşteaptă, dar ei tot cei vechi, cei mici la suflet, josnici rămân, legaţi de cele materiale. Va trebui să se pogoare Duhul sfânt peste ei, ca să-i ridice din josnicia în care se găseau. Până atunci însă ei sunt şi rămân stăpâniţi de cele pământeşti, de interese mici, materiale.
Acestei stări sufleteşti, cu naivitate, îi dă expresie Petru, cel mai vorbăreţ şi mai deştept dintre dânşii. El îi zice Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie, oare ce va fi nouă?“ – noi ce vom dobândi?
Este uimitor de mare contrastul între sublimitatea idealului lui Iisus şi între micimea şi materialismul de care sunt stăpâniţi Apostolii. Şi era nevoie de dumnezeiasca răbdare prevăzătoare a Mântuitorului, ca să nu iasă la iveală o aspră mustrare.
Spre a nu-i înstrăina, ba, spre a-i mângâia şi încuraja, Mântuitorul se coboară la sfera lor de gândire şi le răspunde aşa cum ei gândeau şi înţelegeau, dar aşa ca răspunsul Lui, ţinut în termeni materiali, atunci când ei vor putea înţelege, să poată fi explicat cu înţeles alegoric şi împăcat cu vederile Sale înalte.
Judecata pe cele 12 scaune, mamă, surori, casă, moşii, e de la sine înţeles, nu se pot lua verbal, ci în sens alegoric: răsplată însutită de la ceea ce au lăsat, viaţă veşnică. Apoi adaugă: „Şi mulţi dintâi vor fi în urmă şi cei de pe urmă întâi“ (vs. 30). Adică: mulţi din acei care aici sunt fruntaşi, consideraţi de lume, dar nevrednici, la Judecată vor fi puşi la locul lor, între cei răi, între cei din urmă, şi vice-versa. Cu alte cuvinte: dacă aici meritul modest rămâne nebăgat în seamă: Dumnezeu îl va scoate la iveală, iar vrednicia va fi pusă unde i se cuvine, în frunte. La Dumnezeu părtinire nu e, El nu se uită la faţă, ci la fapte. Aceasta să vă fie mângâiere.
Cuvintele adresate Apostolilor, sunt adresate şi preoţilor.

[SIZE=4] [/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]18[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a II-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 18-23)[/SIZE]

18. În vremea aceea umblând Iisus pe lângă Marea Galileei, văzut-au pe doi fraţi, pe Simon, ce se zice Petru, şi pe Andrei fratele lui, aruncând mreaja în mare că erau pescari. 19. Şi a zis lor: Veniţi după mine să vă fac pescari de oameni. 20. Iară ei îndată lăsând mrejele s-au dus după dânsul. 21. Şi mergând de acolo, văzut-au pe alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedei şi pe Ioan fratele lui în luntre cu Zevedei tatăl lor, trăgându-şi mrejele sale şi i-au chemat pe dânşii. 22. Iară ei îndată şi lăsând luntrea şi pe tatăl său s-au dus după dânsul. 23. Şi au străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în Soboarele lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala întru popor.



Chemarea Apostolilor

După întoarcerea din pustie şi după ce Ioan a fost prins (Matei 4, 12) Mântuitorul merge la Marea Galileei. Acolo află pe 4 cunoscuţi ai Săi (vezi Ioan 1, 35-51), ocupaţi cu pescuitul: prindeau peşte cu mreaja în Marea Galileei, îl transportau în târguri, mai ales în Ierusalim şi-l vindeau. Erau fraţii Petru şi Andrei, care locuiau cu familiile lor în Capernaum şi Iacov şi Ioan, care se vede că trăiau încă împreună cu tatăl lor Zevedei, cu care munceau împreună la pescuit.
Toţi aceşti patru făcuseră cunoştinţă cu Iisus înainte de mergea în Cana Galileei, ba şi fuseseră la acea nuntă, ca oaspeţi. Trimişi de Iisus, care se retrăsese în pustie, la ispită, până la reîntoarcerea Lui, ei îşi reluară şi-şi continuară meseria cu pescuitul peştelui, pe care-l scoteau din adâncul mării pentru hrana materială a omenirii.
Mântuitorul, ajungând la dânşii, le pune în vedere un pescuit mai nobil, pescuitul de oameni pentru marele negoţ ceresc: scoaterea oamenilor din adâncul întunericului, din marea ignoranţei şi a decadenţei morale, la lumina cunoştinţei. Ei prin pescuitul cel nou, au să îngrijească de un alt soi de hrană, de hrană spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura, cultura. Ei din simpli pescari, au să devină învăţătorii lumii, luminătorii ei: să schimbe faţa ei prin învăţătura şi prin conduita lor, prin faptele lor.
Deşi oameni simpli, fără cunoştinţă de carte: misiunea pe care Mântuitorul le-o pune în vedere, lor li se pare atât de importantă şi de ademenitoare, încât, fără să stea pe gânduri, îşi părăsesc tot: şi meserie, şi avut, şi familie; uită tot şi urmează lui Iisus.
În seminar, cu deosebire, profesorul ţine locul lui Iisus Hristos; elevii sunt pescarii. Ei vin să înveţe de la el arta de-a pescui oameni, de a scoate din întuneric la lumină prin instrucţie şi educaţie.
În seminar se pregătesc viitorii luminători ai neamului; ei au menirea la timpul său să scoată pe oameni cu mreaja cuvântului şi cu undiţa conduitei lor, din marea neştiinţei şi să-i conducă la lumină.
Cum cei patru pescari nu stau câtuşi de puţin pe gânduri când îl cheamă Mântuitorul, ci îndată, lăsându-şi mrejele, corabia, întreg avutul şi pe ai lor, urmează pe Cel ce-i cheamă, – aşa şi elevii, dacă voiesc serios să devină Apostoli pentru civilizaţie şi cultură, trebuie să lase afară de circumferinţa Seminarului toate grijile cele lumeşti, să nu fie preocupaţi de nimic alta, decât de viitoarea lor misiune. Căci nu este nici un timp aşa de preţios ca timpul de şcoală, timpul de pregătire, pe care, pierzându-l, nu-l mai putem afla. De aceea celor ce se prepară pentru apostolat le strigă marele Apostol al neamurilor, Pavel: „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16).

[patinina34]

Una din condiţiile de căpetenie pentru întrebuinţarea bună a timpului de şcoală este şi imitarea Apostolilor în conduita lor pe timpul pregătirii pentru apostolat. Pe ei îi vedem veşnic nedespărţiţi de Învăţătorul lor, pururea respectuoşi în cel mai înalt grad, cu cea mai mare băgare de seamă la tot ce El face şi vorbeşte şi cerând lămuriri în chestiunile pe care ei nu le înţeleg. Absenţele de la cursuri, distracţia şi lipsa de atenţie în timpul cursurilor, indiferentismul pentru chestiunile neînţelese, lasă tot atâtea goluri în pregătirea viitorului candidat la preoţie; iar golurile neîmplinite îl fac nevrednic de apostolatul pe care el îl doreşte nu din firească înclinaţie, nu condus de dorul de a-şi servi neamul şi Biserica, şi, deci, a contribui la mărirea lui Dumnezeu, ci din speculă, din interes de căpătuială. Un astfel de elev îşi prepară o carieră plină de nemulţumiri şi de nenorociri, care îl aşteaptă la fiecare pas să-i amărască viaţa şi să-l facă nefericit. Pentru un astfel de viitor candidat preoţia are să fie o sarcină insuportabilă, care, făcându-l nefericit pe această lume, îi pregăteşte pieirea pentru lumea, pentru viaţa viitoare.
Din contră, cel ce întrebuinţează bine timpul de pregătire, câştigă destoinicia necesară pentru frumoasa-i carieră, a cărei sarcină lui îi este uşoară, căci se simte devotat ei, una cu ea, şi, deci, poate uşor şi vesel urma pe Hristos. Acestui fel de candidaţi din toate timpurile le zice Mântuitorul „Luaţi jugul Meu peste voi... că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară“ (Matei 11, 29).
În general: fiecăruia din noi Mântuitorul Hristos îi zice zilnic: „vino după Mine!“. Noi Îi auzim glasul, este glasul clopotului care ne cheamă la rugăciune, la meditaţii sfinte. Şi, cum Apostolii, voind şi pe sine să se lumineze şi să se mântuiască, îndată şi-au părăsit ocupaţiile de pe mare şi I-au urmat Lui – aşa şi noi, dacă voim să ne luminăm simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind în casa sufletului nostru, ca să ne cureţe şi să ne mântuiască: să părăsim ocupaţiile noastre de pe marea cea înviforată a acestei vieţi materiale şi să alergăm la Dânsul cu evlavie, să-L rugăm cu osârdie ca să ne ajute la tot ce este bun şi folositor nouă şi fraţilor noştri; să-I ascultăm învăţăturile şi să ne conformăm lor: să facem „voia Lui“.