Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]43[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 13, 10-17)[/SIZE]

10. Şi era învăţând într-o Sinagogă sâmbăta. 11. Şi iată o femeie era, care avea duhul neputinţei de optsprezece ani, şi era gârbovă, şi nu putea să se îndrepteze nicidecum. 12. Şi Iisus văzându-o pe ea, a chemat, şi i-a zis ei: femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. 13. Şi şi-a pus pe ea mâinile, şi îndată s-a îndreptat, şi mărea pe Dumnezeu. 14. Iar Mai-merele Sinagogii mâniindu-se, căci o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea poporului: şase zile sunt, în care se cade a lucra, deci în acelea venind vă veţi vindeca, iar nu în ziua Sâmbetei. 15. Iar Domnul răspunzând a zis lui: făţarnice, fiecare din voi sâmbătă nu-şi dezlega boul său, sau asinul de la iesle, şi-l duce de-l adapă. 16. Dar aceasta fiica lui Avraam fiind, pe care o legase satana iată de optsprezece ani, nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei. 17. Şi acestea zicând el, toţi cei ce stau împotriva lui, se ruşinează, şi toată mulţimea se bucură de toate lucrurile cele mărite, care se făceau de la El.

Sfinţirea sâmbetei

1. Porunca a patra din Decalog „Să sfinţeşti ziua sâmbetei“ era ţinut la evrei cu o extremă rigoare. Chiar Legea mozaică impunea această rigoare: orice lucrare trebuie sistată în această zi sfântă. Neobservarea acestei interdicţiuni e pedepsită cu moarte (Ieşirea 35, 2). Interdicţiunea merge până în minuţiozităţi: nici foc să nu-ţi faci în casă (Ieşirea 35, 3), fiindcă şi aceasta este lucrare. De aceea, când „fiii lui Israil“ aflară pe un om adunând lemne de foc în pustie într-o zi de sâmbătă şi-l duseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte, şi israieliţii îl omorâră cu pietre (Numerii 15, 31-36).
Străşnicia aceasta a Legii în cursul timpului s-a dezvoltat până la ridicol, şi pentru evrei a avut dezastruoase urmări. După cum vedem din I Macabei cap. 2, evreii, zeloşi observatori a Legii, consideră şi apărarea vieţii lor proprie ca o lucrare, oprită de Lege, şi preferă mai bine să se lase ca să-i măcelărească sirienii pe toţi, decât să facă cea mai nevinovată încercare de apărare. Ei se mulţumesc numai să strige că, lor Legea nu le permite să lucreze în zi de sâmbătă, şi că, martor le este cerul şi pământul, ei sunt nevinovaţi şi mor observând Legea. Chiar căderea Ierusalimului în mâinile Romanilor a fost facilitată prin ridicola observantă a Legii, după cum ne spune istoriograful evreu Iosif Flavius.
Ceea ce ajunge însă culmea ridicolului este practica unei secte samarinene, numite a dositeianilor. Aceştia considerau ca lucrare, prin urmare ca abatere de la Lege, orice mişcare a corpului. Deci, ca să nu calce Legea: în ce poziţie îi apucă începutul sâmbetei (vineri seara la apusul soarelui), fie culcaţi, fie stând în picioare, desculţi, îmbrăcaţi, ori dezbrăcaţi, în aceea rămâneau, ca înlemniţi, până ce apusul soarelui de sâmbătă spre Duminică ridică vraja deasupra acestor fanatici nenorociţi.
Adevărat că, până chiar şi evreii îşi băteau joc de observanţa ridicolă a dositeianilor. Dar în acelaşi timp nici ei nu ieşeau din ridicol. Lăsând la o parte cazuistica lor ridicolă, e destul să atingem învinuirea, ce ei fac lui Iisus, că, scuipând în pulberea pământului şi cu degetul făcând tină – a lucrat, a călcat Legea. Culmea însă este practica lor, pe care Iisus o combate cu ocazia minunii ce săvârşeşte, vindecând pe femeia cea gârbovă de îndelungată ei boală. Anume: cei mai zeloşi dintre evrei nu-şi permiteau în zi de sâmbătă nici bine să facă unul altuia. Şi, mai-marele sinagogii nu este decât expresia fidelă a credinţei şi practicii acelora, care erau mai cu râvnă în aplicarea exterioară a Legii, în aşa numita observanţă a formalismului nomistic.
2. Spre a deştepta pe evrei, a-i face să recunoască ei înşişi absurditatea dogmelor şi a practicelor lor, Iisus, în zi de sâmbătă, în sinagogă, în faţa oamenilor religioşi, adunaţi la rugăciune, vindecă prin cuvânt pe femeia cea bolnavă, gârbovită de boală.
Şi, la observarea răutăcioasă a mai-marelui Sinagogii, că Sâmbăta nu e permis a vindeca pe oameni, Iisus demască atât absurditatea rigorismului Legii, cât şi diabolicul interpretatorilor ei, de către farisei, din care făceau parte şi conducătorii sinagogilor, ca oameni cu renume de oameni religioşi, drepţi, buni, sfinţi. Ei, în învăţăturile lor, opreau în zi de sâmbătă orice lucrare, care s-ar raporta la om, dar nu şi la animale. A da vitelor de mâncare şi apă nu era lucrare, după doctrina fariseilor, nu era păcat; a scăpa o vită de la pieire era permis, sau mai bine nu era interzis. Şi, ce nu e interzis în Lege, e permis în practică. Fariseii aşa şi practicau: ei în zi de sâmbătă omului nu-i făceau bine, zicând că e păcat: dobitocului însă îi făceau, susţinând că aceasta este permis.
„Cum? – le zice Mântuitorul –, după vederile voastre o vacă, o oaie, ori un asin e mai mult decât un om? Unei vaci îţi este permis să-i faci bine, unui om nu? Pe un asin să-l scapi de la moarte, că nu e păcat, pe om să-l laşi să moară, că e păcat să-l ajuţi? Cum, Legea opreşte a face bine omului în zi de sâmbătă şi permite să faci dobitocului?”.
Şi a fost firesc să se ruşineze toţi fariseii, care erau de faţă şi-i făceau opoziţie, şi să se bucure poporul, care acum înţelegea perversitatea pretinşilor săi oameni sfinţi.
A face bine sâmbăta, nu numai că nu e în contra Legii, dar e chiar în consonanţă cu ea; prin binefacere se sfinţeşte ziua sâmbetei.
Aceea, ce zice Mântuitorul despre ziua sâmbetei, are îndoită valoare pentru Duminica creştinilor. Cum Domnul nostru Iisus Hristos mai ales sâmbăta făcea bine celor nenorociţi, aşa şi noi, câtă vreme numele lui (creştini) îl purtăm, datori suntem a căuta prilej ca să facem bine mai ales Duminica. Cum Mântuitorul sfinţea Sâmbăta prin binefacerile Sale, şi noi într-un grad mai mic, după puterile noastre, putem şi datori suntem să sfinţim Duminica prin binefaceri către cei nenorociţi, care au trebuinţă de ajutorul nostru. Aceasta ne-o porunceşte adevăratul înţeles al poruncii a patra: „Să sfinţeşti ziua sâmbetei (Duminica)“. Noi o putem sfinţi, nu petrecând în trândăvie, ca evreii, ci imitând pe Mântuitorul, adică făcând bine altora – de la sine înţeles, pe lângă observarea şi a poruncii întâi bisericeşti.
În nici o altă zi n-are preotul atâta ocazie de-a face bine, ca Duminica. În această zi sfântă, el nu este reţinut de ocupaţiuni economice şi parohienii sunt de obicei pe acasă. În această zi are, deci, timp să cerceteze pe cei întristaţi, şi să-i mângâie, pe cei certaţi să-i împace, spre a-i opri de la procese păgubitoare. În această zi poate cerceta pe cei vicioşi, şi, stând cu dânşii de vorbă, să-i aducă la calea cea bună; pe bolnavi şi pe cei grabnic nenorociţi, îi poate cerceta în toate zilele. În această zi preotul poate ţine cuvântări şi prelegeri, prin care să arate obştii urmările nenorocoase ale viciilor, de care poate suferă unii şi alţii, şi să provoace îndreptarea. În această zi preotul vrednic poate întruni pe fruntaşii parohiei la consfătuiri pentru binele obştii bisericeşti. Iată, aşa poate sfinţi preotul în parohia sa ziua Domnului.
Şi, de la sine înţeles, seminaristul, mai ales în timpul vacanţelor, are destul prilej de a se exercita în sfinţirea Duminicii – fireşte, sub conducerea şi supravegherea preotului. Dar şi în seminar are prilej, între colegii săi, a face bine şi, prin aceasta, a sfinţi ziua Duminicii.

[patinina34]

[SIZE=3]44[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 14, 16-24)[/SIZE]

16. Iar El i-a zis lui: un om oarecare a făcut cină mare, şi a chemat pe mulţi. 17. Şi a trimis pe sluga sa la ceasul cinei să zică celor chemaţi, veniţi că iată gata sunt toate. 18. Şi au început toţi într-un chip a se lepăda, cel dintâi a zis lui: moşie am cumpărat, şi merg să o văd, rogu-te să mă ierţi. 19. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi voi merge să-i încerc, rogu-te să mă ierţi. 20. Şi altul a zis: m-am însurat, şi pentru aceea nu pot veni. 21. Şi întorcându-se sluga aceea a zis Domnului său acestea, atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis slugii sale: ieşi curând la căile, şi la uliţele cetăţii, şi săracii, şi ciungii, şi orbii, şi şchiopii adu-i aici. 22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut cum ai poruncit, şi încă mai este loc. 23. Şi a zis Domnul către slugă: ieşi la drumuri, şi la răspântii, şi îndeamnă să intre, ca să se umple casa mea. 24. Că zic vouă, că nici unul din bărbaţii cei chemaţi nu va gusta cina mea.

Universalismul în Creştinism

1. Parabola de faţă o avem şi la Matei (22, 1-14). (Am tratat-o la cap. 30, Duminica a XIV-a după Rusalii). Este însă o deosebire între redactarea de la Matei şi între cea de la Luca, provenită din formularea dată în două rânduri de Însuşi Iisus.
La Matei se accentuează exclusivismul, la Luca universalismul în creştinism. La Luca cel ce dă cina este „un om oarecare“, la Matei este un „Împărat“, care face nuntă fiului său. Aici avem pe evreii chemaţi la nunta lui Mesia, a Fiului lui Iehova, colo pe toţi, fără deosebire, chemaţi la masa unui om din lumea mare. Evangheliştii aleg, fiecare, acea formulare, dată de Mântuitorul, care corespunde scopului său special: unul, spre a câştiga în special pe evrei pentru creştinism, celălalt spre a converti pe păgâni.
2. Exclusivismul la Matei stă într-aceea că, deşi, după renunţarea iudeilor de a participa la masa creştinismului, sunt invitate toate neamurile, şi răi şi buni, totuşi cei nevrednici sunt înlăturaţi – cel ce „nu avea haină de nuntă“. Nu sunt primiţi în creştinism decât cei curaţi la inimă, cei virtuoşi, care nu vin din speculă, cu atât mai vârtos nu cei aduşi de silă.
Universalismul la Luca este accentuat atât în omul, care dă cină mare, cât mai ales în ordinul dat slugii pentru a doua oară: „ieşi la drumuri şi la răspântii şi-i sileşte să intre...“ pe toţi pe care îi vei găsi, fără deosebire, sileşte-i să intre, nu te uita dacă este vreunul vrednic ori nu, dacă este careva în haine de sărbătoare ori nu; scopul este „ca să se umple casa mea“. Aici n-are de a face cu ceremonialuri şi consideraţiuni, care trebuie să se observe faţă cu regii şi cu împăraţii. Aici împărăţia lui Dumnezeu nu este asemănată cu o împărăţie lumească, ci cu o ospătărie universală, unde lumea trebuie să intre, de voie, de nevoie.
Aceste două direcţiuni fundamentale opuse, le vedem reprezentate în cele două mari Biserici, în care e divizată creştinătatea, în orient şi în occident.
În Biserica de răsărit încă de la începutul creştinismului, vedem că e normativă vederea din Matei: Nu oricine se primeşte în creştinism. Cei, care vor să intre, se supun la aspre probe, ei trec prin diferite grade de pregătire, şi, numai după ce dovedesc, atât prin viaţa lor morală, cât şi prin instrucţiunea primită şi prin statornicia în credinţă, că au „haină de nuntă“, şi, deci, sunt vrednici să intre la „cina cea de taină“ a Fiului Împăratului, numai atunci sunt admişi să intre în societatea creştină, în Biserică. Şi, câtă vreme creştinismul, a ţinut cu rigoare la acest principiu, el, creştinismul, a fost în continuu progres pe toate terenurile. Ca simbol al observării acestui principiu, conducătorul Bisericii, Episcopul, în oficiul său sacramental poartă o cârjă, în capul căreia se văd doi şerpi, cu capetele spre olaltă – semnul înţelepciunii inofensive, paşnice. Drept ce şi Biserica răsăriteană, întrucât a propagat creştinismul între păgâni, l-a propagat pe cale paşnică, liniştită, prudentă.
Biserica apuseană însă, având ca deviză cuvintele de la Luca: „îi sileşte să intre“, n-a ţinut şi nu ţine seama de povaţa de la Matei, ci, unde cuvântul, unde învăţătura paşnică şi înţeleaptă n-a ajuns, acolo a recurs la forţă: să-i silească să intre. Această silă, biserica de apus n-a întrebuinţat-o numai faţă cu păgânii cum s-a făcut cu popoarele de la nord, ci şi faţă cu creştinii, care nu erau şi nu voiau să fie sub ocârmuirea romană. De aici: persecuţii, cruciade, războaie în numele lui Dumnezeu.
Cum în Biserica orientală principiul, deviza ei de conducere şi de viaţă este exprimată în toiagul, ba şi în mitra episcopală, astfel şi în biserica de apus: cârja Episcopului are la capul superior forma unui cârlig, cu care să prindă în fugă pe cel ce nu voieşte de bună voie să vină acolo, unde păstorul voieşte. Biserica apuseană consideră ca oi rătăcite, fugite din turmă pe aceia, care nu-i aparţin, şi, cum păstorul cu cârja lui cu cârlig, numită pe alocuri caţă, prinde oile răzleţe, rătăcite; tot aşa şi păstorul sufletesc, Episcopul, prinde şi aduce în staulul oilor lui Hristos pe păgâni şi pe creştinii, care nu sunt sub a lui păstorire. Cum e cârja, şi mitra: semn de atac – gură deschisă.
Din cele ce preced, în mod firesc rezultă pentru Preot învăţătura că parohia lui fiind o lume mică, o Biserică vie sau o turmă, peste care el este păstor răspunzător pentru buna ei păşunare: el în păstorirea turmei sale trebuie să adopte şi înţelepciunea plină de blândeţe a Bisericii ecumenice de răsărit, şi sila plină de înţelepciune. Blândeţea trebuie să le aplice în genere faţă cu toţi credincioşii. Acolo însă unde blândeţile nu sunt suficiente spre a îndrepta pe cel rătăcit şi a-l aduce la calea binelui, acolo trebuie să recurgă la silă: să-l silească să intre în casa şi la masa Domnului. Sila aceasta nu poate să fie însă fizică, cum o aplică Biserica romană, ci morală cum o recomandă Apostolul Pavel, când zice preotului: „Propovăduieşte cuvântul, stai asupra cu vreme şi fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi cu învăţătura“ (II Timotei 4, 2).
Preotul vrednic şi cu tact ştie în parohia sa să se impună într-atât, încât, autorităţii sale stăruitoare şi dezinteresate, trebuie să se plece şi cei mai decăzuţi. El îi sileşte moraliceşte să se abată de la rele şi să fie buni.

[patinina34]

[SIZE=3]45[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXIX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 17, 12-19)[/SIZE]

12. Şi intrând El într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbaţi buboşi, care stătea departe. 13. Şi aceia au ridicat glas zicând: Iisuse învăţătorule, miluieşte-ne pe noi. 14. Şi văzându-i le-a zis lor, mergeţi, de vă arătaţi preoţilor, în timp ce mergeau ei s-au curăţit. 15. Iar unul dintre dânşii văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare mărind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa sa la picioarele Lui, mulţumindu-I, şi acela era samarinean. Iar Iisus răspunzând a zis: au nu zece s-au curăţit; dar cei nouă unde sunt. 18. Nu s-a aflat să se întoarcă să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acest străin. 19. Şi i-a zis lui; scoală şi te du, credinţa ta te-a mântuit.


Gratitudinea şi ingratitudinea

1. Lepros – bubos – lepră. Din cea mai adâncă vechime este cunoscută lepra, ca o boală egipteană, pe cât de urâtă şi de respingătoare, pe atât şi de primejdioasă şi de îndărătnică. Sunt mai mult specii de lepră, unele mai uşoare, altele mai grele. Cele mai grele abia se vindecă după 9, 18 şi chiar după 30 de ani. Provenienţa acestei boli este încă necunoscută. Atât la evrei, cât şi la celelalte popoare din vechime, ca şi la Arabii moderni, lepra era şi este considerată ca o pedeapsă dumnezeiască pentru cel bolnav. Bolnavul se încarcă de bube pe întreg corpul, care se deformează îngrozitor. Bubele puroiază infectând aerul cu mirosul lor de nesuferit. Boala fiind molipsitoare, la evrei, cei cuprinşi de lepră erau excluşi din societate, în care nu aveau voie să reintre până nu dovedeau cu certificat de la preoţi, că sunt vindecaţi.
2. Minunea cuprinde un dureros model de ingratitudine evreiască. Faţă cu ingratitudinea evreiască iese însă la iveală gratitudinea păgânismului.
Cei nouă leproşi israieliteni sunt reprezentanţii iudaismului, iar samarineanul ţine locul păgânismului. Proporţia în care se găsesc evreii leproşi, nemulţumitori în raport cu samarineanul, tovarăşul lor de nenorocire, ne oglindeşte proporţia în care Dumnezeu, Iisus Hristos şi-a dezvoltat activitatea Sa pentru evrei şi pentru păgâni. Ea este un fel de confirmare a declaraţiei Mântuitorului (Matei 15, 24), că nu e „trimis fără numai către oile cele rătăcite ale casei lui Israil“, de o parte, şi a declaraţiei cananencei (Matei 15, 27) „că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile care cad de pe masa domnilor săi“, de altă parte. Şi, pe cât de preocupat se părea a fi fost Iisus Hristos pentru mântuirea evreilor, desconsiderând pe păgâni, pe atât de ingraţi, de nemulţumitori, se arată evreii faţă de Dânsul; iar păgânii cei desconsideraţi, trataţi numai cu sfărâmăturile care pică de pe masa cea bogată a evreilor, cad cu faţa la pământ şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul primit.
Cel care singur se întoarce şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru mântuirea de care s-a făcut părtaş, e un samarinean – după părerea evreilor, un spurcat, un câine, tocmai pentru aceea considerat ca dispreţuit, osândit de oameni şi de Dumnezeu. Evreii însă, în faţa Samarineanului, se considerau ca oameni aleşi sfinţi, ca poporul lui Dumnezeu.
Fapta evreilor de aici ca şi a reprezentantului lor din cap. 10 (slăbănogul), demască pretinsa lor sfinţenie, arătându-i în toată perversitatea lor; de asemenea fapta samarineanului, ca şi a orbului din naştere (cap. 14 şi 15), dovedeşte că el, deşi desconsiderat, este superior evreilor, cum superior s-a arătat păgânismul peste tot, primind cu recunoştinţă învăţătura Mântuitorului, deşi această învăţătură i s-a dat numai în fărâmituri, numai după ce au refuzat-o evreii.
3. Câinii, emblema şi tipul samarinenilor, oricât ar fi ei de dispreţuiţi, dacă le întindem câte o fărâmitură de pâine, se gudură, îşi arată mulţumirea; ba această mulţumire a lor şi-o dovedesc mai târziu prin alipirea lor cu credinţă de cei care le-au făcut bine. Şi omul care primind vreo binefacere, desconsideră pe binefăcătorul său, se arată mai josnic, mai puţin şi mai nevrednic chiar decât un câine. De această înjosire şi nevrednicie s-au făcut părtaşi cei nouă evrei vindecaţi de lepră şi se fac părtaşi toţi aceia care, primind câte o binefacere de la cineva, uită de binefăcătorul lor, nu-şi arată recunoştinţa pentru facerea de bine.
De aceea ingratitudinea este considerată ca una din petele cele mai urâte, care arată nevrednicia omului, în sânul căruia se încuibează. Pe cât de neagră este pata păcatului nemulţumirii, pe atât de firească, de conformă cu demnitatea omului, se arată virtutea numită gratitudine, recunoştinţă, mulţumită pentru facerea de bine.
Această gratitudine se manifestă în sufletul nostru întâi către Dumnezeu pentru nemăsuratele Sale binefaceri, apoi către părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti – preoţi şi învăţători, – către autorităţile bisericeşti şi civile, în general, şi către toţi particularii noştri binefăcători, îndeosebi.
Mulţumirea aceasta, arătată mai întâi în sufletul nostru, se manifestă în afară prin acţiunile noastre, prin conduita noastră vădită, faţă cu aceia cărora le păstrăm gratitudinea în inima noastră.
Cum „credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 20), aşa şi gratitudinea nemanifestată prin fapte. Gratitudinea ne-o manifestăm către acela, căruia i-o păstrăm, prin faptele noastre, săvârşite spre plăcerea şi deplina aprobare a binefăcătorului nostru.
Vechii Romani, strămoşii noştri, se lăudau că ţin minte binele şi răul (Salust. Iughurta, cap. 104).
Despre poporul român se zice că „ţine minte“ – pe unele locuri, mai mult răul decât binele. Misiunea preotului este ca, la poporul încredinţat educării lui, aducerea aminte de rău să o schimbe în generoasă iertare şi uitare; iar aducerea aminte de bine să o dezvolte şi cultive în recunoştinţă. La aceasta va putea ajunge numai învăţând şi făptuind: aceea ce învaţă el şi îndeamnă în predici şi la scaunul mărturisirii, să practice el însuşi, ca, prin exemplul său, să se îndemne credincioşii a i se asemăna lui: a fi mulţumitori celor ce le-au făcut bine, a se feri de păcatul ingratitudinii şi de a ţine în minte răul. Nu va premerge preotul cu exemplu, ci una va învăţa şi alta va făptui: „aramă răsunătoare“ se va face.
Câte ocazii nu are seminaristul ca să se exercite în a trece cu vederea răul făcut, a-şi arăta prin fapte gratitudinea sa către cei ce îi fac bine şi a se feri de ingratitudine!?

[patinina34]

[SIZE=3]46[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXI-a după Rusalii*[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 35-43)[/SIZE]

35. Şi a fost când s-a apropiat el de Ierihon, un orb şedea lângă cale cerşind. 36. Şi auzind poporul trecând, a întrebat ce este aceasta. 37. Şi i-au spus lui, că Iisus Nazarineanul trece. 38. Şi a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. 39. Iară cei ce mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: Fiul lui David miluieşte-mă. 40. Şi stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la sine, iar apropiindu-se el de dânsul, l-a întrebat. 41. Zicând: ce vrei să-ţi fac? Iară el a zis: Doamne, să văd. 42. Şi Iisus i-a zis lui: vezi, credinţa ta te-a mântuit. 43. Şi îndată a văzut, şi a mers după el, mărind pe Dumnezeu şi tot poporul văzând a dat laudă lui Dumnezeu.

Răsplata credinţei

1. Minunea descrisă în această Evanghelie este, dacă nu identică, cel puţin analoagă cu cea descrisă la Matei (9, 27-31), tratată la cap. 23, Evanghelia a VII-a după Rusalii.
Variantele sunt: La Matei se vorbeşte despre doi orbi, la Luca despre unul; la Matei minunea se săvârşeşte în casă, la Luca afară.
În ambele cazuri credinţa este care provoacă minunea, credinţa tare şi neclintită că Iisus, Fiul lui David, are putere să le dea vedere ochilor.
În ambele cazuri, orbii, ca şi cananeanca (cap. 33) stăruie, nu se intimidează de mustrările ce li se fac; ba oprirea, piedica ce li se pune, îi face să stăruie mai mult, să fie mai încredinţaţi că Mântuitorul şi poate şi voieşte să le ajute.
Credinţa lor, pusă la încercare, biruieşte. Iisus Hristos o cunoaşte până a nu şi-o manifesta dânşii. El o scoate la iveală, spre a servi ca îndemn de imitare pentru alţii: „Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca) – „după credinţa voastră fie vouă“ (Matei).
Aceasta o face Mântuitorul, ca educator, spre a arăta încă o dată mai mult că cine îşi pune încrederea în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat.
Credinţa de care este vorba aici, nu este credinţă în înţeles propriu, ci încredere, care şi ea este tot un fel de credinţă, nu atât o nuanţă, cât mai mult o rezultantă a credinţei. Orbii, crezând că Iisus, Fiul lui David, are putere dumnezeiască, s-au încrezut în atotputernicia Lui, în bunătatea şi în milostivirea Lui şi au stăruit în rugăciune: să le ajute.
Această încredere neclintită în bunătatea, atotputernicia şi milostivirea lui Dumnezeu, ca rod al credinţei, în Dumnezeirea lui Iisus, este care face minuni cu cei orbi, care răsplăteşte aşa de strălucit. Acest soi de credinţă ni se cere şi nouă, spre deosebire de simpla credinţă, despre care Apostolul Iacov (3, 19) zice că şi dracii o au, şi totuşi nu se mântuiesc.
Puterea acestei credinţe n-a săvârşit minuni numai la glasul şi în prezenţa trupească a Mântuitorului Hristos: ea s-a manifestat mai rodnică pe timpul sfinţilor Părinţi, care nesfârşite şi negrăite minuni au făcut numai printr-însa. E destul să cercetăm mai de aproape, dacă nu vieţile şi faptele Sfinţilor, măcar viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, ca să ne umplem şi noi de râvnă după asemenea credinţă, care şi în timpul nostru poate face minuni, numai să-şi aibă sălaşul în vase alese.
Vase alese pentru credinţa făcătoare de minuni, meniţi sunt să fie îndeosebi preoţii. Acei preoţi, care nu se lasă să fie amăgiţi de învăţăturile rătăcite ale veacului acestuia, ci, crezând cu toată tăria în cuvântul lui Dumnezeu, se conformează lui şi au deplină încredere în mila, bunătatea şi puterea Lui, şi care nu se îndoiesc în puterea darului dumnezeiesc, ce li s-a dat prin punerea mâinilor arhiereşti – acei preoţi, vase alese, prin credinţa lor săvârşesc minuni, după cuvântul Domnului: „De veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi... toate câte veţi cere în rugăciune veţi primi” (Matei 21, 21-22, compară cu Marcu 16, 17-18 şi cele paralele).
În Evanghelia de faţă găsim însă şi o altă învăţătură. Orbi suntem şi noi în nenumărate chestiuni, mai ales de credinţă. Şi noi dorim să ni se deschidă ochii, să vedem, să înţelegem. Şi, cum orbilor din Evanghelie li s-au deschis ochii „după credinţa lor“, care i-a mântuit – aşa şi ochii noştri ni se vor deschide şi vom înţelege tainele ştiinţei dumnezeieşti, dacă vom crede şi numai dacă vom crede, şi nu ne vom îndoi. Căci nouă ne strigă, cu glas pătrunzător, Proorocul Isaia: „De nu veţi crede, nici nu veţi înţelege“ (7, 9). Iar credinţa, în înţelesul ei propriu, este arătată, definită de Apostolul Pavel ca „adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1).
Înarmaţi, dar, cu acest soi de credinţă, deci, primind cu toată inima ca adevărate cele ce, după cuvântul Domnului, le nădăjduim şi ca dovedite lucrurile, pe care nu le putem vedea, avem cheia cu care putem descuia înţelesul şi al celor mai grele învăţături.
Dacă vrem să fim preoţi desăvârşiţi, spre a putea revărsa lumină asupra celor care în cele teologice sunt orbi, nu văd, trebuie întâi să ne deschidem ochii noştri proprii, prin puterea credinţei şi apoi, înţelegând despre ce este vorba, să putem lumina pe alţii, să facem şi noi minuni – în felul lor.
Cu arma cea puternică a credinţei, viitorul preot se poate înarma în seminar, numai dacă, dând deosebită atenţie învăţăturilor referitoare la credinţă, va evita cu desăvârşire citirea de cărţi, care ar putea să-i zdruncine credinţa.
Mai ales pentru cei încă neîntăriţi din destul în credinţă, pentru aceia a căror credinţă e încă în formaţie, cum e a seminariştilor, are deplină valoare înţeleapta şi părinteasca poruncă bisericească: „Să nu citeşti cărţi eretice“.

[patinina34]

[SIZE=3]47[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 19, 1-10)[/SIZE]

1. Şi intrând trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un om anume Zaheu şi acesta era mai mare vameşilor, şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă pe Iisus, cine este, şi nu putea de popor, că era mic de stat. 4. Şi alergând înainte s-a suit într-un dud, ca să-l vadă pe el, că pe acolo era să treacă. 5. Şi dacă a venit în locul acela căutând Iisus, l-a văzut pe el, şi a zis către el: Zahee grăbeşte de te pogoară, că astăzi în casa ta mi se cade să rămân. 6. Şi grăbindu-se s-a pogorât şi l-a primit pe dânsul bucurându-se. 7. Şi văzând toţi cârteau, zicând că la un om păcătos a intrat să sălăşluiască. 8. Iară Zaheu stând către Domnul: Iată jumătate din avuţia mea o dau săracilor, şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Zis-a către el Iisus: că astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. 10. Că a venit fiul omenesc să caute şi să mântuiască pe cel ce era pierdut.


Mântuirea prin pocăinţă

1. Vameş. Pe lângă birul care se plătea după venit şi după avuţie, pe vremea lui Hristos, trebuia să se răspundă la casa statului şi dări pentru intrarea mărfurilor în ţară şi dări pentru ieşirea lor din ţară. Aceste dări, introduse mai întâi la egipteni, şi de la ei adoptate de toată lumea, se numeau vămi, iar încasatorii lor vameşi.
În imperiul roman vămile se luau după provincii, la intrare în provincie şi la ieşire dintr-însa. Taxele variau de la 2% la 25% din valoarea mărfii. În Palestina vămile se exarendau la mari antreprenori (publicani), care apoi, prin funcţionarii lor, încasau volniceşte, apăsând greu asupra poporului, cu vămi deosebite pentru fiecare district. Funcţionarii subalterni, prin lipsa lor de scrupule la încasare, ajunseră să fie cei mai urgisiţi, consideraţi ca oamenii cei mai răi, cei mai fără inimă şi fără frica lui Dumnezeu, încât, a zice vameş era identic cu a zice scelerat, criminalul criminalilor.
2. Zaheu, se vede că era antreprenorul vămilor. Era, deci, firesc să fie bogat. El auzise despre Iisus Hristos, despre învăţăturile şi despre faptele Lui. Acum îi vine vestea că Iisus soseşte în Ierihon. Ce n-ar fi dat el să poată fi în societatea marelui Învăţător!? Dar conştiinţa că el este vameş, mai mult, că este antreprenorul, stăpânul vameşilor, şi prin urmare că el e considerat de compatrioţii şi conaţionalii săi ca cel mai păcătos între toţi păcătoşii, îi impune rezerve.
Apăsat, oarecum de greutatea opiniei publice şi conştient de păcătoşenia sa, se crede atât de nevrednic, încât i se pare că ar profana sfinţenia „Proorocului din Galileea“, dacă ar îndrăzni să se apropie de Dânsul.
În smerenia sa, el se simte mulţumit, fericit chiar, numai să poată vedea pe Proorocul cel minunat, cu care nu se crede vrednic să vorbească. Fiind însă mic de stat, ca să poată vedea peste mulţimea în care nu îndrăznea să intre, şi, ca să-şi poată sătura dorinţa, privind la Iisus, se suie într-un dud, în calea pe unde avea să treacă Mântuitorul.
Iisus Hristos, care cunoştea gândurile şi sentimentele oamenilor, ştia pentru ce Zaheu s-a suit în dud, ştia că antreprenorul vămilor simte în sufletul său remuşcare pentru faptele sale, că este hotărât să se îndrepte, gata să facă orice spre a-şi expia păcatele – ştiindu-o aceasta, îi vine grabnic în ajutor, răsplătindu-i, peste toate aşteptările, hotărârea luată în tăcere. Căci ce răsplată poate fi asemenea cu onoarea de-a primi în casă pe Fiul lui Dumnezeu? Şi, cu această onoare, cu această distincţie răsplăteşte Mântuitorul hotărârea de îndreptare a lui Zaheu.
Dar lumea, preocupată, critică conduita lui Iisus Hristos: se face una cu vameşii, se compromite, primeşte să fie oaspetele unui om aşa decăzut, aşa de păcătos!
Pe când cei de faţă cârteau contra Mântuitorului, Zaheu dovedeşte că Iisus nu s-a înşelat în aprecierea dispoziţiilor lui sufleteşti. În mulţumirea sa de-a se vedea atât de onorat, spre a se arăta vrednic de această distincţie, el pune la dispoziţia săracilor, jumătate din avuţia sa, referindu-se la Ieşirea (22, 1): că, dacă va fi năpăstuit pe cineva, întoarce cel puţin maximul prescris de lege.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-Şi motiveze instructiv, în faţa mulţimii, intrarea Sa în casa lui Zaheu. El declară că, prin canonul ce-şi impune, Zaheu, completându-şi pocăinţa, s-a spălat de necurăţia păcatelor, s-a mântuit. Mântuitorul i-a dat numai prilejul mântuirii. El pentru aceasta a venit – a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, care se lasă a fi aflat, care, prin pocăinţă, contribuie din parte-şi ca să poată fi mântuit.
3. Zaheu este pentru noi un clasic tip caracteristic. În el vedem concentrate: conştiinţa păcătoşeniei, sfiala de opinia publică, conştiinţa nevredniciei sale de-a sta faţă cu Iisus, dorul fierbinte de a cunoaşte, cel puţin din vedere, pe Fiul lui Dumnezeu, adâncul regret pentru faptele sale rele, pentru care nu invocă nici un motiv de dezvinovăţire. Apoi, nemărginita mulţumire şi fericire de a se afla în societatea lui Iisus Hristos şi completarea pocăinţei, prin aceea că, el însuşi îşi impune şi execută conştiincios cel mai greu canon, dând săracilor jumătate din întreagă avuţia sa, şi rezervând pentru sine, pentru pruncii şi casnicii săi cealaltă jumătate.
Fiecare din noi ajunge în poziţia în care afla Zaheu, înainte de venirea lui Iisus în Ierihon; fiecare din noi este un Zaheu, un vameş păcătos. Dar fiecare din noi trebuie să tindă a fi şi un Zaheu pocăit, mântuit, concentrând în sufletul său calităţile, virtuţile lui Zaheu. Fiecare din noi trebuie să aibă conştiinţa neajunsurilor şi de aici a păcătoşiei sale, conştiinţă care este baza întregii noastre vieţi morale, este izvorul pocăinţei şi al îndreptării noastre. Îndreptarea, ameliorarea vieţii noastre morale, e posibilă însă numai, dacă noi, ruşinându-ne de faptele noastre rele, ne sfiim de societate, ca să nu-şi facă opinie rea despre noi, iar la întâmplare, când, prin conduita noastră, i-am dat motive să ne judece nefavorabil, – ne smerim, ne ruşinăm în faţa publicului, şi, prin conduita noastră corectă, îl înduplecăm să-şi schimbe opinia despre noi.
Fiecare dintre noi, examinându-se pe sine, trebuie să se vadă ca într-o oglindă, în trecutul său, în faptele sale şi să-şi recunoască nemernicia în faţa lui Dumnezeu şi nevrednicia de a sta înaintea lui Hristos.
Dar, cu toată nemernicia şi nevrednicia sa, ba tocmai pentru aceasta, fiecare din noi trebuie să năzuiască din toate puterile ca să cunoască pe Mântuitorul, să-I cunoască de-aproape învăţăturile şi faptele şi să se conformeze voinţei Lui: regretând faptele sale rele, fără încercare de scuze şi dându-şi silinţa a se îndrepta. Şi pentru noi vine Mântuitorul, prin urmare şi noi Îl putem vedea, nu numai în Ierihon, şi nu o singură dată, ca Zaheu, ci în biserică, de câte ori vom avea dorinţa fierbinte să-L vedem făptuind, să-L auzim vorbind. Şi, dacă vom alerga şi noi cu dispoziţiile sufleteşti ale lui Zaheu, şi în casa noastră se va sălăşlui Hristos, atât în casa zidită de mână, cât mai vârtos în casa sufletului nostru. Şi cum Zaheu, în culmea fericirii sale, îşi completează pocăinţa, impunându-şi şi executând la moment canonul sever şi, prin aceasta dobândeşte mântuirea sa şi a casei sale: tot asemenea şi noi, pătrunşi de învăţăturile Lui şi completându-ne pocăinţa, primind sfânta Euharistie, ne vom mântui de păcat.

[patinina34]

[SIZE=3]48[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Vameşului şi a Fariseului[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 10-14)[/SIZE]

10. Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul Fariseu şi altul Vameş. 11. Fariseul stând aşa se ruga întru sine: Doamne mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate, câte dobândesc. 13. Iar vameşul de departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule fii mie milostiv păcătosului. 14. Zic vouă: că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa.


Adevărata şi falsa pocăinţă

1. Avem înaintea noastră două tipuri cunoscute: unul, Fariseul, tipul omului făţarnic, celălalt, vameşul, modelul omului păcătos.
Fariseul, voind să facă reclamă demagogică şi în biserică, merge mândru printre lumea adunată, ca să atragă asupră-şi atenţia celor de faţă. El ştie că lumea naivă priveşte spre dânsul cu admiraţie şi cu sfială, considerându-l ca om sfânt, şi foloseşte ocazia ca să o întărească în această credinţă a ei. Lui nu-i este de rugăciune, ci de deşertăciune. Căci, în loc să-şi recunoască greşelile făcute şi să se roage de iertare, în loc să ceară cu umilinţă ca Dumnezeu să-i ajute a face bine – fariseul, stăpânit de mania sa după popularitate, în faţa oamenilor numai simulează că se roagă. În fapt însă el nu se roagă, ci, adresându-se către sine însuşi, vorbind aşa, în vânt, dar ca să-l audă oamenii, zice: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitor, nedrept, preacurvar...“. Nu că el, în adevăr, n-ar fi fost ca ceilalţi oameni, ci el voia să întărească lumea în părerea greşită, ce o avea despre el, că el ar fi, cu adevărat, fără de păcat.
Aceea însă ce trădează, ba şi măreşte perversitatea fariseului, este asmuţirea gloatelor contra unui smerit rugător. El ştia cât sunt de porniţi oamenii simpli contra vameşilor, şi, de alta, cât de ieftin se poate dobândi simpatia celor naivi, dând dreptate părerilor lor, şi simulând că le iei partea. În pretinsa rugăciune deci, tot spre a mări reclama, fariseul arată cu dispreţ spre vameşul, care stă departe prosternat: „...mulţumescu-Ţi... că nu sunt ca şi acest vameş“. El o zice aceasta cu calcul, ca lumea auzindu-l, să zică: vezi, omul acesta sfânt compătimeşte cu noi, îl doare inima de nedreptăţile ce ne face mişelul de vameş. Deci, fariseul e omul nostru; el ne va scăpa de cei răi, mai ales de vameşi.
Dar fariseul, spre a-şi completa aureola ce însuşi îşi face înaintea mulţimii adaugă: „postesc de două ori...“. Nici vorbă, el ştia că mulţimii naive, care-l asculta cu admiraţie, nici prin gând nu-i trecea că laudele lui nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci acelora, pe care el voia să-i momească. Nimeni nu ştia mai bine decât el însuşi că, tot ce a zis el în chip de rugăciune, a fost neadevăr, minciună.
2. Celălalt, vameşul, conştient de păcătoşenia sa şi conştient şi de opinia rea pe care o au oamenii despre dânsul, se simte foarte nenorocit. El nu îndrăzneşte să se apropie, căci se simte nevrednic a înainta în biserică, şi prin urmare se opreşte aproape de uşă – „departe stând“ prosternat cu faţa la pământ. În conştiinţa greutăţii şi a mulţimii păcatelor sale, care îl strivesc – cum nu îndrăzneşte să înainteze în biserică, aşa nu îndrăzneşte nici ochii să şi-i ridice spre cer, temându-se ca nu cumva, prin privirile sale înveninate de păcate, să profaneze sfinţenia bisericii şi a cerului. Pe lângă aceasta, el simte cu ce ură şi cu ce dispreţ îl priveşte mulţimea preocupată şi asmuţită de fariseu; lui i se pare că-l ard privirile publicului. Aceasta îi măreşte consternarea şi el nu găseşte nici un cuvânt de scuză pentru faptele sale, ci îşi bate pieptul, părându-i rău de cele făcute şi zicând numai: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului“.
În convingerea sa că el este cel mai păcătos om din lume, deci nevrednic a intra în sanctuarul lui Dumnezeu, stă departe, şi cu inima înfrântă şi zdrobită, abia îndrăzneşte să ceară mila lui Dumnezeu.
De aceea pocăinţa lui este adevărată pocăinţă şi este urmată de iertare, pe când a fariseului este, în cazul cel mai bun, o falsă pocăinţă, care în loc să-i aducă iertare, i-a adus însărcinarea cu noi păcate.
Fariseul, prin ţinuta sa falsă în biserică, a voit să se înalţe şi s-a şi înălţat în ochii publicului, dar a căzut nemărginit din graţia lui Dumnezeu; s-a întors osândit, fiindcă îşi închipuia că, precum poate amăgi pe oameni, poate desconsidera şi pe Dumnezeu.
Vameşul, din contră, recunoscându-şi greşelile, s-a arătat mic, nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu, şi, cu inima zdrobită, a implorat mila dumnezeiască, şi Dumnezeu l-a iertat, l-a înălţat. Aşa că, faţă cu aceşti doi, s-a confirmat adevărul: „cel ce se înalţă se va smeri, şi cel ce se smereşte se va înălţa“.
3. Parabola aceasta este de mare însemnătate pentru noi, pentru învăţătura noastră. În ea vedem exemplificat ce ţinută trebuie să avem noi când mergem la biserică, cum să ne rugăm, cum să facem pocăinţă, cum să ne judecăm pe noi înşine şi cum să judecăm pe alţii. În ea ne vedem, ca într-o oglindă: vedem că fiecare din noi e păcătos, ca vameşul, şi suntem îndemnaţi ca în biserică să-i urmăm lui: să avem deplină convingere şi conştiinţă că ne găsim înaintea lui Dumnezeu, în locaşul Lui şi să ne revocăm în memorie toate faptele noastre rele, să le regretăm şi, luând hotărâre de îndreptare, smeriţi şi cu frică să-L rugăm ca să ne ierte. De altă parte vedem cât de fatală este mândria pentru om. Vedem că omul, preocupat de poftele lui deşarte, chiar şi în biserică, tot la cele lumeşti se gândeşte; el uită că se află în sfânta casă a lui Dumnezeu şi se preocupă de deşertăciunile lumii.
Osânda fariseului ne îndeamnă să ne ferim, ca de faţa şarpelui, de însuşirile lui; iertarea vameşului este un stimulent pentru noi ca să-l imităm în biserică. În viaţă să ne dăm silinţa ca să fim aşa cum pretinde fariseul că este; în biserică să fim ca vameşul şi să evităm conduita fariseului.
4. Dar parabola mai are pentru noi o învăţătură. Admiţând că Fariseul ar fi fost în adevăr aşa, precum el pretindea; nu el era chemat să-şi dea atestat de laudă înaintea lui Dumnezeu, Care-i ştia toate tainele. Atestatul ce el însuşi îşi dă, este dovada mândriei, a îngâmfării. Prin urmare, chiar dacă până la această dată, el nu ar fi păcătuit, acum a căzut în cel mai greu păcat, în păcatul mândriei, din care izvorăsc o mulţime de alte păcate. Fariseul însă, pe când faţă cu sine este aşa de indulgent, judecă atât de aspru pe vameş. El, cu insolenţă, se adresează lui Dumnezeu şi constată vinovăţia aproapelui său; în loc să se roage pentru iertarea lui, indirect, îi cere pedeapsa. Un dublu păcat provenit din mândrie.
Aşadar, chiar şi la caz când fariseul ar fi fost fără de păcate, când a venit în biserică – el a ieşit încărcat de păcate, osândit. Motivul? Mândria!
Vameşul se concentrează în sine, nu se gândeşte la nimeni decât numai la nevrednicia sa. El se crede mult mai rău chiar decât este, şi prin pocăinţă obţine iertare. Motivul? Modestia, smerenia!
Concluzia: să ne ferim de mândrie şi să îmbrăţişăm modestia; să nu judecăm pe alţii, şi mai vârtos să nu ne închipuim că suntem buni, mai buni decât alţii.
Smerenia este cea mai frumoasă podoabă, care înfrumuseţează pe un preot, întocmai cum mândria şi ireligiozitatea sunt cele mai urâte pete ale lui. Aceste calităţi, cele bune, ca şi cele rele, îl arată de departe în adevărata lui lumină. El nu le poate ascunde, căci ele sunt pentru el „cetatea cea zidită deasupra muntelui“. Pe când preotul evlavios şi smerit de departe şi în cercuri îndepărtate este stimat, ascultat şi respectat, pe atunci cel mândru şi ireligios este dispreţuit, hulit în toate părţile, de-aproape şi în depărtare.
Haina smereniei şi a evlaviei să o îmbrace seminaristul şi să o păstreze în strălucitoarea ei curăţenie, ferind-o ca de foc, de murdăria mândriei şi a lipsei de cucernicie.

[patinina34]

[SIZE=3]49[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica fiului risipitor[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 15, 11-32)[/SIZE]

11. Şi a zis: un om avea doi feciori. 12. Şi a zis cel mai tânăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cade din avuţie, şi le-a împărţit lor avuţia. 13. Şi nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr, s-a dus într-o ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări. 14. Şi cheltuind el toate, a fost foamete mare într-aceea ţară, şi el a început a se lipsi. 15. Şi a mers de s-a lipit lângă un locuitor din aceea ţară, şi l-a trimis pe el la satul său, să pască porcii. 16. Şi dorea să-şi sature pântecele său de roşcovele pe care le mâncau porcii, şi nimeni nu-i da lui. 17. Iar venindu-şi în sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâine, iar eu, pier de foame. 18. Scula-mă-voi, şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. 19. Şi nu sunt mai mult vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. 20. Şi sculându-se a venit la tatăl său, iar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl lui, şi i s-a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat pe el. Şi i-a zis lui feciorul: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi de acum nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. 22. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi haina cea dintâi, şi-l îmbrăcaţi pe el şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioare. 23. Şi aduceţi viţelul cel gras de-l junghiaţi şi mâncând să ne veselim. 24. Că fiul meu acesta era mort, şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat, şi au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la câmp, şi când a venit s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. 26. Şi chemând un fecior, l-a întrebat, ce sunt acestea. 27. Iar el a zis lui, pentru că fratele tău a venit, şi a junghiat tatăl tău viţelul cel gras, căci l-a văzut sănătos. 28, Şi s-a mâniat, şi nu vrea să intre, iar tatăl său ieşind l-a rugat pe el. 29. Iar el răspunzând a zis tatălui său: iată de atâţia ani slujesc ţie, şi niciodată porunca ta nu am călcat, şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc, şi eu cu prietenii mei. 30. Iar când a venit fiul tău acesta, care a mâncat cu desfrânatele avuţia sa, ai junghiat viţelul cel gras. 31. Iar el a zis lui: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine, şi toate ale mele alte tale sunt. 32. Ci se cădea a ne veseli, şi a ne bucura căci fratele tău acesta mort era, şi a înviat, şi pierdut era, şi s-a aflat.

Pocăinţa

1. Tot ce cuprinde această parabolă are înţeles figurat. Omul, fiul cel tânăr, fiul cel mai mare, ţara îndepărtată, păşunarea porcilor, haina de sărbătoare, inelul, ospăţul: toate îmbracă înţelesuri referitoare la om, la educaţia lui morală, în scop de a ne arăta cum poate omul să se îndrepte şi cât de mare este mila dumnezeiască pentru cel ce se pocăieşte.
2. Omul cu cei doi fii este Dumnezeu. Fiul cel mai tânăr: majoritatea oamenilor. În el, în fiul cel tânăr, fiecare din noi, mai mult ori mai puţin, se vede pe sine, căci:
Ca şi fiul cel uşor de minte, şi omul cu înclinări rele, care, orbit de pasiuni, nu-şi cunoaşte adevăratele sale interese, se simte strâmtorat de voinţa dumnezeiască, prin care el se opreşte de a-şi face sieşi rău şi de a face şi altora, şi ca şi fiul cel tânăr, omul păcătos, primind de la Părintele ceresc darurile dumnezeieşti de înţelepciune, bunătate şi nevinovăţie, ca să scape de sub autoritatea părintească, manifestată în rugăciunile şi în poveţele Bisericii şi în societatea oamenilor virtuoşi, fuge cu gândul departe în regiunea, ţara păcatului, şi acolo, crezându-se scos de sub supravegherea şi controlul Părintelui său, se simte la largul său şi îşi risipeşte moştenirea în desfrâu, ruinându-se fiziceşte şi moraliceşte. Şi, lucru firesc: ca şi fiul cel fără de minte, dacă continuă a se tăvăli în păcate, în viciu, omul păcătos pierde toate calităţile, pierde până şi conştiinţa demnităţii sale: este ca pierdut de foame – cât pentru a fi bun şi a face bine. Ba, chiar şi când ar licări în sufletul său câte o scânteie de voinţă de-a face binele, de-a fi şi el bun în anumite cazuri, el nu poate: viciul, care s-a făcut stăpân peste dânsul, care i s-a prefăcut în a doua natură, îl opreşte de la bine şi-l împinge spre prăpastia pieirii. El vede pe alţii hrănindu-se cu făptuirea binelui, şi nu-i poate urma: el este ca şi pierdut. Şi în sfârşit:
Ca şi tânărul rătăcit, el, omul păcătos, oricât de adânc ar fi căzut în ticăloşia păcatelor, se poate scăpa de pierire numai să-şi vină în simţiri, să-şi tragă seama cu sine însuşi, să facă o eroică sforţare, prin care întâi şi întâi, să-şi părăsească viaţa cea păcătoasă. Apoi, ştiind că Părintele ceresc este vistierul milei şi al iubirii de oameni, Care aşteaptă cu dor îndreptarea celui rătăcit – să se hotărască a se adresa către Acelaşi bun Părinte cu smerenie şi cu deplină încredere în dragostea şi în mila Lui părintească, spre a-I arăta şi căderea şi regretele sale, şi a-I cere iertare.
3. Ca şi părintele fiului risipitor, Părintele ceresc, când vede că omul a recunoscut în inima sa că a greşit, că a simţit o adâncă remuşcare pentru cele făptuite şi că s-a hotărât să nu mai facă rele, ci să meargă la reprezentantul Părintelui ceresc, la duhovnic, să-şi mărturisească păcatele – încă atunci Părintele ceresc îl întâmpină cu iubire, şi cel păcătos este ca şi iertat, iar mărturisindu-şi păcatele, el este iertat, spălat desăvârşit. Lui i se dă haina de sărbătoare (haina de nuntă) a curăţeniei şi i se pune în deget inel, semnul vredniciei, ca să intre în casa Tatălui ceresc, spre a lua parte întâi la masa cea sfântă, la Sfânta Cuminecătură, apoi la festivităţile şi la bucuriile, ce se fac în ceruri pentru întoarcerea lui. Căci, cum se bucură tatăl fiului rătăcit pentru întoarcerea acestuia, aşa: mare bucurie se face în ceruri, între îngerii lui Dumnezeu pentru întoarcerea unui păcătos (Luca 15, 10).
Dar, cum a greşit fiul cel mare, luând în nume de rău mila părintească, aşa ar greşi şi acela, care întreagă viaţa sa ar fi bun, dar, la sfârşit, ar cârti împotriva lui Dumnezeu pentru că iartă pe cei păcătoşi. Acel om ar dovedi că e lipsit de iubirea frăţească şi de respectul către voinţa şi autoritatea părintească; ar dovedi că e lipsit şi de milă către cei căzuţi, pe care noi toţi, datorie avem să-i ajutăm ca să se ridice; dar ar dovedi şi că este pizmătareţ, părându-i rău de binele, pe care Tatăl ceresc îl face unui nenorocit.
4. Din această parabolă învăţăm în special că:
a) fiecare din noi, fiind fiul cel rătăcit, căci fiecare păcătuieşte, să facă pocăinţă din toată inima, spre a se îndrepta, a se face mai puţin păcătos: că în această pocăinţă se arată indispensabile următoarele momente:
– recunoaşterea păcatului;
– părerea de rău pentru săvârşirea păcatului:
– hotărârea de a nu mai păcătui;
– mărturisirea înaintea Duhovnicului; la care se adaugă:
– împlinirea canonului, impus de duhovnic;
b) că oricât de mult şi de greu am fi păcătuit, să nu disperăm în mila, iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, care iartă aşa de uşor, numai noi să ne arătăm vrednici de iertare, adică să facem pocăinţă din toată inima;
c) să ne ferim de mândrie, de a ne închipui că suntem buni, mai buni decât fratele nostru căzut şi ridicat, şi, în această închipuire, să-l dispreţuim şi să-l pizmuim.
Conformarea cu aceste învăţăminte, cuprinzând întreg sectorul şi singura cale a îndreptării, a ameliorării vieţii morale, deci a fericirii pământeşti şi cereşti: este de la sine înţeles că preotului i se impune, în locul întâi, să urmeze cu extremă rigurozitate acestor cerinţe. Să urmeze, căci conduita lui, mai ales în această direcţiune, este pentru parohieni o irezistibilă putere de atracţie:
Un preot evlavios, cuvios, smerit, ale cărui fapte sunt lumină conducătoare pentru parohieni, nu se poate să nu fie urmat cu religiozitate de fii săi sufleteşti. „Nu poate pomul bun să producă poame rele“ (Matei 7, 18).
Aceea ce trebuie să fie preotul în misiunea sa, candidatul de preoţie trebuie să exercite cu râvnă, mai ales în seminar. Lipsa acestui exerciţiu serios o resimte preotul în întreaga cariera sa.