Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]17[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica I după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 10, 32-34, 37-38; 19, 27-30)[/SIZE]

32. Zis-a Domnul învăţăceilor săi, tot cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu pe el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 33. Iară care se va lepăda de mine înaintea oamenilor: mă voi lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată-său sau pe mamă-sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fii-sa mai mult decât pe mine, nu este de mine vrednic. 38. Şi cine nu-şi ia crucea sa şi să vie după mine, nu este de mine vrednic (19, 27). Atunci răspunzând Petru, i-a zis lui: iată noi am lăsat toate, şi am venit pe urma ta, dar cu noi ce va fi? 28. Iară Iisus a zis lor: adevăr grăiesc vouă, că voi, care aţi venit după mine, când va veni a doua oară, când va şedea Fiul omenesc pe scaunul măririi sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. 29. Şi tot cel ce-şi va lăsa casa, sau pe fraţi, sau pe surori, sau pe tată, sau pe mamă, sau pe muiere, sau pe feciori, sau holdele, pentru numele meu, însutit va primi, şi viaţa cea de veci va moşteni. 30. Şi mulţi vor fi cei de apoi întâi, şi cei dintâi de apoi.


Poveţe pentru misiunea apostolică

1. A-şi lua crucea, înţeles figurat, este a-şi lua sarcina cu toate consecinţele ei. Fiindcă înfierarea cu semnul crucii era şi semnul infamiei: a-şi lua crucea înseamnă şi: a se hotărî să se expună la orice neplăceri, la orice tractări ruşinoase, la dispreţul public.
2. Evanghelia cu care ne ocupăm, este un fragment din marea predică a Mântuitorului, rostită cu ocazia trimiterii Apostolilor (Matei cap. 10) şi din învăţătura despre primejdia bogăţiilor (Matei 19, 16-30). Ea e cuprinsă şi în Marcu (8, 34-38; 9, 1) la Duminica a III-a din Sfântul Post.
Ca să o putem înţelege e nevoie să o punem în legătură mai ales cu conţinutul marii predici, din care e luată partea primă.
Trimiţând pe Apostoli să încerce a propovădui, instrucţiunile ce le dă lor, Mântuitorul le pune în legătură cu misiunea lor de pe timpul când ei vor fi singuri, după Înălţarea Sa, şi le arată în culori vii greutăţile ce vor întâmpina în misiunea lor: cum vor fi prigoniţi şi maltrataţi; apoi tot aşa de viu arată urmările imediate ale propovăduirii Evangheliei: dezbinări până şi între cei mai intimi ai familiei şi persecuţii pe toate căile.
Spre a-i încuraja să suporte cu bărbătească statornicie toate mizeriile, Mântuitorul le pune în vedere siguranţa biruinţei lor, cu ajutorul dumnezeiesc, care nu le va lipsi. Dar, adaugă El, acest ajutor însoţeşte numai pe aceia care au îndrăzneală să înfrunte toate greutăţile şi, între orice împrejurări să susţină cauza cea sfântă a Evangheliei. Din contră, cel ce de frica persecuţiilor se va lepăda de Evanghelie, lepădat va fi, o lepădătură va rămâne – nimeni nu-l va băga în seamă (vs. 32-33). Primejdiile de care vorbesc, continuă Iisus, le poate întâmpina cu succes numai acela care-Mi este cu totul devotat. Dar acela, care ţine mai mult la ai săi decât la Mine şi la învăţătura Mea, nu e pentru apostolat: să nu primească misiunea apostolică, fiindcă n-are să facă nici o ispravă. Mai mult: acela care nu va fi în stare să sufere toate consecinţele misiunii sale, nu este vrednic de ea, deci să nu se facă Apostol. Încă şi mai mult: cel ce voieşte să fie cu adevărat urmaş al Meu, să fie gata a-şi pune oricând viaţa pentru învăţătura Mea. Căci cel ce-şi pune viaţa împlinindu-şi misiunea, devine nemuritor; acela însă, care în faţa greutăţilor şi a primejdiilor ce întâmpină, îşi părăseşte postul, acela, pentru un moment, îşi păstrează viaţa, dar murind, nu lasă nici o urmă după sine, ca şi cum n-ar fi trăit între oameni – trăind un moment, moare pentru vecie (vs. 37-38).

[patinina34]

Ca şi cuvintele din Matei (5, 13 ş.u.) şi cele din această Evanghelie sunt adresate tuturor acelora care se ocupă cu propagarea Evangheliei şi a culturii în genere. Înţelesul este: Preotul, care stăruie din răsputeri în înalta sa misiune, care continuă fără preget a revărsa lumină între oameni, are să fie susţinut de Lumina, în serviciul Căreia s-a pus: el devine un reprezentant şi părinte al culturii din neamul său, aflându-şi răsplata în însăşi cultura propagată de el. Această cultură, această lumină este, care mărturiseşte pentru el înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este răsplata cea mai frumoasă a preotului vrednic, răsplata cea mai nobilă, ce poate fi rezervată unui muritor şi după moarte. El, preotul vrednic vieţuieşte din neam în neam în amintirea plăcută, plină de recunoştinţă a fiilor săi sufleteşti. Din contră: cel ce-şi face datoria numai de silă, se codeşte unde nu mai poate, adică se leapădă de misiunea sa: o lepădătură este în cinul preoţesc, şi, murind, nu-şi mai aduce nimeni aminte de dânsul, decât doar cu dispreţ, ca de un nevrednic şi model de neglijenţă. De un astfel de Apostol, cu adevărat se leapădă Lumina, se leapădă Hristos, şi în cele din urmă se leapădă ori îl leapădă şi autoritatea lui superioară bisericească (vs. 33).
Misiunea Mântuitorului este misiunea preotului: să provoace lupta între lumină şi între întuneric, între bine şi între rău, între moarte şi între viaţă, lupta în care lumina, binele, viaţa trebuie să biruiască.
Nici o luptă nu se face fără jertfe. Cea mai nobilă luptă este lupta pentru reforma minţii şi a inimii; deci şi jertfa, e firesc să fie cea mai grea, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Luptătorii aceştia deci, şi primii lor aderenţi n-au să se odihnească pe roze, ci pe spini.
În aprinderea luptei se arată vitejia. Mulţi dintre viteji mor în luptă, dar, prin moartea lor, ei câştigă victoria. Ceilalţi, care fug din luptă îşi scapă viaţa, dar omoară cauza, pentru care aveau menirea să lupte. Aceasta se aplică şi la apostolat şi la preoţie. Preotul, în râvna sfântă a misiunii sale, se consumă, moare trupeşte mai curând decât ceilalţi, dar, în consumarea sa apostolică, el îşi câştigă nemurirea. Murind grabnic el trăieşte veacuri (vs. 39). Din contră: cel ce se cruţă în misiunea sa, pe care o consideră numai ca un mijloc de trai, îşi menajează viaţa, se poate să trăiască trupeşte cu câţiva ani mai mult, dar când moare, moare pentru toată lumea, pentru vecie. Viaţa pierdută nu o poate răscumpăra cu nimic. Pentru cea viitoare n-are nimic ce să dea spre a o dobândi.
3. Ideile sublime, cuprinse în predica cea mare din cap. 10, şi oarecum repetate în învăţătura despre primejdia bogăţiilor din cap. 19, sunt şi rămân, pentru moment, neînţelese de Apostoli. Auziseră ei în diferite rânduri şi sub diferite formulări, una mai populară decât cealaltă, învăţăturile lui Iisus despre idealuri, despre înalta sa misiune apostolică, despre recompensa morală ce-i aşteaptă, dar ei tot cei vechi, cei mici la suflet, josnici rămân, legaţi de cele materiale. Va trebui să se pogoare Duhul sfânt peste ei, ca să-i ridice din josnicia în care se găseau. Până atunci însă ei sunt şi rămân stăpâniţi de cele pământeşti, de interese mici, materiale.
Acestei stări sufleteşti, cu naivitate, îi dă expresie Petru, cel mai vorbăreţ şi mai deştept dintre dânşii. El îi zice Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie, oare ce va fi nouă?“ – noi ce vom dobândi?
Este uimitor de mare contrastul între sublimitatea idealului lui Iisus şi între micimea şi materialismul de care sunt stăpâniţi Apostolii. Şi era nevoie de dumnezeiasca răbdare prevăzătoare a Mântuitorului, ca să nu iasă la iveală o aspră mustrare.
Spre a nu-i înstrăina, ba, spre a-i mângâia şi încuraja, Mântuitorul se coboară la sfera lor de gândire şi le răspunde aşa cum ei gândeau şi înţelegeau, dar aşa ca răspunsul Lui, ţinut în termeni materiali, atunci când ei vor putea înţelege, să poată fi explicat cu înţeles alegoric şi împăcat cu vederile Sale înalte.
Judecata pe cele 12 scaune, mamă, surori, casă, moşii, e de la sine înţeles, nu se pot lua verbal, ci în sens alegoric: răsplată însutită de la ceea ce au lăsat, viaţă veşnică. Apoi adaugă: „Şi mulţi dintâi vor fi în urmă şi cei de pe urmă întâi“ (vs. 30). Adică: mulţi din acei care aici sunt fruntaşi, consideraţi de lume, dar nevrednici, la Judecată vor fi puşi la locul lor, între cei răi, între cei din urmă, şi vice-versa. Cu alte cuvinte: dacă aici meritul modest rămâne nebăgat în seamă: Dumnezeu îl va scoate la iveală, iar vrednicia va fi pusă unde i se cuvine, în frunte. La Dumnezeu părtinire nu e, El nu se uită la faţă, ci la fapte. Aceasta să vă fie mângâiere.
Cuvintele adresate Apostolilor, sunt adresate şi preoţilor.

[SIZE=4] [/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]18[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a II-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 18-23)[/SIZE]

18. În vremea aceea umblând Iisus pe lângă Marea Galileei, văzut-au pe doi fraţi, pe Simon, ce se zice Petru, şi pe Andrei fratele lui, aruncând mreaja în mare că erau pescari. 19. Şi a zis lor: Veniţi după mine să vă fac pescari de oameni. 20. Iară ei îndată lăsând mrejele s-au dus după dânsul. 21. Şi mergând de acolo, văzut-au pe alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedei şi pe Ioan fratele lui în luntre cu Zevedei tatăl lor, trăgându-şi mrejele sale şi i-au chemat pe dânşii. 22. Iară ei îndată şi lăsând luntrea şi pe tatăl său s-au dus după dânsul. 23. Şi au străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în Soboarele lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala întru popor.



Chemarea Apostolilor

După întoarcerea din pustie şi după ce Ioan a fost prins (Matei 4, 12) Mântuitorul merge la Marea Galileei. Acolo află pe 4 cunoscuţi ai Săi (vezi Ioan 1, 35-51), ocupaţi cu pescuitul: prindeau peşte cu mreaja în Marea Galileei, îl transportau în târguri, mai ales în Ierusalim şi-l vindeau. Erau fraţii Petru şi Andrei, care locuiau cu familiile lor în Capernaum şi Iacov şi Ioan, care se vede că trăiau încă împreună cu tatăl lor Zevedei, cu care munceau împreună la pescuit.
Toţi aceşti patru făcuseră cunoştinţă cu Iisus înainte de mergea în Cana Galileei, ba şi fuseseră la acea nuntă, ca oaspeţi. Trimişi de Iisus, care se retrăsese în pustie, la ispită, până la reîntoarcerea Lui, ei îşi reluară şi-şi continuară meseria cu pescuitul peştelui, pe care-l scoteau din adâncul mării pentru hrana materială a omenirii.
Mântuitorul, ajungând la dânşii, le pune în vedere un pescuit mai nobil, pescuitul de oameni pentru marele negoţ ceresc: scoaterea oamenilor din adâncul întunericului, din marea ignoranţei şi a decadenţei morale, la lumina cunoştinţei. Ei prin pescuitul cel nou, au să îngrijească de un alt soi de hrană, de hrană spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura, cultura. Ei din simpli pescari, au să devină învăţătorii lumii, luminătorii ei: să schimbe faţa ei prin învăţătura şi prin conduita lor, prin faptele lor.
Deşi oameni simpli, fără cunoştinţă de carte: misiunea pe care Mântuitorul le-o pune în vedere, lor li se pare atât de importantă şi de ademenitoare, încât, fără să stea pe gânduri, îşi părăsesc tot: şi meserie, şi avut, şi familie; uită tot şi urmează lui Iisus.
În seminar, cu deosebire, profesorul ţine locul lui Iisus Hristos; elevii sunt pescarii. Ei vin să înveţe de la el arta de-a pescui oameni, de a scoate din întuneric la lumină prin instrucţie şi educaţie.
În seminar se pregătesc viitorii luminători ai neamului; ei au menirea la timpul său să scoată pe oameni cu mreaja cuvântului şi cu undiţa conduitei lor, din marea neştiinţei şi să-i conducă la lumină.
Cum cei patru pescari nu stau câtuşi de puţin pe gânduri când îl cheamă Mântuitorul, ci îndată, lăsându-şi mrejele, corabia, întreg avutul şi pe ai lor, urmează pe Cel ce-i cheamă, – aşa şi elevii, dacă voiesc serios să devină Apostoli pentru civilizaţie şi cultură, trebuie să lase afară de circumferinţa Seminarului toate grijile cele lumeşti, să nu fie preocupaţi de nimic alta, decât de viitoarea lor misiune. Căci nu este nici un timp aşa de preţios ca timpul de şcoală, timpul de pregătire, pe care, pierzându-l, nu-l mai putem afla. De aceea celor ce se prepară pentru apostolat le strigă marele Apostol al neamurilor, Pavel: „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16).

[patinina34]

Una din condiţiile de căpetenie pentru întrebuinţarea bună a timpului de şcoală este şi imitarea Apostolilor în conduita lor pe timpul pregătirii pentru apostolat. Pe ei îi vedem veşnic nedespărţiţi de Învăţătorul lor, pururea respectuoşi în cel mai înalt grad, cu cea mai mare băgare de seamă la tot ce El face şi vorbeşte şi cerând lămuriri în chestiunile pe care ei nu le înţeleg. Absenţele de la cursuri, distracţia şi lipsa de atenţie în timpul cursurilor, indiferentismul pentru chestiunile neînţelese, lasă tot atâtea goluri în pregătirea viitorului candidat la preoţie; iar golurile neîmplinite îl fac nevrednic de apostolatul pe care el îl doreşte nu din firească înclinaţie, nu condus de dorul de a-şi servi neamul şi Biserica, şi, deci, a contribui la mărirea lui Dumnezeu, ci din speculă, din interes de căpătuială. Un astfel de elev îşi prepară o carieră plină de nemulţumiri şi de nenorociri, care îl aşteaptă la fiecare pas să-i amărască viaţa şi să-l facă nefericit. Pentru un astfel de viitor candidat preoţia are să fie o sarcină insuportabilă, care, făcându-l nefericit pe această lume, îi pregăteşte pieirea pentru lumea, pentru viaţa viitoare.
Din contră, cel ce întrebuinţează bine timpul de pregătire, câştigă destoinicia necesară pentru frumoasa-i carieră, a cărei sarcină lui îi este uşoară, căci se simte devotat ei, una cu ea, şi, deci, poate uşor şi vesel urma pe Hristos. Acestui fel de candidaţi din toate timpurile le zice Mântuitorul „Luaţi jugul Meu peste voi... că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară“ (Matei 11, 29).
În general: fiecăruia din noi Mântuitorul Hristos îi zice zilnic: „vino după Mine!“. Noi Îi auzim glasul, este glasul clopotului care ne cheamă la rugăciune, la meditaţii sfinte. Şi, cum Apostolii, voind şi pe sine să se lumineze şi să se mântuiască, îndată şi-au părăsit ocupaţiile de pe mare şi I-au urmat Lui – aşa şi noi, dacă voim să ne luminăm simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind în casa sufletului nostru, ca să ne cureţe şi să ne mântuiască: să părăsim ocupaţiile noastre de pe marea cea înviforată a acestei vieţi materiale şi să alergăm la Dânsul cu evlavie, să-L rugăm cu osârdie ca să ne ajute la tot ce este bun şi folositor nouă şi fraţilor noştri; să-I ascultăm învăţăturile şi să ne conformăm lor: să facem „voia Lui“.

[patinina34]

[SIZE=3]19[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a III-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 6, 22-33)[/SIZE]

22. Zis-a Domnul: lumina trupului este ochiul, de va fi dară ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminos. 23. Iară de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina, care este întru tine, este întuneric, atunci întunericul cât va fi; 24. Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî, şi pe altul va iubi: sau de unul se va ţine, şi pe altul îl va urgisi. 25. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Pentru aceasta zic vouă, nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce să mâncaţi, şi ce să beţi, nici cu trupul vostru cu ce să vă îmbrăcaţi. Au doară nu este sufletul mai mare decât hrana, şi trupul decât haina. 26. Căutaţi la păsările Cerului, că nici nu seamănă nici seceră, nici adună în jitniţă: şi Tatăl vostru cel din Cer le hrăneşte pe ele; au nu sunteţi voi cu mult mai buni decât acelea. 27. Dară cine dintre voi grijindu-se poate să-şi adauge statului său un cot? Şi de hrană ce vă grijiţi. 28. Socotiţi crinii câmpului, cum cresc, nici se ostenesc, nici torc. 29. Iară zic vouă, că nici Solomon întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintru aceştia. 30. Deci dacă pe iarba câmpului, care astăzi este, şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, au nu cu mult mai vârtos pe voi puţin credincioşilor. 31. Drept aceea să nu vă grijiţi zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca; 32. Că acestea toate păgânii le caută. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc, că vă trebuiesc acestea toate. 33. Deci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă.


Cunoaşterea de sine

1. Ca omul să poată să corespundă menirii sale, să poată fi bun, virtuos, întâi şi întâi trebuie să fie sincer către sine însuşi. Principiul filosofic: „cunoaşte-te pe tine însuţi“ – „nosce te ipsum“. Mântuitorul Hristos îl exprimă figurat prin sinceritatea către sine însuşi. El zice: „Luminătorul trupului este ochiul...“ (vs. 22). Cine te poate cunoaşte mai bine pe tine, ca tu însuţi?! Dacă pe tine nu te vei cunoaşte, dacă faţă cu tine însuţi nu vei fi sincer, dacă pe tine însuţi te vei înşela: pe cine vei putea cunoaşte, faţă de cine vei fi sincer, pe cine nu vei înşela?
Dacă ţie nu-ţi poţi fi bun, cui vei fi bun?
Prin urmare bagă bine de seamă ca să-ţi cunoşti adevăratele interese, adevărata destinaţie: să nu te amăgeşti pe tine însuţi, luând binele drept rău şi răul drept bine; să nu te amăgeşti considerându-ţi viciile drept virtuţi, fiind fals faţă de tine însuţi: ochiul tău este conştiinţa ta. Ea să-ţi fie curată, fidelă, certă. În puterea acestei curăţenii, fidelităţi şi certitudini, vei şti că nu poţi sta la îndoială între bine şi între rău, între virtute şi între viciu, căci: „Nimeni nu poate sluji la doi domni... lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (vs. 24). Nu puteţi fi şi materialişti, robi ai bogăţiei, ai banului şi în acelaşi timp, idealişti, slujitori ai lui Dumnezeu; nu puteţi fi şi virtuoşi şi vicioşi totodată, ci trebuie să vă decideţi numai pentru unul: ori pentru Dumnezeu, pentru bine, pentru virtute, ori pentru Mamona, pentru rău, pentru păcat, pentru viciu.
Aceste norme îşi au valoarea lor pentru toţi Creştinii; mai mult însă o au pentru cei care meniţi sunt să fie altora pildă vie, pentru preoţi. Pentru preoţi, aceste norme se completează prin postulatul din Matei (5, 13-16). Cât de indispensabilă este sarea în bucate, aşa de indispensabilă pentru conduita credincioşilor este pilda vie, pe care preoţii trebuie să o dea prin purtarea, prin faptele lor. Faptele lor sunt şi rămân ca cetatea cea zidită pe munte: toată lumea le vede; ele nu se pot ascunde. Tocmai de aceea: aşa să lumineze faptele Preotului înaintea oamenilor, ca, văzându-le aceştia şi imitându-le, prin a lor conduită virtuoasă, să mărească pe Tatăl cel din ceruri.
În nimic nu este mai multă lipsă de exerciţiu, ca în practica binelui, spre a putea ajunge la un grad oarecare de virtute. Şi, fiindcă preotul trebuie să fie între oameni model de virtute, nimeni mai mult ca viitorul preot nu are trebuinţă să se exercite, încă în seminar fiind, în a practica tot ce este bine şi a se feri de rău. Seminarul, pentru viitorul preot, nu este numai o şcoală de pregătire ştiinţifică, ci mai vârtos o şcoală practică, de încercare, în care elevul se exercită în a fi preot. Vai acelui elev care face exerciţiile acestea numai de mântuială şi nu din dorinţa sinceră de a ajunge la desăvârşire! Acela se înşeală pe sine, ochiul lui este rău, fals. Urmările le poate uşor întrevedea.
2. Şi, dacă veţi fi sinceri cu voi înşivă, uşor vă va fi să aflaţi că (vs. 25) menirea voastră aici, pe pământ, nu este să mâncaţi, să beţi şi să vă îmbrăcaţi luxos. Mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea sunt lucruri cu totul secundare: principalul este tendinţa necurmată spre Împărăţia cerurilor prin practicarea virtuţilor. Cât pentru hrană şi îmbrăcăminte, acestea urmează de la sine, îngrijeşte Dumnezeu de ele. Şi, ca omul să nu aibă scuză pentru păcatul de a fi preocupat de cele materiale în contul celor spirituale, Mântuitorul îi pune în vedere că, cum Dumnezeu îngrijeşte de păsări şi de fiarele câmpului, ca să-şi aibă hrana lor, să nu ducă lipsă: îngrijeşte mai ales de om, care e mult mai preţios înaintea Ziditorului decât păsările. Şi, dacă îngrijeşte de crinii câmpului ca să fie mai strălucit împodobiţi decât cel mai luxos din toţi împăraţii lui Israil, cu cât mai vârtos nu va îngriji de om, care tot e mai bun decât ierburile şi decât buruienile câmpului. Mai întâi să caute, deci, omul (vs. 33) să-şi hrănească mintea cu învăţătura şi inima cu sentimente nobile, apoi să practice virtutea spre a se apropia tot mai mult de Dumnezeu; iar partea materială de hrană şi îmbrăcăminte să nu-l preocupe, bine ştiind că Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, va întocmi ca de acestea toate să nu fie lipsit. De la sine înţeles, aceasta o vor face numai aceia, care vor avea deplină încredere în Providenţa dumnezeiască. Cei care nu au această încredere se aseamănă cu păgânii, care nu cred decât în mâncare şi în băutură.
Cuvintele pe care Mântuitorul le adresează ucenicilor Săi sunt şi la adresa tuturor creştinilor, dar mai ales la a preoţilor. Cel ce voieşte să fie bun preot în şi afară de Biserică, să nu fie niciodată şi sub nici o împrejurare preocupat de grijile materiale ale lumii, de hrană şi de îmbrăcămintea sa. Singurul lucru, care pe el trebuie să-l preocupe, este Biserica, este misiunea sa apostolică: să caute ca întâi să fie el luminat, spre a putea lumina pe alţii prin învăţăturile sale, fie în predici, duminica şi sărbătoarea ori la casualii (înmormântări, cununii etc.), fie în poveţe practice, de care fiii lui sufleteşti adeseori au trebuinţă.
Tocmai ca el, preotul, să nu fie preocupat de cele materiale, Biserica s-a îngrijit şi i-a asigurat subzistenţa materială. E de la sine înţeles că această îngrijire nu este, materialiceşte vorbind, din cele mai favorabile. Ea este numai un ajutor, ce i se dă preotului, ca, sprijinit pe acest ajutor, el, preotul, să-şi poată împlini misiunea, fără a se gândi la răsplata materială. Răsplata lui este mulţumirea lui sufletească şi considerarea societăţii.
Faţă de nimeni, deci, nu se potriveşte cu atâta dreptate, ca faţă de preot, maxima: „Nu trăim ca să mâncăm şi să bem, ci mâncăm şi bem, ca să trăim“, ori cu alte cuvinte: nu salariul, nu recompensa materială, ci entuziasmul sfânt, dorul şi atracţia de a face bine ne îndeamnă să fim Preoţi: salariul, ajutorul benevol, este numai un ajutor material, ca să putem fi slujitori ai Cuvântului. Aşa a fost Hristos, aşa sunt, aşa trebuie să fie şi urmaşii Lui.
Aceste adevăruri bine să şi le însemneze şi să le cumpănească cei ce se pregătesc pentru preoţie, şi bine să se examineze dacă simt în sine înclinare sfântă spre a se jertfi în greaua misiune preoţească. De nu o simt cu o oară mai curând să-şi aleagă altă carieră. Iar dacă o simt, câtă vreme fac stagiul de pregătire, neîncetat să aibă înaintea ochilor sufleteşti povaţa: să nu se gândească nici la hrană nici la îmbrăcăminte, ci la misiunea lor. Cântarea Heruvimilor, ca o făclie să le lumineze calea: „Toată grija cea lumească să o lepădăm cei ce voim să primim pe Împăratul tuturor“ – ca stăpân, în serviciul Căruia, ca preoţi, voim să intrăm.

[patinina34]

[SIZE=3]20[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a IV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 8, 5-13)[/SIZE]

5. În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, a venit la dânsul un sutaş, rugându-L. 6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă neputincioasă şi rău se chinuieşte. 7. Şi a zis Iisus lui: venind voi tămădui pe dânsul. 8. Iară sutaşul răspunzând a zis: Doamne, nu sunt vrednic, ca să intri sub acoperământul meu, ci zi numai cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea. 9. Că şi eu sunt om sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia mergi, şi merge, şi altuia vino, şi vine: şi slugii mele, fă aceasta şi face. 10. Iară auzind Iisus aceasta s-a mirat, şi a zis celor ce veneau după dânsul: adevăr grăiesc vouă, că nici în Israil n-am aflat atâta credinţă. 11. Însă zic vouă, că mulţi de la răsărituri, şi de la apusuri vor veni şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac, şi cu Iacov întru Împărăţia Cerurilor. 12. Iară fiii Împărăţiei se vor arunca întru întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângere şi scrâşnire a dinţilor. 13. Şi au zis Iisus sutaşului: mergi, şi precum ai crezut, să fie ţie: şi s-a tămăduit sluga lui în acel ceas.

Modelul credinţei

1. În Iudeea, ca provincie romană, stăpânitorii Romani aveau garnizoane menite să susţină ordinea, şi, la caz de nevoie, să apere provincia de incursiuni duşmane. Aceste garnizoane, după sistemul de guvernământ roman, nu erau din indigeni, ci din străini, din păgâni. Şi în Capernaum era o garnizoană. Capernaumul, un oraş lângă lacul Genezaretului, era centrul de activitate galileeică a lui Iisus. De aceea acest oraş se şi numeşte „cetatea Sa“, adică a lui Iisus (Matei 9, 1). Sutaşul, care iese înaintea Mântuitorului se vede că era om şi cu minte şi cu sentimente nobile: religios, milos, modest. El auzise de faptele şi de învăţătura Domnului, şi cu mintea lui sănătoasă, el a conchis, că Iisus Hristos dispune de puterile naturii, ca Dumnezeu (vs. 8). El, sutaşul, avea o slugă neputincioasă, bolnavă cumplit şi, văzând că cu doctorii îi este imposibil să o vindece, cu toată încrederea se adresează lui Iisus (vs. 6). Se consideră însă pe sine atât de mic faţă cu Mântuitorul, încât declară în public că el nu este vrednic ca Iisus să-i facă onoarea de a-i intra în casă, ci Îl roagă să facă numai uz de atotputernicia Sa.
Nimeni nu se aşteptase ca un păgân, care nu mai auzise de Iisus din Nazaret şi de faptele Lui, să întreacă în credinţă pe evrei (vs. 10). Ţinuta sutaşului Îl îndeamnă pe Iisus să facă declaraţia din vs. 11 şi 12, de cuprinsul că: mulţi păgâni vor primi învăţătura Lui şi se vor face părtaşi ai împărăţiei cereşti, menite, de altfel, pentru israieliţi, care însă din pricina răutăţii lor, vor fi alungaţi departe de lumină, în împărăţia întunericului, a remuşcării şi a durerii.
Credinţa sutaşului o răsplăteşte Mântuitorul, vindecându-i sluga.
2. Pe lângă învăţăturile şi concluziile practice, care se deduc cu uşurinţă din analiza acestei Evanghelii, într-însa găsim pe un sutaş, un tip al păgânismului, ca antiteză a iudaismului.
Evreii erau pregătiţi anume într-o şcoală de mii de ani pentru primirea lui Mesia. Pentru ei întreg Testamentul Vechi fusese un educator (pedagog) spre primirea lui Hristos (Galateni 3, 24). Şi ei, pregătiţi cu atâta îngrijire, în atâta amar de timp, încă la începutul arătării Mântuitorului, iau o poziţie ostilă faţă de Dânsul. Această poziţie duşmănoasă este o dureroasă prevestire a rezultatului activităţii lui Iisus între evrei: respingerea, uciderea Lui. La aceasta face aluzie Mântuitorul în Ioan: „Stricaţi Biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica“ (2, 19).
Faţă cu această ţinută duşmănoasă a evreilor, anume pregătiţi pentru primirea lui Hristos, Evanghelistul Matei ne desemnează un reprezentant al păgânismului, care, fără nici o pregătire (orb, după Ioan – cap. 9), numai auzind de faptele şi de învăţăturile lui Iisus Hristos, devine aderentul Acestuia; mai mult: în umilinţă recunoaşte că Iisus este Dumnezeu cu înfăţişare de om.
Ţinuta prudentă şi devotată a păgânului sutaş, ca tip, întocmai ca şi ţinuta samarinenilor (Ioan – cap. 4) şi a orbului din naştere (Ioan – cap. 9) este o garanţie a ţinutei păgânismului faţă de învăţătura Mântuitorului Hristos. Aceasta ne-o spune Iisus Însuşi în vs. 11-12. Păgânismul din toate părţile lumii are să îmbrăţişeze Evanghelia, împărăţia lui Dumnezeu, lumina; iar evreii, aşa numiţii fii ai împărăţiei, cărora le era rezervat locul prim în împărăţia luminii, adică primirea creştinismului; ei, evreii înşişi se exclud, rămân în întuneric, afară de sfera luminii. Ei, în întuneric fiind, văd lumina, regretă că nu o au, invidiază pe cei din sfera luminii, dar plângând şi scrâşnind din dinţi de durere şi de necaz, în îndărătnicia şi în încăpăţânarea lor, refuză a intra în lumină, a vedea: ei preferă să rămână orbi. La aceasta face aluzie Mântuitorul în Ioan (9, 39-41).
Ca şi sutaşul, creştinul bun în genere trebuie să fie:
a) religios, adică cu frica lui Dumnezeu: să se roage Lui şi să-şi conformeze viaţa după poruncile şi învăţătura Lui;
b) să fie milos: când vede pe altul că suferă, să-i dea tot ajutorul pe care îl poate da; să aibă milă de casnicii săi, ca şi sutaşul, să-i trateze cu blândeţe şi cu bunătate, considerându-i pe servitori ca pe nişte membri mai îndepărtaţi ai familiei sale, şi, când sunt bolnavi, să îngrijească de dânşii;
c) să fie modest: să nu se mândrească cu darurile spirituale ori materiale, cu care l-a înzestrat Dumnezeu, ci mai vârtos să se umilească, întâi mulţumind lui Dumnezeu că i le-a dat, apoi rugându-L să-L ajute ca să fie vrednic de ele, să le administreze aşa cum este bunăvoinţa lui Dumnezeu. Căci cu cât cineva este mai dotat spiritualiceşte, adică mai inteligent, ori mai învăţat, şi cu cât e mai dotat materialiceşte, adică este mai bogat, cu atât are mai mari sarcini de purtat, mai multe îndatoriri de împlinit; cu atât este mai mare răspunderea lui pentru administrarea acestor bogăţii înaintea Aceluia Care i le-a încredinţat. Căci omul nu este proprietarul, ci numai administratorul darurilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat, şi, vai de cel ce abuzează de încrederea Domnului său. Vai de cel ce, mândrindu-se şi îngâmfându-se pentru că are în posesiune acele bunătăţi, se leneveşte a le administra bine, ori chiar le întrebuinţează spre a-şi strica sieşi ori a face rău altora.
Preocuparea şi îndărătnicia evreilor pentru creştin este o învăţătură: să nu fie preocupat şi îndărătnic; să nu ţină morţiş la o părere ori la o hotărâre greşită, ci, ascultând pe alţii, să-şi recunoască greşeala şi să o părăsească. Din ţinuta sutaşului creştinul să înveţe că: ce aude şi ce vede să cumpănească bine în mintea sa, să judece şi apoi să se hotărască şi să lucreze după cum îi va dicta judecata nepreocupată.
Învăţămintele, care din această Evanghelie rezultă pentru creştinii de peste tot, rezultă mai ales pentru preoţi: ei trebuie să fie modele de religiozitate, de milă, modestie şi chibzuinţă. Prin acestea ei să lumineze înaintea oamenilor, ca nişte făclii vii, spre a fi imitaţi.

[patinina34]

[SIZE=3]21[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a V-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 8, 28-34; 9, 1)[/SIZE]

28. În vremea aceea venind Iisus de ceea parte în ţinutul Gherghesenilor, l-au întâmpinat pe El doi îndrăciţi, ieşind din morminte foarte răi, cât nu putea nimeni să treacă pe calea aceea. 29. Şi iată au strigat grăind: Ce ai tu cu noi Iisuse Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme, să ne chinuieşti? 30. Şi era departe de ei o turmă mare de porci păscând. 31. Iară dracii ruga pe dânsul, zicând: dacă ne scoţi afară, porunceşte-ne să ne ducem în turma cea de porci. 32. Şi a zis lor: duceţi-vă; iar ei ieşind s-a dus în turma de porci, şi iată îndată s-a pornit toată turma porcilor şi a sărit de pe ţărm în mare, şi s-a înecat în apă. 33. Iar păstorii au fugit, şi intrând în cetate, au spus de toate, şi de cei îndrăciţi. 34. Şi iată a ieşit toată cetatea întru întâmpinarea lui Iisus; şi văzându-L L-au rugat, ca să treacă din hotarele lor. 1. Şi intrând în corabie a trecut, şi a venit în cetatea sa.

Renegaţii

1. În partea sudică din Pereea, nu departe de lacul Ghenezaretului, era un oraş, care purta două nume: Gherghese şi Gadara; Gherghese la Matei şi Gadara la Marcu şi la Luca. Locuitorii acestui oraş comercial erau o amestecătură de iudei şi de păgâni. Aceşti locuitori spre a-şi menaja interesele materiale, în cele religioase şi, deci, şi în cele naţionale îşi făceau concesiuni reciproce. Ei, de dragul câştigului, şi iudeii şi păgânii, îşi renegau, ori cel puţin simulau că-şi renegă credinţele şi obiceiurile părinteşti.
Iudeii ţineau ori simulau că ţin la credinţele şi la obiceiurile păgâneşti, nebăgând în seamă pe ale lor proprii, şi păgânii le răspundeau cu aceeaşi monedă.
Aceasta ne-o dovedeşte creşterea porcilor, cu care se îndeletniceau şi iudeii (vs. 30 ş.u.) şi ieşirea întregii cetăţi, prin urmare şi a păgânilor înaintea lui Iisus, spre a-L invita să treacă de la ei (vs. 34).
În ţinutul acestui oraş se aflau doi nebuni, doi îndrăciţi, care locuiau prin peşterile ce serveau şi ca morminte. Aceşti nebuni erau teroarea ţinutului. Ei, oameni puternici, ca fizic, ieşeau în calea trecătorilor şi pe cei pe care puteau pune mâna, îi băteau şi îi chinuiau. De aceea lumea înconjura acea parte de loc (vs. 28). În aceşti oameni se încuibaseră o mulţime de duhuri necurate (legheon – Marcu şi Luca), care se foloseau de ei spre a aduce nenorocire între oameni.
Duhurile rele, când văd pe Iisus că se apropie, se cutremură. Ele îi ştiu puterea şi se tem că El le va trimite în iad, de unde ele ieşiseră. De aceea, pline de groază, strigă prin gura celor stăpâniţi de ele: Ce ai cu noi, Iisus? Ai venit să ne nimiceşti stăpânirea? (vs. 29).
Porcul la iudei era considerat ca un animal necurat. Iudeii nu-l sufereau în apropierea lor, carnea nu i-o mâncau şi nu se ocupau cu creşterea lui. Dracii simt voinţa atotputernică a Mântuitorului. Pentru ei era poruncă: să iasă din cei doi nenorociţi. Ei se roagă, deci, să nu-i trimită întru adânc, adică în tartar, în iad, ci să le dea voie ca să intre în fiinţe asemenea lor, necurate (vs. 32). Fiind în acelaşi timp urzitorii răului, ai pieirii şi ai pagubei, după ce li se dă voie, ei provoacă pieirea întregii turme şi paguba gherghesenilor (vs. 33), care, văzându-se păgubiţi, ies înaintea lui Iisus şi-l roagă să se ducă de la dânşii (vs. 34).
2. În pericopa aceasta, pe lângă minunea care este o nouă garanţie despre Dumnezeirea lui Iisus, ni se zugrăveşte răutatea, perversitatea gherghesenilor. Gherghesenii, iudeii şi păgânii, care pentru motive de speculă, îşi renegă legea şi neamul, sunt tipul oamenilor răi, speculanţi, care pentru câştig sunt capabili să vândă tot: şi neam şi lege. Cu alte cuvinte, ei sunt tipul renegaţilor.
În înţelesul alegoric-simbolic, cei doi nebuni reprezintă pe ghergheseni. Unul reprezintă pe iudei, celălalt pe păgâni. Cum cei doi nebuni locuiau în peşteri, erau morţi pentru societate, ba erau groaza ei: aşa erau gherghesenii. Iudeii, care nu mai ţineau la iudaism, erau ca morţi pentru iudei, ba erau groaza, scandalul celor cu râvnă pentru legea şi pentru neamul lor – păgânii asemenea. Aşa cum sunt peste tot şi renegaţii. Ei nu mai locuiesc între ai lor, ci sunt morţi pentru neamul şi pentru legea lor. Cum cei doi îndrăciţi erau „foarte răi“ aşa sunt şi renegaţii: ei vând tot şi neam şi lege, aducând nenorocire asupra neamului, pe care îl renegă. Ca să ne scoată la iveală, ca exemplu de evitat, răutatea speculanţilor ghergheseni, Mântuitorul îngăduie ca duhurile rele să intre în porci şi să-i înece. După Marcu (5, 13), turma era cam de 2000 de porci. Înecarea acestei turme constituia, deci, o pagubă însemnată. Prin aceasta, întâi, Mântuitorul a pedepsit pe ghergheseni pentru specula lor necurată, arătând că astfel de speculă este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Apoi, a doua: Cei îndrăciţi, morţi pentru societate, erau o primejdie pentru acel oraş. O parte din hotarul oraşului rămânea necultivată, neexploatată de groaza îndrăciţilor, care nu cruţau din bătăi nici fraţi şi surori, nici prieteni şi cunoscuţi. Iisus, vindecându-i, îi redă vii rudeniilor, societăţii şi scapă oraşul şi ţinutul de groaza lor.
Pentru acest mare bine, atât cei vindecaţi, cât şi rudeniile lor şi întregul oraş trebuiau să-i fie recunoscători lui Iisus. În vederea acestor motive firesc era ca întreagă populaţia oraşului, ori cel puţin cea iudaică, ori apoi, în cazul cel mai rău, măcar rudeniile şi prietenii celor vindecaţi, să iasă înaintea lui Iisus şi să-şi arate mulţumirea lor.
Dar, locuitorii acelui oraş erau speculanţi, necinstiţi, oameni cu desăvârşire corupţi, răi. Ei nu căutau decât la specula lor, nu vedeau decât paguba lor materială. Apoi, ştiindu-se răi şi temându-se ca nu cumva Iisus să aducă şi alte pedepse asupra lor, ei, nu numai că nu-I mulţumesc pentru binele făcut, nu numai că nu-L primesc şi nu-L roagă să-Şi reverse bunătăţile asupra lor, dar Îi ies cu toţii (toată cetatea) întru întâmpinare şi-L roagă ca nici în apropiere de oraşul lor să nu vină: „să iasă din hotarele lor“.
Aşa erau de înrăiţi aceşti ghergheseni, încât nici binele nu vor să-l primească de la Dumnezeu. Glasul conştiinţei lor era amuţit, idolul materialismului îi încătuşase şi-i orbise, ca ei să nu se poată mişca spre bine, să nu vadă lumina, Care venise să-i lumineze şi să-i mântuiască.
Gherghesenii ne oferă bogate învăţături: Cel ce nu crede cu toată inima în învăţăturile Bisericii Ortodoxe, şi totuşi simulează că este ortodox, este un rău credincios. Răucredinciosul, desconsiderând dreapta credinţă, face concesiuni în învăţăturile Bisericii lui.
Concesiunile făcute în ale credinţei sunt trădări. Cel ce face concesiuni, leapădă ori vinde, trădează anumite învăţături de credinţă şi, deci, este un renegat. Tot aşa este şi în chestiunile naţionale.
Cum nu este nici o simţire, nici o virtute aşa de înaltă şi aşa de înălţătoare ca dragostea de lege şi de neam: tot aşa nu există viciu mai înfricoşat şi mai urgisit decât renegarea legii şi a neamului.
Aceasta ne învaţă că:
a) toată dragostea noastră să o concentrăm în dragostea de neam şi de lege, pentru care oricând să fim gata a aduce orice jertfe, chiar şi viaţa să ne-o punem cu dragă inimă;
b) să ne ferim ca de foc de aceia care nu ţin la legea şi la neamul lor, de care ei vorbesc cu uşurinţă ori cu dispreţ, bine ştiind că aceia ne sunt cei mai primejdioşi duşmani, gata a ne vinde, numai prilej să li se dea;
c) precum în fiecare fărâmitură din Sfânta Cuminecătură e cuprins întreg trupul Mântuitorului Hristos: aşa, în fiecare fărâmitură de învăţături de ale Bisericii şi de drepturi naţionale, e cuprinsă întreagă învăţătura de credinţă a Bisericii, eventual întreagă demnitatea şi mărirea şi întreg prestigiul neamului. Deci, cel ce, prin concesiuni, trădează cea mai neînsemnată părticică de credinţă, ori cel mai neînsemnat drept naţional, acela trădează întreagă Biserica, eventual întreg prestigiul neamului. Apostolul Pavel ne strigă: „Cel ce încalcă o poruncă din Lege, toată Legea o încalcă“.
Urmează deci: să ne ferim ca nu cumva, din nebăgare de seamă, chiar fără voie, să aducem scădere Bisericii ori naţiunii prin concesiuni nechibzuite.
Toţi avem datoria să ţinem cu tărie la Biserica şi la naţiunea noastră. Mai mult decât toţi însă preoţii, meniţi să fie lumina, care să lumineze calea altora.