Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]47[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 19, 1-10)[/SIZE]

1. Şi intrând trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un om anume Zaheu şi acesta era mai mare vameşilor, şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă pe Iisus, cine este, şi nu putea de popor, că era mic de stat. 4. Şi alergând înainte s-a suit într-un dud, ca să-l vadă pe el, că pe acolo era să treacă. 5. Şi dacă a venit în locul acela căutând Iisus, l-a văzut pe el, şi a zis către el: Zahee grăbeşte de te pogoară, că astăzi în casa ta mi se cade să rămân. 6. Şi grăbindu-se s-a pogorât şi l-a primit pe dânsul bucurându-se. 7. Şi văzând toţi cârteau, zicând că la un om păcătos a intrat să sălăşluiască. 8. Iară Zaheu stând către Domnul: Iată jumătate din avuţia mea o dau săracilor, şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Zis-a către el Iisus: că astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. 10. Că a venit fiul omenesc să caute şi să mântuiască pe cel ce era pierdut.


Mântuirea prin pocăinţă

1. Vameş. Pe lângă birul care se plătea după venit şi după avuţie, pe vremea lui Hristos, trebuia să se răspundă la casa statului şi dări pentru intrarea mărfurilor în ţară şi dări pentru ieşirea lor din ţară. Aceste dări, introduse mai întâi la egipteni, şi de la ei adoptate de toată lumea, se numeau vămi, iar încasatorii lor vameşi.
În imperiul roman vămile se luau după provincii, la intrare în provincie şi la ieşire dintr-însa. Taxele variau de la 2% la 25% din valoarea mărfii. În Palestina vămile se exarendau la mari antreprenori (publicani), care apoi, prin funcţionarii lor, încasau volniceşte, apăsând greu asupra poporului, cu vămi deosebite pentru fiecare district. Funcţionarii subalterni, prin lipsa lor de scrupule la încasare, ajunseră să fie cei mai urgisiţi, consideraţi ca oamenii cei mai răi, cei mai fără inimă şi fără frica lui Dumnezeu, încât, a zice vameş era identic cu a zice scelerat, criminalul criminalilor.
2. Zaheu, se vede că era antreprenorul vămilor. Era, deci, firesc să fie bogat. El auzise despre Iisus Hristos, despre învăţăturile şi despre faptele Lui. Acum îi vine vestea că Iisus soseşte în Ierihon. Ce n-ar fi dat el să poată fi în societatea marelui Învăţător!? Dar conştiinţa că el este vameş, mai mult, că este antreprenorul, stăpânul vameşilor, şi prin urmare că el e considerat de compatrioţii şi conaţionalii săi ca cel mai păcătos între toţi păcătoşii, îi impune rezerve.
Apăsat, oarecum de greutatea opiniei publice şi conştient de păcătoşenia sa, se crede atât de nevrednic, încât i se pare că ar profana sfinţenia „Proorocului din Galileea“, dacă ar îndrăzni să se apropie de Dânsul.
În smerenia sa, el se simte mulţumit, fericit chiar, numai să poată vedea pe Proorocul cel minunat, cu care nu se crede vrednic să vorbească. Fiind însă mic de stat, ca să poată vedea peste mulţimea în care nu îndrăznea să intre, şi, ca să-şi poată sătura dorinţa, privind la Iisus, se suie într-un dud, în calea pe unde avea să treacă Mântuitorul.
Iisus Hristos, care cunoştea gândurile şi sentimentele oamenilor, ştia pentru ce Zaheu s-a suit în dud, ştia că antreprenorul vămilor simte în sufletul său remuşcare pentru faptele sale, că este hotărât să se îndrepte, gata să facă orice spre a-şi expia păcatele – ştiindu-o aceasta, îi vine grabnic în ajutor, răsplătindu-i, peste toate aşteptările, hotărârea luată în tăcere. Căci ce răsplată poate fi asemenea cu onoarea de-a primi în casă pe Fiul lui Dumnezeu? Şi, cu această onoare, cu această distincţie răsplăteşte Mântuitorul hotărârea de îndreptare a lui Zaheu.
Dar lumea, preocupată, critică conduita lui Iisus Hristos: se face una cu vameşii, se compromite, primeşte să fie oaspetele unui om aşa decăzut, aşa de păcătos!
Pe când cei de faţă cârteau contra Mântuitorului, Zaheu dovedeşte că Iisus nu s-a înşelat în aprecierea dispoziţiilor lui sufleteşti. În mulţumirea sa de-a se vedea atât de onorat, spre a se arăta vrednic de această distincţie, el pune la dispoziţia săracilor, jumătate din avuţia sa, referindu-se la Ieşirea (22, 1): că, dacă va fi năpăstuit pe cineva, întoarce cel puţin maximul prescris de lege.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-Şi motiveze instructiv, în faţa mulţimii, intrarea Sa în casa lui Zaheu. El declară că, prin canonul ce-şi impune, Zaheu, completându-şi pocăinţa, s-a spălat de necurăţia păcatelor, s-a mântuit. Mântuitorul i-a dat numai prilejul mântuirii. El pentru aceasta a venit – a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, care se lasă a fi aflat, care, prin pocăinţă, contribuie din parte-şi ca să poată fi mântuit.
3. Zaheu este pentru noi un clasic tip caracteristic. În el vedem concentrate: conştiinţa păcătoşeniei, sfiala de opinia publică, conştiinţa nevredniciei sale de-a sta faţă cu Iisus, dorul fierbinte de a cunoaşte, cel puţin din vedere, pe Fiul lui Dumnezeu, adâncul regret pentru faptele sale rele, pentru care nu invocă nici un motiv de dezvinovăţire. Apoi, nemărginita mulţumire şi fericire de a se afla în societatea lui Iisus Hristos şi completarea pocăinţei, prin aceea că, el însuşi îşi impune şi execută conştiincios cel mai greu canon, dând săracilor jumătate din întreagă avuţia sa, şi rezervând pentru sine, pentru pruncii şi casnicii săi cealaltă jumătate.
Fiecare din noi ajunge în poziţia în care afla Zaheu, înainte de venirea lui Iisus în Ierihon; fiecare din noi este un Zaheu, un vameş păcătos. Dar fiecare din noi trebuie să tindă a fi şi un Zaheu pocăit, mântuit, concentrând în sufletul său calităţile, virtuţile lui Zaheu. Fiecare din noi trebuie să aibă conştiinţa neajunsurilor şi de aici a păcătoşiei sale, conştiinţă care este baza întregii noastre vieţi morale, este izvorul pocăinţei şi al îndreptării noastre. Îndreptarea, ameliorarea vieţii noastre morale, e posibilă însă numai, dacă noi, ruşinându-ne de faptele noastre rele, ne sfiim de societate, ca să nu-şi facă opinie rea despre noi, iar la întâmplare, când, prin conduita noastră, i-am dat motive să ne judece nefavorabil, – ne smerim, ne ruşinăm în faţa publicului, şi, prin conduita noastră corectă, îl înduplecăm să-şi schimbe opinia despre noi.
Fiecare dintre noi, examinându-se pe sine, trebuie să se vadă ca într-o oglindă, în trecutul său, în faptele sale şi să-şi recunoască nemernicia în faţa lui Dumnezeu şi nevrednicia de a sta înaintea lui Hristos.
Dar, cu toată nemernicia şi nevrednicia sa, ba tocmai pentru aceasta, fiecare din noi trebuie să năzuiască din toate puterile ca să cunoască pe Mântuitorul, să-I cunoască de-aproape învăţăturile şi faptele şi să se conformeze voinţei Lui: regretând faptele sale rele, fără încercare de scuze şi dându-şi silinţa a se îndrepta. Şi pentru noi vine Mântuitorul, prin urmare şi noi Îl putem vedea, nu numai în Ierihon, şi nu o singură dată, ca Zaheu, ci în biserică, de câte ori vom avea dorinţa fierbinte să-L vedem făptuind, să-L auzim vorbind. Şi, dacă vom alerga şi noi cu dispoziţiile sufleteşti ale lui Zaheu, şi în casa noastră se va sălăşlui Hristos, atât în casa zidită de mână, cât mai vârtos în casa sufletului nostru. Şi cum Zaheu, în culmea fericirii sale, îşi completează pocăinţa, impunându-şi şi executând la moment canonul sever şi, prin aceasta dobândeşte mântuirea sa şi a casei sale: tot asemenea şi noi, pătrunşi de învăţăturile Lui şi completându-ne pocăinţa, primind sfânta Euharistie, ne vom mântui de păcat.

[patinina34]

[SIZE=3]48[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Vameşului şi a Fariseului[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 10-14)[/SIZE]

10. Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul Fariseu şi altul Vameş. 11. Fariseul stând aşa se ruga întru sine: Doamne mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate, câte dobândesc. 13. Iar vameşul de departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule fii mie milostiv păcătosului. 14. Zic vouă: că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa.


Adevărata şi falsa pocăinţă

1. Avem înaintea noastră două tipuri cunoscute: unul, Fariseul, tipul omului făţarnic, celălalt, vameşul, modelul omului păcătos.
Fariseul, voind să facă reclamă demagogică şi în biserică, merge mândru printre lumea adunată, ca să atragă asupră-şi atenţia celor de faţă. El ştie că lumea naivă priveşte spre dânsul cu admiraţie şi cu sfială, considerându-l ca om sfânt, şi foloseşte ocazia ca să o întărească în această credinţă a ei. Lui nu-i este de rugăciune, ci de deşertăciune. Căci, în loc să-şi recunoască greşelile făcute şi să se roage de iertare, în loc să ceară cu umilinţă ca Dumnezeu să-i ajute a face bine – fariseul, stăpânit de mania sa după popularitate, în faţa oamenilor numai simulează că se roagă. În fapt însă el nu se roagă, ci, adresându-se către sine însuşi, vorbind aşa, în vânt, dar ca să-l audă oamenii, zice: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitor, nedrept, preacurvar...“. Nu că el, în adevăr, n-ar fi fost ca ceilalţi oameni, ci el voia să întărească lumea în părerea greşită, ce o avea despre el, că el ar fi, cu adevărat, fără de păcat.
Aceea însă ce trădează, ba şi măreşte perversitatea fariseului, este asmuţirea gloatelor contra unui smerit rugător. El ştia cât sunt de porniţi oamenii simpli contra vameşilor, şi, de alta, cât de ieftin se poate dobândi simpatia celor naivi, dând dreptate părerilor lor, şi simulând că le iei partea. În pretinsa rugăciune deci, tot spre a mări reclama, fariseul arată cu dispreţ spre vameşul, care stă departe prosternat: „...mulţumescu-Ţi... că nu sunt ca şi acest vameş“. El o zice aceasta cu calcul, ca lumea auzindu-l, să zică: vezi, omul acesta sfânt compătimeşte cu noi, îl doare inima de nedreptăţile ce ne face mişelul de vameş. Deci, fariseul e omul nostru; el ne va scăpa de cei răi, mai ales de vameşi.
Dar fariseul, spre a-şi completa aureola ce însuşi îşi face înaintea mulţimii adaugă: „postesc de două ori...“. Nici vorbă, el ştia că mulţimii naive, care-l asculta cu admiraţie, nici prin gând nu-i trecea că laudele lui nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci acelora, pe care el voia să-i momească. Nimeni nu ştia mai bine decât el însuşi că, tot ce a zis el în chip de rugăciune, a fost neadevăr, minciună.
2. Celălalt, vameşul, conştient de păcătoşenia sa şi conştient şi de opinia rea pe care o au oamenii despre dânsul, se simte foarte nenorocit. El nu îndrăzneşte să se apropie, căci se simte nevrednic a înainta în biserică, şi prin urmare se opreşte aproape de uşă – „departe stând“ prosternat cu faţa la pământ. În conştiinţa greutăţii şi a mulţimii păcatelor sale, care îl strivesc – cum nu îndrăzneşte să înainteze în biserică, aşa nu îndrăzneşte nici ochii să şi-i ridice spre cer, temându-se ca nu cumva, prin privirile sale înveninate de păcate, să profaneze sfinţenia bisericii şi a cerului. Pe lângă aceasta, el simte cu ce ură şi cu ce dispreţ îl priveşte mulţimea preocupată şi asmuţită de fariseu; lui i se pare că-l ard privirile publicului. Aceasta îi măreşte consternarea şi el nu găseşte nici un cuvânt de scuză pentru faptele sale, ci îşi bate pieptul, părându-i rău de cele făcute şi zicând numai: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului“.
În convingerea sa că el este cel mai păcătos om din lume, deci nevrednic a intra în sanctuarul lui Dumnezeu, stă departe, şi cu inima înfrântă şi zdrobită, abia îndrăzneşte să ceară mila lui Dumnezeu.
De aceea pocăinţa lui este adevărată pocăinţă şi este urmată de iertare, pe când a fariseului este, în cazul cel mai bun, o falsă pocăinţă, care în loc să-i aducă iertare, i-a adus însărcinarea cu noi păcate.
Fariseul, prin ţinuta sa falsă în biserică, a voit să se înalţe şi s-a şi înălţat în ochii publicului, dar a căzut nemărginit din graţia lui Dumnezeu; s-a întors osândit, fiindcă îşi închipuia că, precum poate amăgi pe oameni, poate desconsidera şi pe Dumnezeu.
Vameşul, din contră, recunoscându-şi greşelile, s-a arătat mic, nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu, şi, cu inima zdrobită, a implorat mila dumnezeiască, şi Dumnezeu l-a iertat, l-a înălţat. Aşa că, faţă cu aceşti doi, s-a confirmat adevărul: „cel ce se înalţă se va smeri, şi cel ce se smereşte se va înălţa“.
3. Parabola aceasta este de mare însemnătate pentru noi, pentru învăţătura noastră. În ea vedem exemplificat ce ţinută trebuie să avem noi când mergem la biserică, cum să ne rugăm, cum să facem pocăinţă, cum să ne judecăm pe noi înşine şi cum să judecăm pe alţii. În ea ne vedem, ca într-o oglindă: vedem că fiecare din noi e păcătos, ca vameşul, şi suntem îndemnaţi ca în biserică să-i urmăm lui: să avem deplină convingere şi conştiinţă că ne găsim înaintea lui Dumnezeu, în locaşul Lui şi să ne revocăm în memorie toate faptele noastre rele, să le regretăm şi, luând hotărâre de îndreptare, smeriţi şi cu frică să-L rugăm ca să ne ierte. De altă parte vedem cât de fatală este mândria pentru om. Vedem că omul, preocupat de poftele lui deşarte, chiar şi în biserică, tot la cele lumeşti se gândeşte; el uită că se află în sfânta casă a lui Dumnezeu şi se preocupă de deşertăciunile lumii.
Osânda fariseului ne îndeamnă să ne ferim, ca de faţa şarpelui, de însuşirile lui; iertarea vameşului este un stimulent pentru noi ca să-l imităm în biserică. În viaţă să ne dăm silinţa ca să fim aşa cum pretinde fariseul că este; în biserică să fim ca vameşul şi să evităm conduita fariseului.
4. Dar parabola mai are pentru noi o învăţătură. Admiţând că Fariseul ar fi fost în adevăr aşa, precum el pretindea; nu el era chemat să-şi dea atestat de laudă înaintea lui Dumnezeu, Care-i ştia toate tainele. Atestatul ce el însuşi îşi dă, este dovada mândriei, a îngâmfării. Prin urmare, chiar dacă până la această dată, el nu ar fi păcătuit, acum a căzut în cel mai greu păcat, în păcatul mândriei, din care izvorăsc o mulţime de alte păcate. Fariseul însă, pe când faţă cu sine este aşa de indulgent, judecă atât de aspru pe vameş. El, cu insolenţă, se adresează lui Dumnezeu şi constată vinovăţia aproapelui său; în loc să se roage pentru iertarea lui, indirect, îi cere pedeapsa. Un dublu păcat provenit din mândrie.
Aşadar, chiar şi la caz când fariseul ar fi fost fără de păcate, când a venit în biserică – el a ieşit încărcat de păcate, osândit. Motivul? Mândria!
Vameşul se concentrează în sine, nu se gândeşte la nimeni decât numai la nevrednicia sa. El se crede mult mai rău chiar decât este, şi prin pocăinţă obţine iertare. Motivul? Modestia, smerenia!
Concluzia: să ne ferim de mândrie şi să îmbrăţişăm modestia; să nu judecăm pe alţii, şi mai vârtos să nu ne închipuim că suntem buni, mai buni decât alţii.
Smerenia este cea mai frumoasă podoabă, care înfrumuseţează pe un preot, întocmai cum mândria şi ireligiozitatea sunt cele mai urâte pete ale lui. Aceste calităţi, cele bune, ca şi cele rele, îl arată de departe în adevărata lui lumină. El nu le poate ascunde, căci ele sunt pentru el „cetatea cea zidită deasupra muntelui“. Pe când preotul evlavios şi smerit de departe şi în cercuri îndepărtate este stimat, ascultat şi respectat, pe atunci cel mândru şi ireligios este dispreţuit, hulit în toate părţile, de-aproape şi în depărtare.
Haina smereniei şi a evlaviei să o îmbrace seminaristul şi să o păstreze în strălucitoarea ei curăţenie, ferind-o ca de foc, de murdăria mândriei şi a lipsei de cucernicie.

[patinina34]

[SIZE=3]49[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica fiului risipitor[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 15, 11-32)[/SIZE]

11. Şi a zis: un om avea doi feciori. 12. Şi a zis cel mai tânăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cade din avuţie, şi le-a împărţit lor avuţia. 13. Şi nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr, s-a dus într-o ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări. 14. Şi cheltuind el toate, a fost foamete mare într-aceea ţară, şi el a început a se lipsi. 15. Şi a mers de s-a lipit lângă un locuitor din aceea ţară, şi l-a trimis pe el la satul său, să pască porcii. 16. Şi dorea să-şi sature pântecele său de roşcovele pe care le mâncau porcii, şi nimeni nu-i da lui. 17. Iar venindu-şi în sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâine, iar eu, pier de foame. 18. Scula-mă-voi, şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. 19. Şi nu sunt mai mult vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. 20. Şi sculându-se a venit la tatăl său, iar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl lui, şi i s-a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat pe el. Şi i-a zis lui feciorul: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi de acum nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. 22. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi haina cea dintâi, şi-l îmbrăcaţi pe el şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioare. 23. Şi aduceţi viţelul cel gras de-l junghiaţi şi mâncând să ne veselim. 24. Că fiul meu acesta era mort, şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat, şi au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la câmp, şi când a venit s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. 26. Şi chemând un fecior, l-a întrebat, ce sunt acestea. 27. Iar el a zis lui, pentru că fratele tău a venit, şi a junghiat tatăl tău viţelul cel gras, căci l-a văzut sănătos. 28, Şi s-a mâniat, şi nu vrea să intre, iar tatăl său ieşind l-a rugat pe el. 29. Iar el răspunzând a zis tatălui său: iată de atâţia ani slujesc ţie, şi niciodată porunca ta nu am călcat, şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc, şi eu cu prietenii mei. 30. Iar când a venit fiul tău acesta, care a mâncat cu desfrânatele avuţia sa, ai junghiat viţelul cel gras. 31. Iar el a zis lui: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine, şi toate ale mele alte tale sunt. 32. Ci se cădea a ne veseli, şi a ne bucura căci fratele tău acesta mort era, şi a înviat, şi pierdut era, şi s-a aflat.

Pocăinţa

1. Tot ce cuprinde această parabolă are înţeles figurat. Omul, fiul cel tânăr, fiul cel mai mare, ţara îndepărtată, păşunarea porcilor, haina de sărbătoare, inelul, ospăţul: toate îmbracă înţelesuri referitoare la om, la educaţia lui morală, în scop de a ne arăta cum poate omul să se îndrepte şi cât de mare este mila dumnezeiască pentru cel ce se pocăieşte.
2. Omul cu cei doi fii este Dumnezeu. Fiul cel mai tânăr: majoritatea oamenilor. În el, în fiul cel tânăr, fiecare din noi, mai mult ori mai puţin, se vede pe sine, căci:
Ca şi fiul cel uşor de minte, şi omul cu înclinări rele, care, orbit de pasiuni, nu-şi cunoaşte adevăratele sale interese, se simte strâmtorat de voinţa dumnezeiască, prin care el se opreşte de a-şi face sieşi rău şi de a face şi altora, şi ca şi fiul cel tânăr, omul păcătos, primind de la Părintele ceresc darurile dumnezeieşti de înţelepciune, bunătate şi nevinovăţie, ca să scape de sub autoritatea părintească, manifestată în rugăciunile şi în poveţele Bisericii şi în societatea oamenilor virtuoşi, fuge cu gândul departe în regiunea, ţara păcatului, şi acolo, crezându-se scos de sub supravegherea şi controlul Părintelui său, se simte la largul său şi îşi risipeşte moştenirea în desfrâu, ruinându-se fiziceşte şi moraliceşte. Şi, lucru firesc: ca şi fiul cel fără de minte, dacă continuă a se tăvăli în păcate, în viciu, omul păcătos pierde toate calităţile, pierde până şi conştiinţa demnităţii sale: este ca pierdut de foame – cât pentru a fi bun şi a face bine. Ba, chiar şi când ar licări în sufletul său câte o scânteie de voinţă de-a face binele, de-a fi şi el bun în anumite cazuri, el nu poate: viciul, care s-a făcut stăpân peste dânsul, care i s-a prefăcut în a doua natură, îl opreşte de la bine şi-l împinge spre prăpastia pieirii. El vede pe alţii hrănindu-se cu făptuirea binelui, şi nu-i poate urma: el este ca şi pierdut. Şi în sfârşit:
Ca şi tânărul rătăcit, el, omul păcătos, oricât de adânc ar fi căzut în ticăloşia păcatelor, se poate scăpa de pierire numai să-şi vină în simţiri, să-şi tragă seama cu sine însuşi, să facă o eroică sforţare, prin care întâi şi întâi, să-şi părăsească viaţa cea păcătoasă. Apoi, ştiind că Părintele ceresc este vistierul milei şi al iubirii de oameni, Care aşteaptă cu dor îndreptarea celui rătăcit – să se hotărască a se adresa către Acelaşi bun Părinte cu smerenie şi cu deplină încredere în dragostea şi în mila Lui părintească, spre a-I arăta şi căderea şi regretele sale, şi a-I cere iertare.
3. Ca şi părintele fiului risipitor, Părintele ceresc, când vede că omul a recunoscut în inima sa că a greşit, că a simţit o adâncă remuşcare pentru cele făptuite şi că s-a hotărât să nu mai facă rele, ci să meargă la reprezentantul Părintelui ceresc, la duhovnic, să-şi mărturisească păcatele – încă atunci Părintele ceresc îl întâmpină cu iubire, şi cel păcătos este ca şi iertat, iar mărturisindu-şi păcatele, el este iertat, spălat desăvârşit. Lui i se dă haina de sărbătoare (haina de nuntă) a curăţeniei şi i se pune în deget inel, semnul vredniciei, ca să intre în casa Tatălui ceresc, spre a lua parte întâi la masa cea sfântă, la Sfânta Cuminecătură, apoi la festivităţile şi la bucuriile, ce se fac în ceruri pentru întoarcerea lui. Căci, cum se bucură tatăl fiului rătăcit pentru întoarcerea acestuia, aşa: mare bucurie se face în ceruri, între îngerii lui Dumnezeu pentru întoarcerea unui păcătos (Luca 15, 10).
Dar, cum a greşit fiul cel mare, luând în nume de rău mila părintească, aşa ar greşi şi acela, care întreagă viaţa sa ar fi bun, dar, la sfârşit, ar cârti împotriva lui Dumnezeu pentru că iartă pe cei păcătoşi. Acel om ar dovedi că e lipsit de iubirea frăţească şi de respectul către voinţa şi autoritatea părintească; ar dovedi că e lipsit şi de milă către cei căzuţi, pe care noi toţi, datorie avem să-i ajutăm ca să se ridice; dar ar dovedi şi că este pizmătareţ, părându-i rău de binele, pe care Tatăl ceresc îl face unui nenorocit.
4. Din această parabolă învăţăm în special că:
a) fiecare din noi, fiind fiul cel rătăcit, căci fiecare păcătuieşte, să facă pocăinţă din toată inima, spre a se îndrepta, a se face mai puţin păcătos: că în această pocăinţă se arată indispensabile următoarele momente:
– recunoaşterea păcatului;
– părerea de rău pentru săvârşirea păcatului:
– hotărârea de a nu mai păcătui;
– mărturisirea înaintea Duhovnicului; la care se adaugă:
– împlinirea canonului, impus de duhovnic;
b) că oricât de mult şi de greu am fi păcătuit, să nu disperăm în mila, iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, care iartă aşa de uşor, numai noi să ne arătăm vrednici de iertare, adică să facem pocăinţă din toată inima;
c) să ne ferim de mândrie, de a ne închipui că suntem buni, mai buni decât fratele nostru căzut şi ridicat, şi, în această închipuire, să-l dispreţuim şi să-l pizmuim.
Conformarea cu aceste învăţăminte, cuprinzând întreg sectorul şi singura cale a îndreptării, a ameliorării vieţii morale, deci a fericirii pământeşti şi cereşti: este de la sine înţeles că preotului i se impune, în locul întâi, să urmeze cu extremă rigurozitate acestor cerinţe. Să urmeze, căci conduita lui, mai ales în această direcţiune, este pentru parohieni o irezistibilă putere de atracţie:
Un preot evlavios, cuvios, smerit, ale cărui fapte sunt lumină conducătoare pentru parohieni, nu se poate să nu fie urmat cu religiozitate de fii săi sufleteşti. „Nu poate pomul bun să producă poame rele“ (Matei 7, 18).
Aceea ce trebuie să fie preotul în misiunea sa, candidatul de preoţie trebuie să exercite cu râvnă, mai ales în seminar. Lipsa acestui exerciţiu serios o resimte preotul în întreaga cariera sa.

[patinina34]

[SIZE=3]50[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de carne[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 31-46)[/SIZE]

31. Iar când va veni fiul omenesc întru mărirea sa, şi toţi sfinţii îngeri cu dânsul, atunci va şedea pe scaunul măririi sale. 32. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, şi va despărţi pe ei unul de către altul, cum desparte păstorul oile din capre. 33. Şi va pune oile de-a dreapta sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta lui, veniţi binecuvântaţi părintelui meu, moşteniţi Împărăţia, care este gătită, vouă de la întemeierea lumii. 35. Că am flămânzit, şi mi-aţi dat de am mâncat, însetoşat-am şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost, şi m-aţi primit. 36. Gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat pe mine, în temniţă am fost, şi aţi venit la mine. 37. Atunci voi răspunde lui drepţii zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit; sau însetat, şi ţi-am dat de ai băut. 38. Sau când te-am văzut străin, şi te-am primit; sau gol şi te-am îmbrăcat. 39. Sau când te-am văzut bolnav, sau în temniţă şi am venit la tine. 40. Şi răspunzând Împăratul, va zice lor: adevăr zic vouă, încât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie aţi făcut. 41. Atunci va zice şi celor de-a stânga lui, duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. 42. Că am flămânzit, şi nu mi-aţi dat să mănânc, însetoşat-am, şi nu mi-aţi dat să beau. 43. Străin am fost, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat. 44. Atunci vor răspunde lui şi ei, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, un străin, sau gol, sau în temniţă, şi nu am slujit ţie? 45. Atunci va răspunde lor zicând: adevăr zic vouă, încât nu aţi făcut unuia din aceşti mai mici, nici mie nu aţi făcut. 46. Şi vor merge aceştia în munca de veci, iar drepţii în viaţa de veci.


Judecata de pe urmă

1. Întocmai cum la Ioan cap. 5, de la Învierea parţială Mântuitorul trece la învierea generală, servind cea dintâi ca garanţie pentru a doua, aşa şi aici, de la judecata parţială (25, 14-30, tratată în cap. 32 – Duminica a XVI-a după Rusalii) trece la Judecata generală – Judecata parţială servindu-I mai mult ca o introducere ori ca o pregătire pentru cea generală.
Despre a doua Sa venire vorbeşte Mântuitorul Hristos de repetiţie ori (ex. Matei 16, 27; 24, 30 ş.a.). Aici însă, la sfârşitul activităţii Sale, simte trebuinţă să completeze această învăţătură luminându-o printr-un admirabil tablou, pe cât de simplu, pe atât de măreţ, pe atât de la înţelesul şi al celui mai naiv şi mai mărginit.
2. Mântuitorul se asemănase El Însuşi cu un bun păstor, care-şi pune viaţa pentru scăparea oilor de atacul lupilor (Ioan 10, 11). Aceasta Îl îndreptăţeşte să fie şi Judecător (Ioan 5, 28).
Blândeţea şi sacrificiul de sine al păstorului alături cu severitatea şi cu dreptatea nepărtinitoare a judecătorului sunt combinate de Mântuitorul ca motive ale grandioasei scene de la ultima judecată.
Întrunirea omenirii în jurul Său la ultima Judecată, o aseamănă cu o turmă în jurul păstorului ei. Şi, cum păstorul alege oile cele blânde şi inofensive din caprele cele neastâmpărate şi rău nărăvite, aşa are să aleagă El, actualul Păstor şi viitorul Judecător pe cei buni din cei răi.
În calitatea Sa de Învăţător şi Mântuitor, El a venit blând şi smerit, în cea mai mare sărăcie. Născut, nu în locuinţă omenească, oricât de sărăcăcioasă ar fi fost ea, ci într-o peşteră, în care se ocroteau dobitoacele în vreme de furtuni. La naşterea Sa, El n-are aşternut, nici măcar ca cel mai sărac din fiii oamenilor: se naşte în ieslele dobitoacelor, servindu-i ca aşternut restul de nutreţ, pe care vitele nu-l putuseră roade. În viaţa Sa Mântuitorul este aşa de sărman, încât cu El sunt de invidiat vulpile şi păsările, căci, constată El Însuşi: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are nici unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20). El este, în cel mai strâns înţeles al cuvântului sărac, blând şi smerit. El, care putea să Se nască într-un palat, în mătăsuri, a preferat să se nască şi să vieţuiască în extrema sărăcie, ca în această sărăcie să lucreze, şi pe cei ce erau cuprinşi de ea, materialiceşte şi moraliceşte, să-i ajute, să-i scape (Matei 11, 28-29). El s-a smerit până la cel mai jos grad de umilire, ca, de aci începând, să ridice pe cei umiliţi: „a îngenunchiat, ca să ridice oaia cea pierdută, să o pună pe umerii Săi şi să o mântuiască“.
Această umilire uimitoare are drept consecinţă înălţarea Sa. De aceea: acum după ce Şi-a împlinit misiunea de Învăţător şi în parte şi de Păstor şi e pe pragul completării misiunii de Păstor şi a împlinirii celei de Mântuitor, – acum este la locul său să le anunţe celor pentru care a venit, pentru care S-a jertfit, că la a doua Sa venire, ca Judecător, nu va mai veni umilit şi sărman, ci în cea mai înaltă strălucire şi mărire, precum mintea omenească nici nu poate să-şi închipuiască: pe norii cerului, anunţat de glasul Arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 4, 16) şi însoţit de toţi sfinţii îngeri – ca Împărat ceresc!
Cum „se vor aduna înaintea lui toate limbile“ (vs. 32) ne spune Apostolul Pavel „după cuvântul Domnului“, că morţii se vor scula nestricaţi, şi cei vii se vor schimba într-o clipire a ochiului (I Corinteni 15, 52; I Tesaloniceni 4, 15-16) şi aşa vor sta înaintea Judecătorului, toţi egali, fără considerare la rangurile sau poziţiile sociale, pe care le-au avut în viaţă.
Motivul sentinţei vor fi faptele noastre către aproapele.
Orice faci unui copil, bine ori rău, se răsfrânge asupra tatălui copilului. Tatăl copilului îţi consideră fapta ca şi cum lui însuşi i-ai fi făcut-o: îţi este recunoscător, dacă i-ai făcut bine copilului său, şi îţi cere socoteală dacă i-ai făcut rău.
Dumnezeu încă este tată. Toţi oamenii sunt fiii Săi. Şi, deci, aceea ce facem noi oamenilor, fiilor lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Însuşi Îi facem. De aceea aduce Mântuitorul, ca motiv al recompensei şi al pedepsei, faptele noastre pentru sau contra fraţilor noştri, fapte, care toate îşi au motivul în iubire.
Aceia, care au practicat iubirea, vor fi răsplătiţi cu viaţă veşnică; cei care n-au practicat-o, vor fi pedepsiţi cu osândă veşnică.
3. Gândindu-ne serios la înfricoşata judecată şi la înspăimântătoarele ei urmări, ne va fi peste putinţă să nu ne zguduim în toată fiinţa noastră şi să nu căutăm toate chipurile, ca să împlinim cu sfinţenie datoriile, pe care sfânta Biserică ni le impune în: faptele milei celei trupeşti şi în faptele milei celei sufleteşti.
Dacă gândul la judecata de pe urmă este zguduitor pentru fiecare om particular, cu cât mai zguduitor trebuie să fie el pentru un preot, care îşi dă seama de poziţia şi de răspunderea sa. Preotul ştie ca înaintea Judecătorului nu va sta singur, ca om, ci ca preot, ca conducător, în mijlocul acelora, pe care el i-a condus la bine ori la rău. Faptele lui vor vorbi prin păstoriţii lui, a căror poziţie de-a dreapta ori de-a stânga Judecătorului, îl va aduce şi pe el necondiţionat între cei buni, ori între cei răi. Între cei răi, ca culpabil pentru multele rele ale celor mulţi, pe care el i-a condus prin exemplul său, ori din neglijenţă i-a lăsat să meargă la rele – ca sluga cea rea mai mult va fi certat, mai grea pedeapsă va lua.
Singură această împrejurare trebuie să facă pe fiecare preot să se cutremure şi să-l cuprindă sudori reci, gândindu-se la misiunea şi răspunderea sa, şi să-şi încordeze toate puterile, ca păstoriţii săi să nu facă fapte împotriva milei trupeşti şi sufleteşti. În aceasta va izbuti cu siguranţă, dacă cuvântul său de învăţătură şi de îndemnare va fi însoţit şi susţinut de faptele sale.

[patinina34]

[SIZE=3]51[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de brânză[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 6, 14-21)[/SIZE]

14. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. 15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. 16. Şi când ajunaţi nu vă faceţi ca cei făţarnici; trişti, că-şi smolesc feţele sale, ca să se arate oamenilor, că postesc. Adevăr zic vouă, că-şi iau plata sa. 17. Iar tu când posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală. 18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci tatălui tău, celui ce este întru ascuns, şi tatăl tău cel ce vede întru ascuns va da ţie la arătare. 19. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. 20. Ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu o strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. 21. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Iertare, Ajunare, Materialism

Începutul acestei Evanghelii (vs. 14-15) este un reflex explicativ al cererii a cincea din rugăciunea domnească, cuprinsă cu câteva versuri mai înainte (vs. 11). Motivarea: a se vedea Evanghelia Duminicii a XI-a, tratată la cap. 27.
2. În marea Sa predică de pe munte (Matei, cap. 5-7), Mântuitorul, între altele demască făţărnicia fariseilor, care tot ce făceau cu colorit moral ori legal, făceau numai ca să fie văzuţi de oameni şi apoi lăudaţi şi admiraţi.
După ce a arătat în toată urâciunea ei ridicolă procedura fariseilor la facerea milosteniei (Matei 6, 1-4) şi a rugăciunii (6, 5-8), tot cu aceeaşi severitate necruţătoare îi biciuieşte pentru înşelătoria lor cu ajunarea sau cu postul. Mântuitorul arată că fariseii, în demagogia lor exploatau şi postul, anume, spre a provoca admiraţia maselor, spre a-şi câştiga popularitate. Ei, posteau nu posteau, dar ţineau să se arate gloatelor că ajună riguros. Spre scopul acesta în zile de post ei îşi smoleau feţele, umblau nespălaţi, trişti, ca şi cum ar fi gata, gata, să cadă de foame şi de oboseala privegherii şi a petrecerii în rugăciune. Masele inculte îi admirau, credeau că ei, în adevăr, de preocupaţi ce sunt cu cele dumnezeieşti, nu-şi iau răgaz nici măcar să se spele şi să se pieptene, ci petrec nemâncaţi, muncindu-şi corpul cu postul, cu foamea, în priveghere şi în rugăciune. Această mişelească exploatare a naivităţii poporului cu simularea postului şi a rugăciunii, o biciuieşte Mântuitorul în vs. 16, arătând, în vs. 17-18, adevăratul înţeles al postului. Făţarnicii popularitate căutau, popularitate aflau; dar numai atât: numai în aceasta constă „plata sa“. Încolo, cât pentru partea morală, fondul şi motivul postului: răi erau, răi rămâneau. În loc să se îndrepte, să-şi amelioreze viaţa morală cu ajutorul postului, după cum li se porunceşte prin Isaia (58, 5-7) şi Ioil (2, 12-13); ei deveneau mai răi, mai corupţi.
Adevăratul rost al postului sau al ajunării este, analog cu rugăciunea, tocmai contrarul de la practica cărturarilor şi a fariseilor: să nu arătăm prin nici un semn exterior că postim; să ştim numai noi singuri că postim. Este întocmai acelaşi înţeles, aceleaşi motive, ca şi la facerea rugăciunii: ferirea de vanitate, apoi mulţumirea sufletească, împăcarea cu conştiinţa proprie. La aceasta se mai adaugă că omul, prin adevăratul post, îşi înfrânează mai uşor poftele, care-l duc la păcate, şi, prin urmare, îşi ameliorează viaţa morală, se îndreaptă. Îndreptarea, însoţită de mulţumirea sufletească, este răsplata „la arătare“ a Tatălui ceresc. Această răsplată şi-o poate dobândi fiecare om prin rugăciune smerită şi din inimă şi prin post nefăţărit, urmat de înfrânarea poftelor.
Dacă peste tot exemplele atrag: exemplele de postire şi de rugăciune cu osârdie ale preotului trebuie să atragă în mod irezistibil pe credincioşii parohieni. Postul şi rugăciunea în vremuri de grele încercări, au fost anghira cea tare a corăbiei noastre bisericeşti şi naţionale, au fost paladiul, sub care neamul românesc s-a ocrotit în cursul veacurilor: postul şi rugăciunea vor fi şi în viitor aceea ce au fost în trecut. De aceea se impune cu îndoită putere datoria ca preotul să premeargă cu exemplul bun în post şi în rugăciune, spre a le păstra veşnic vii, în deplină vigoare la poporul român. Preotul, care, îmbătat de fantasmagoriile duşmanilor noştri naţionali bisericeşti, desconsideră postul şi, scandalizând pe evlavioşii parohieni, le slăbeşte credinţa şi prin aceasta, puterea de rezistenţă, deci forţa vitală a neamului, nu este cu nimic mai bun decât cel ce ucide pe mama sa. Deci, preotule, ia aminte!
Şi, este de la sine înţeles că, spre a putea practica nealterat aceste virtuţi vivificatoare, viitorul preot trebuie să se exercite îndelungat, mai ales în seminar: să petreacă mult în rugăciune şi să se obişnuiască cu postul, cu abstinenţa, cu înfrânarea, cu renunţarea la plăceri.
3. De la ideea înfrânării poftelor trupeşti, Mântuitorul trece la înfrânarea de la poftele bunurilor lumeşti, la biciuirea materialismului. El zice: „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură”, adică: să nu fiţi preocupaţi de strângerea averilor materiale, lumeşti, să nu le consideraţi ca scop al vieţii.
Mântuitorul nu condamnă în mod absolut strângerea averilor materiale, ci numai prea multa îngrijire de astfel de comori, cu neglijarea comorilor spirituale. El combate materialismul, îndumnezeirea materiei, a bogăţiei pământeşti, a cărei deşertăciune, nestatornicie şi nesiguranţă o învederează atât de luminos, mai ales în admirabila parabolă de la Matei (19, 16-26) tratată la cap. 28, Evanghelia a XII-a după Rusalii, şi în cea de la Luca (12, 16-21), tratată la cap. 42, Duminica a XXVI-a după Rusalii. Faţă cu comorile pământeşti, temporale, Mântuitorul pune pe cele veşnic stabile, comorile spirituale; El zice: „vă adunaţi comori în ceruri...“ (vs. 20) virtuţi creştineşti, însoţite de cultura cea adevărată.
Virtuţile şi cultura nu se pot lua de la noi; ele sunt veşnice: sunt ale noastre în mod absolut, dacă ni le-am câştigat. În acelaşi timp comorile materiale, tocmai fiindcă se pot lua de la noi, ori se pot deteriora (rugina, moliile), nu se pot numi ale noastre în înţeles propriu.
Scopul vieţii noastre să fie comorile spirituale, cereşti, veşnice; fericirea cerească; comorile materiale să le avem numai ca mijloace, prin care să ajungem la scop.
Dacă vom considera ca scop al vieţii noastre comorile spirituale: inima noastră, preocuparea noastră va fi virtutea, cultura; dacă însă vom fi materialişti, dacă vom fi cu gândul la bogăţiile lumii materiale: ne vom face robi ai comorilor pământeşti (vs. 21). Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.
Comoara preotului este dublă: cea auxiliară şi cea propriu-zisă sau sufletească. Cea auxiliară este cultura sa intelectuală şi morală, menită să-i fie ajutor la îngrijirea şi paza comorii sufleteşti. Comoara sufletească, cea mai scumpă a lui comoară, este turma cuvântătoarea, încredinţată păstoririi lui. La păşunarea acestei turme cu păşunea adevărului şi a vieţii, la apărarea ei de lupii răpitori şi la ferirea ei de păşune stricăcioasă trebuie să-i fie inima ziua şi noaptea, dacă voieşte să fie adevărat păstor de suflete.
Nicăieri nu are mai puternică aplicare maxima: „Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“, ca în şcoală, în seminar. Preocuparea întreagă, inima seminaristului trebuie să-i fie cartea şi exerciţiul în practica virtuţilor. Aceasta să-i fie comoara, singura lui comoară. Spre dobândirea comorii, cuprinse în studii şi în practicarea virtuţilor, să-i fie îndreptată toată energia, ca să poată, la vreme, să răspundă cu succes marilor aşteptări, pe care Biserica, naţiunea şi patria le leagă de viitoarea lui misiune. Ferice de cel ce ştie să întrebuinţeze bine timpul, ca un bun econom de bunuri spirituale.

[patinina34]

[SIZE=3]52[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica I-a a Postului Mare[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 1, 43-51)[/SIZE]

43. A doua zi vrut-a Iisus să meargă în Galileea, şi a aflat pe Filip şi i-a zis lui: vino după mine. 44. Şi era Filip din Betsaida, din oraşul lui Andrei şi a lui Petru. 45. Aflat-a Filip pe Natanail, şi zise lui: de care a scris Moise în Lege, şi proorocii, am aflat pe Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret. 46. Şi a zis Natanail lui: din Nazaret poate fi ceva bue; zise Filip lui: vino şi vezi. 47. Şi a văzut Iisus pe Natanail venind către dânsul, şi a zis de dânsul: iată cu adevărat israielitean, întru care vicleşug nu este. 48. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti; răspunse Iisus, şi a zis lui: mai înainte până nu te-a chemat pe tine Fiul, fiind sub smochin te-am văzut. 49. Răspuns-a Natanail, şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israil. 50. Răspuns-a Iisus, şi i-a zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi; mai mari decât acestea vei vedea. 51. Şi i-a zis lui: adevăr, adevăr grăiesc vouă, de acum veţi vedea cerul deschis, şi Îngerii lui Dumnezeu suindu-se, şi pogorându-se peste Fiul omului.

Iisus – Mesia Cel aşteptat

1. Mântuitorul se află lângă Iordan, în partea locului, unde boteza Ioan. Acolo I se asociază Andrei, Ioan, Simon, Petru şi Filip. Acesta, după o petrecere oarecare în societatea lui Iisus, întâlneşte pe Natanail şi-i spune că a aflat pe Mesia cel proorocit: Este Iisus din Nazaret, cunoscut ca fiu al lui Iosif.
Un cap deschis, sincer, fără rezerve şi fără falsitate era Natanail. El, când aude vorbindu-se de Nazaret, despre care Testamentul vechi nu face nici o pomenire, nu admite că Mesia ar putea fi din acea localitate, neînsemnată. El ştia că Mesia trebuie să fie din familia davidică, din Betleem. De aceea îi şi răspunde lui Filip, că Scripturile sunt împotriva acestuia şi a clientului lui: unul înşeală, celălalt se înşeală.
„Din Nazaret poate fi ceva bun?“.
Ce putea alta să-i răspundă Filip, decât să-l invite ca să meargă, să-L vadă şi să se încredinţeze din propria intuiţie: „Vino şi vezi“.
Mântuitorul vede în interiorul lui Natanail, vede trecutul lui (vs. 47) şi, când se apropie de Dânsul, îi zice: „Iată, cu adevărat israielitean, întru care vicleşug nu este“.
În câteva cuvinte Iisus îi descrie întreaga fiinţă, întreagă starea lui sufletească.
Natanail, omul cel „fără falsitate“, aşa cum trebuia să fie israieliteanul, Natanail se simte atins, se simte cunoscut de Iisus. El recunoaşte că Mântuitorul are dreptate; dar, îşi zice el: de unde ştie omul acesta, pe care eu îl văd, şi care, pe mine mă vede acum pentru prima dată în viaţă – de unde ştie El, cine sunt eu şi cum sunt eu? Pentru aceea Îl şi întreabă pe Iisus, scurt şi rece: „De unde mă cunoşti?“.
Explicarea răspunsului lui Iisus Hristos: „Mai înainte, până nu te-a chemat pe tine Filip, fiind sub smochin, te-am văzut“ (vs. 38) ne-o dă vs. 49 („Ravvi...”).
Până a nu pleca de acasă, Natanail se ocupase cu ideea, care preocupa pe întreg poporul israieltean, despre venirea lui Mesia. În grădina casei sale, înconjurată de jur împrejur cu zid, Natanail, el singur, neobservat de nimeni, se aşezase la umbra unui smochin, şi, cele auzite despre Ioan la Iordan combinându-le cu Scripturile, pe care le consultase cu ardoare, îl adusese la convingerea că a sosit timpul venirii lui Mesia. Ba din cele auzite despre predica lui Ioan, în combinare cu proorociile şi cu situaţia politică, în care se află poporul israielitean, el plănuise că Mesia trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israil – un om supranatural, înarmat cu puteri dumnezeieşti, fără de care nu poate să scoată pe evrei de sub jugul romanilor şi să întemeieze o mare împărăţie iudaică. Petrecerea lui sub smochin şi combinaţiile lui nu le ştia nimeni; erau un scump şi dulce secret al său.
De la Cana Galileii până în ţinutul Betabarei este o distanţă bunicică. Şi, cum, când acest om serios şi cumpătat la vorbă şi la faptă, îşi vede secretul descoperit; când constată el însuşi că Iisus din Pereea l-a văzut pe el în Galileea, în Cana, că din aşa îndepărtare a pătruns în taina sufletului lui – nu e nici o mişcare dacă, din rece şi neîncrezător ce era cu un minut mai înainte, deodată se schimbă într-un cald entuziast. El îşi recunoaşte idealul în persoana lui Iisus: aşa îşi închipuie el că trebuie să fie Mesia cel proorocit şi aşteptat aşa, precum vede el acum că este Acela, care i-a pătruns secretul inimii. Ce declară el, vs. 49, este că şi-a văzut visul cu ochii: că Iisus este întocmai idealul, pe care el şi l-a format sub smochin: Mesia cel aşteptat, cu atâta dor de poporul israilitean: „Ravvi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil“, aşa, precum mi-am închipuit eu că trebuie să fie Mesia.
Fiindcă ţi-am pătruns taina inimii, de aceea crezi? (vs. 51) – îi răspunde Mântuitorul. Aceasta, oricât de extraordinară este, ea e un bagatel pe lângă cele ce vei vedea de acum. Apoi, adresându-se către cei de faţă, zice: „Amin, amin, grăiesc...“. Cu alte cuvinte: mă veţi vedea în plină activitate, stându-mi la dispoziţie puterile dumnezeieşti, la care se gândise Natanail.
2. Schimbarea grabnică şi declaraţia lui Natanail ne readuce în minte schimbarea şi declaraţia analogă a lui Toma (cap. 8). Natanail, la începutul activităţii, Toma la sfârşitul activităţii lui Iisus. În ambele cazurile avem câte un neîncrezător, câte un sceptic, pe care realitatea îl converteşte grabnic. Pentru Natanail, Iisus, la începutul activităţii Sale, întruneşte garanţia împlinirii speranţelor lui Israil: Fiul lui Dumnezeu, ca Împărat al lui Israil – pentru Toma, la sfârşitul activităţii Sale, El este Domn şi Dumnezeu: Domn-Iehova al evreilor şi Dumnezeu al Universului. Gradaţiunea este firească. În deplină armonie cu situaţiile este şi răspunsul lui Iisus: celui dintâi, lui Natanail, îi zice: „fiindcă ţi-am zis că te-am văzut, crezi... vei vedea” celui din urmă, lui Toma: „fericit cel ce n-a văzut şi a crezut“.
3. Mântuitorul se numeşte Fiul Omului, pare că anume, ca răspuns la declaraţia lui Natanail, că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu se arată însă ca răspuns, ci ca completare istorică. Iisus Hristos se numeşte pe Sine Fiul omului, omul, în înţeles mai înalt, cum se numeşte şi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui David.
Fiul lui Dumnezeu, în înţeles absolut, se numeşte El, ca Dumnezeu; dar în înţeles relativ încă are această numire, întrucât El este om, şi ca om, al doilea om, care, fiind fără de păcat, este al doilea Adam, creat şi, prin urmare, născut de Dumnezeu. Adam în starea lui de nepăcătuire se putea, cu drept cuvânt, numi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu mic.
Mântuitorul se numeşte Fiul lui David, al doilea David, indicând că în El se împlinesc aşteptările poporului israilitean, promisiunile avraamitice, care culminează în gloria davidică reînviată. El este aşteptarea împlinită a întregului Israil. Aceasta ne-o indică şi genealogia de la Matei (Duminica dinaintea Naşterii, cap. 57). Dar Mântuitorul se numeşte, şi cu predilecţie la sinoptici, Fiul Omului, indicând că el este al doilea Adam: om cum a fost Adam înainte de păcătuire. Din acest punct de vedere El este deoparte aşteptarea şi mântuirea întregii omeniri, după indicaţia Evangheliei de la Luca; de alta întemeietorul unei noi omeniri, ca un al doilea Adam. Precum este El ţinta istoriei şi speranţa poporului israilitean, aşa este El şi ţinta şi speranţa întregii omeniri.
Cuvintele: „De acum veţi vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului“ ne sunt adresate şi nouă, anume pentru ziua de astăzi. Şi, Sfânta Biserică a dispus ca ele astăzi, în Duminica I-a din Sfântul Post, să ni se citească, spre a ne pune la inimă înţelesul lor. Cum Sfinţii Apostoli, de la ziua alipirii lor de Domnul, până la Înviere, fiind nedespărţiţi de Învăţătorul lor, au văzut pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Dânsul, I-au văzut mărirea Lui: aşa şi nouă ne este dat ca, dacă vom fi nedezlipiţi de învăţătura Lui şi, urmându-o, în timpul acestui post, vom face pocăinţă serioasă şi ne vom ameliora viaţa morală, Îl vom însoţi în aceste zile fiind cu gândul şi cu inima în dumnezeiasca Sa operă a mântuirii: ne vom putea bucura de Învierea şi de Înălţarea Lui, şi vom putea şi noi zice cu mulţumire: Am văzut mărirea Lui!
Cea mai frumoasă parte din bucuria, ce se vesteşte în această Evanghelie, este rezervată Preotului neclintit credincios, care, ca şi Natanail priveşte în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Împăratul noului Israil! Ferice, de trei ori ferice de el!

[patinina34]

[SIZE=3]53[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a V-a a Postului Mare 1)[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 10, 33-45)[/SIZE]

33. Că iată ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului se va da Arhiereilor, şi cărturarilor, şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da păgânilor. 34. Şi-L vor batjocori pe El, şi-l vor bate pe El, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, şi a treia zi va învia. 35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, feciorii lui Zevedeu, zicând, Învăţătorule, voim ca ce vom cere, să ne faci nouă. 36. Iar el a zis lor: ce voiţi să vă fac vouă? 37. Iar ei au zis lui: dă-ne nouă, ca să şedem unul de-a dreapta ta, şi altul de-a stânga ta întru mărirea ta. 38. Iar Iisus a zis lor: nu ştiţi ce cereţi, putea-veţi bea paharul, care-l voi bea eu, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, a vă boteza? 39. Iar ei au zis Lui: putea-vom, iar Iisus a zis lor: paharul, cu adevărat, care eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, vă veţi boteza. 40. Iar a şedea de-a dreapta mea şi de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s-au gătit. 41. Şi auzind cei zece au început a le părea greu de Iacov şi de Ioan. 42. Iar Iisus chemându-i pe ei le-a zis lor: ştiţi că celor ce li se pare, că împărăţesc neamurile, le stăpânesc pe ele, şi mai marii lor le domnesc pe ele. 43. Iar întru voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fiu mai mare întru voi, să fie vouă slugă. 44. Şi, cel ce va vrea să fie întru voi mai întâi, să fie tuturor slugă. 45. Că şi fiul omenesc nu a venit, ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el, şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi.


Ranguri între Apostoli

1. Mântuitorul plecase cu ucenicii Săi spre Ierusalim (10, 32). Seriozitatea, de care era cuprins înspăimânt pe ucenicii care îl urmau în tăcere. Era firesc ca această călătorie să-I înfăţişeze lui Iisus tot mai vie catastrofa de care se apropia, şi, deci, era natural ca El, în aceste momente, să devină excepţional de serios.
Ucenicii nu era permis să fie surprinşi de catastrofa, care-i aştepta; ei trebuiau să fie prevestiţi, pregătiţi Iisus încercase în două rânduri (Marcu 8, 31, 9, 31) să-i familiarizeze cu ideea jertfirii Sale, dar fără succes: Ucenicii săi erau atât de mărginiţi, încât nu-L înţelegeau, şi să-L întrebe nu cutezau (9, 32). De aceea simte El trebuinţă să-i prepare mai de-aproape acum, în ajunul desfăşurării marilor evenimente. El le şi spune fără înconjur, pe faţă şi lămurit (vs. 33, 34) că, ajungând în Ierusalim, Arhiereii şi Cărturarii au să-L prindă, să-L dea în judecată, să-L chinuiască şi să-l omoare; dar că a treia zi El va învia.
Nici de astă dată nu-L înţeleg ucenicii: ei cred că şi acum le vorbeşte în vreo alegorie, al cărei înţeles ar avea să li-l spună Învăţătorul.
2. Că deloc nu L-au înţeles ucenicii ne este dovadă faptul că, Mântuitorul încă nu terminase bine vorba despre tortura şi moartea Sa, şi doi dintre Apostoli – după Matei (20, 20), însoţiţi şi conduşi de mama lor, – care înţeleseseră numai atât că Iisus are să se facă Împărat, Îi cer, ca o particulară graţie, să-i pună pe ei, pe amândoi, în cele mai înalte ranguri, când va fi Împărat – întru mărirea Sa (vs. 37).
În loc să se supere pentru aceasta, mai mult decât naivitate: cu îngereasca şi dumnezeiasca Sa blândeţe şi îngăduinţă, le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi“; apoi întrebuinţând obişnuitul său limbaj figurat atât de des întrebuinţat de Prooroci, îi întreabă: „putea-veţi bea paharul, care voi bea Eu şi cu botezul, cu care Eu mă voi boteza, a vă boteza?“ – adică putea-veţi voi suporta amarul şi sarcina pe care Eu am să le suport?
Ei nu-L înţeleg nici acum, ci luând zisa Mântuitorului în înţeles verbal, fără să se mai gândească, răspund „putea-vom“. Dar ei, inconştient, spun un adevăr istoric, răspunzând în mod proorocesc. Aceasta o ştie Mântuitorul şi le zice serios şi apăsat.
Da, da „paharul, cu adevărat pe care Eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă voi boteza, vă veţi boteza“ – cu înţelesul dar nu în sensul, în care gândiţi voi, ci în care Eu înţeleg: amarul Meu îl veţi bea şi greutatea Mea o veţi purta la timpul său (vs. 40), dar onorurile, pe care voi le cereţi, nu se pot promite înainte; ele sunt rezervate şi vor fi acordate celor ce le vor merita În Împărăţia lui Dumnezeu favoritismul şi hatârul n-au loc.
3. În nepilduita lor naivitate, ceilalţi zece, când au văzut că Ioan şi Iacov se insinuară în graţia Învăţătorului lor, s-au şi cuprins de necaz şi de ură în contra colegilor lor, despre care îşi închipuiau că ar fi şi primit întâietatea, iar ei, cei zece, ar rămâne de scădere, inferiori în ranguri.
Aici vedem îndelunga răbdare a Mântuitorului pusă la cea mai aspră probă. Pe când îi era limba mai amară în gură, pe când El privea cu groază la înfiorătorul Său martir, ucenicii Săi erau gata să se încaiere pentru închipuite ranguri, menite a satisface deşertăciuni josnice – întocmai cum, ceva mai târziu, soldaţii brutali şi nesimţitori, îşi vor disputa hainele Lui lângă crucea pe care El, înaintea lor, va suferi chinurile morţii. Mântuitorul însă îi priveşte ca un părinte pe copiii săi mici şi nepricepuţi, şi animozităţile şi susceptibilităţile lor copilăreşti, le împacă cu bunătate, întocmai cum un părinte indulgent îşi împacă copiii arţăgoşi. El le zice: „Care va vrea să fie mai mare întru voi, să fie vouă slugă“ (vs. 44) – cum şi Eu, mai marele vostru, slugă vouă tuturor m-am făcut, şi-Mi dau viaţa pentru cei mai mici decât mine. Această învăţătură o găsim aşa de admirabil exemplificată şi lămurită la Ioan (13, 4-17).
Cu cât cineva este mai cult, firesc e să aibă mai puţine veleităţi de ranguri şi onoruri, care satisfac deşertăciunea omenească. Şi iarăşi cu cât este mai cult, mai sus pus în societate, cu atât are, ba simte însuşi îndatorirea a servi mai mult şi pe mai mulţi, a servi şi a lumina pe toţi, câţi îi sunt inferiori, câţi sunt mai puţin instruiţi decât dânsul.
În acest înţeles: cu cât cineva ocupă în stat ori în Biserică un post mai înalt, cu atât are mai mare răspundere, căci cu atât atârnă mai mult binele şi fericirea mai multora de la dânsul, care pe toţi trebuie să-i servească. În acest înţeles înaltele posturi în stat nu sunt înalte ranguri de domni ai statului, ci de harnici servitori ai poporului. În acest înţeles acela, care face şi care trebuie să facă cele mai mari servicii poporului întreg care nu cruţă şi căruia nu-i este permis să cruţe nici o jertfă pentru binele ţării este capul statului; el este mai marele tuturor, dar el îi şi serveşte şi trebuie să-i servească pe toţi şi „îşi pune şi viaţa pentru mulţi“ (vs. 46).
Ce este capul statului pentru supuşii săi este Arhiereul (Mitropolit, Episcop) pentru credincioşii din Eparhia sa. Şi, ce este în Biserică peste tot Arhiereul, aceea este în parohia sa parohul. El este în cele spirituale, cel mai mare, ca un părinte în familia sa, dar, în acelaşi timp servitorul tuturor, gata în orice moment a face serviciu oricărui parohian.
Pe când purtarea copilărească a Apostolilor ne învaţă să ne ferim de acte copilăreşti şi de josnica ambiţie deşartă, care este proprie oamenilor mici de suflet, pe atunci tratarea cea îngăduitoare şi plină de răbdare a Mântuitorului, ne stimulează să fim şi noi cu îngăduinţă faţă de scăderile semenilor noştri. Când îi vedem că greşesc, fie din naivitate, fie împinşi de porniri rele, să nu-i bruscăm, să nu-i mustrăm cu asprime numaidecât, ci, mai ales când vedem că au greşit din naivitate, să-i luăm cu binişorul, cu blândeţe şi să-i facem să-şi recunoască greşeala, ca să şi-o îndrepte, fără a-i înjosi şi a-i face să roşească.
În procedura noastră de-a moraliza pe alţii, cu deosebire pe cei mai mult ori mai puţin integri, necorupţi, trebuie să-i tratăm ca educatori: să fim cruţători, nu să-i înjosim, ci să-i ridicăm; să nu le atingem demnitatea, ci, arătându-le cu cruţare defectele, să le facem posibilă îndreptarea.
Această procedură se recomandă, se impune preotului cu toată insistenţa în feluritele lui atingeri cu parohienii săi. El să nu uite niciodată că el este părinte, şi, ca părinte, are să-şi trateze fiii minori şi nepricepuţi, cu dragoste şi cu îndelungă răbdare.
Tratarea aceasta este o artă, care se poate câştiga numai prin o îndelungată exercitare făcută din toată inima. Şi pentru această exercitare timpul şi locul cel mai propriu este seminarul. Seminaristul să nu piardă din vedere adevărul că: cel ce nu adună, risipeşte; cu alte cuvinte cel ce nu utilizează timpul petrecut în seminar pentru pregătirea sa, acela îl risipeşte şi risipeşte cu anticipaţie, şi timpul viitor, pe care nu-l va putea utiliza cum se va cere de la dânsul.