Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]53[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a V-a a Postului Mare 1)[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 10, 33-45)[/SIZE]

33. Că iată ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului se va da Arhiereilor, şi cărturarilor, şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da păgânilor. 34. Şi-L vor batjocori pe El, şi-l vor bate pe El, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, şi a treia zi va învia. 35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, feciorii lui Zevedeu, zicând, Învăţătorule, voim ca ce vom cere, să ne faci nouă. 36. Iar el a zis lor: ce voiţi să vă fac vouă? 37. Iar ei au zis lui: dă-ne nouă, ca să şedem unul de-a dreapta ta, şi altul de-a stânga ta întru mărirea ta. 38. Iar Iisus a zis lor: nu ştiţi ce cereţi, putea-veţi bea paharul, care-l voi bea eu, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, a vă boteza? 39. Iar ei au zis Lui: putea-vom, iar Iisus a zis lor: paharul, cu adevărat, care eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, vă veţi boteza. 40. Iar a şedea de-a dreapta mea şi de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s-au gătit. 41. Şi auzind cei zece au început a le părea greu de Iacov şi de Ioan. 42. Iar Iisus chemându-i pe ei le-a zis lor: ştiţi că celor ce li se pare, că împărăţesc neamurile, le stăpânesc pe ele, şi mai marii lor le domnesc pe ele. 43. Iar întru voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fiu mai mare întru voi, să fie vouă slugă. 44. Şi, cel ce va vrea să fie întru voi mai întâi, să fie tuturor slugă. 45. Că şi fiul omenesc nu a venit, ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el, şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi.


Ranguri între Apostoli

1. Mântuitorul plecase cu ucenicii Săi spre Ierusalim (10, 32). Seriozitatea, de care era cuprins înspăimânt pe ucenicii care îl urmau în tăcere. Era firesc ca această călătorie să-I înfăţişeze lui Iisus tot mai vie catastrofa de care se apropia, şi, deci, era natural ca El, în aceste momente, să devină excepţional de serios.
Ucenicii nu era permis să fie surprinşi de catastrofa, care-i aştepta; ei trebuiau să fie prevestiţi, pregătiţi Iisus încercase în două rânduri (Marcu 8, 31, 9, 31) să-i familiarizeze cu ideea jertfirii Sale, dar fără succes: Ucenicii săi erau atât de mărginiţi, încât nu-L înţelegeau, şi să-L întrebe nu cutezau (9, 32). De aceea simte El trebuinţă să-i prepare mai de-aproape acum, în ajunul desfăşurării marilor evenimente. El le şi spune fără înconjur, pe faţă şi lămurit (vs. 33, 34) că, ajungând în Ierusalim, Arhiereii şi Cărturarii au să-L prindă, să-L dea în judecată, să-L chinuiască şi să-l omoare; dar că a treia zi El va învia.
Nici de astă dată nu-L înţeleg ucenicii: ei cred că şi acum le vorbeşte în vreo alegorie, al cărei înţeles ar avea să li-l spună Învăţătorul.
2. Că deloc nu L-au înţeles ucenicii ne este dovadă faptul că, Mântuitorul încă nu terminase bine vorba despre tortura şi moartea Sa, şi doi dintre Apostoli – după Matei (20, 20), însoţiţi şi conduşi de mama lor, – care înţeleseseră numai atât că Iisus are să se facă Împărat, Îi cer, ca o particulară graţie, să-i pună pe ei, pe amândoi, în cele mai înalte ranguri, când va fi Împărat – întru mărirea Sa (vs. 37).
În loc să se supere pentru aceasta, mai mult decât naivitate: cu îngereasca şi dumnezeiasca Sa blândeţe şi îngăduinţă, le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi“; apoi întrebuinţând obişnuitul său limbaj figurat atât de des întrebuinţat de Prooroci, îi întreabă: „putea-veţi bea paharul, care voi bea Eu şi cu botezul, cu care Eu mă voi boteza, a vă boteza?“ – adică putea-veţi voi suporta amarul şi sarcina pe care Eu am să le suport?
Ei nu-L înţeleg nici acum, ci luând zisa Mântuitorului în înţeles verbal, fără să se mai gândească, răspund „putea-vom“. Dar ei, inconştient, spun un adevăr istoric, răspunzând în mod proorocesc. Aceasta o ştie Mântuitorul şi le zice serios şi apăsat.
Da, da „paharul, cu adevărat pe care Eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă voi boteza, vă veţi boteza“ – cu înţelesul dar nu în sensul, în care gândiţi voi, ci în care Eu înţeleg: amarul Meu îl veţi bea şi greutatea Mea o veţi purta la timpul său (vs. 40), dar onorurile, pe care voi le cereţi, nu se pot promite înainte; ele sunt rezervate şi vor fi acordate celor ce le vor merita În Împărăţia lui Dumnezeu favoritismul şi hatârul n-au loc.
3. În nepilduita lor naivitate, ceilalţi zece, când au văzut că Ioan şi Iacov se insinuară în graţia Învăţătorului lor, s-au şi cuprins de necaz şi de ură în contra colegilor lor, despre care îşi închipuiau că ar fi şi primit întâietatea, iar ei, cei zece, ar rămâne de scădere, inferiori în ranguri.
Aici vedem îndelunga răbdare a Mântuitorului pusă la cea mai aspră probă. Pe când îi era limba mai amară în gură, pe când El privea cu groază la înfiorătorul Său martir, ucenicii Săi erau gata să se încaiere pentru închipuite ranguri, menite a satisface deşertăciuni josnice – întocmai cum, ceva mai târziu, soldaţii brutali şi nesimţitori, îşi vor disputa hainele Lui lângă crucea pe care El, înaintea lor, va suferi chinurile morţii. Mântuitorul însă îi priveşte ca un părinte pe copiii săi mici şi nepricepuţi, şi animozităţile şi susceptibilităţile lor copilăreşti, le împacă cu bunătate, întocmai cum un părinte indulgent îşi împacă copiii arţăgoşi. El le zice: „Care va vrea să fie mai mare întru voi, să fie vouă slugă“ (vs. 44) – cum şi Eu, mai marele vostru, slugă vouă tuturor m-am făcut, şi-Mi dau viaţa pentru cei mai mici decât mine. Această învăţătură o găsim aşa de admirabil exemplificată şi lămurită la Ioan (13, 4-17).
Cu cât cineva este mai cult, firesc e să aibă mai puţine veleităţi de ranguri şi onoruri, care satisfac deşertăciunea omenească. Şi iarăşi cu cât este mai cult, mai sus pus în societate, cu atât are, ba simte însuşi îndatorirea a servi mai mult şi pe mai mulţi, a servi şi a lumina pe toţi, câţi îi sunt inferiori, câţi sunt mai puţin instruiţi decât dânsul.
În acest înţeles: cu cât cineva ocupă în stat ori în Biserică un post mai înalt, cu atât are mai mare răspundere, căci cu atât atârnă mai mult binele şi fericirea mai multora de la dânsul, care pe toţi trebuie să-i servească. În acest înţeles înaltele posturi în stat nu sunt înalte ranguri de domni ai statului, ci de harnici servitori ai poporului. În acest înţeles acela, care face şi care trebuie să facă cele mai mari servicii poporului întreg care nu cruţă şi căruia nu-i este permis să cruţe nici o jertfă pentru binele ţării este capul statului; el este mai marele tuturor, dar el îi şi serveşte şi trebuie să-i servească pe toţi şi „îşi pune şi viaţa pentru mulţi“ (vs. 46).
Ce este capul statului pentru supuşii săi este Arhiereul (Mitropolit, Episcop) pentru credincioşii din Eparhia sa. Şi, ce este în Biserică peste tot Arhiereul, aceea este în parohia sa parohul. El este în cele spirituale, cel mai mare, ca un părinte în familia sa, dar, în acelaşi timp servitorul tuturor, gata în orice moment a face serviciu oricărui parohian.
Pe când purtarea copilărească a Apostolilor ne învaţă să ne ferim de acte copilăreşti şi de josnica ambiţie deşartă, care este proprie oamenilor mici de suflet, pe atunci tratarea cea îngăduitoare şi plină de răbdare a Mântuitorului, ne stimulează să fim şi noi cu îngăduinţă faţă de scăderile semenilor noştri. Când îi vedem că greşesc, fie din naivitate, fie împinşi de porniri rele, să nu-i bruscăm, să nu-i mustrăm cu asprime numaidecât, ci, mai ales când vedem că au greşit din naivitate, să-i luăm cu binişorul, cu blândeţe şi să-i facem să-şi recunoască greşeala, ca să şi-o îndrepte, fără a-i înjosi şi a-i face să roşească.
În procedura noastră de-a moraliza pe alţii, cu deosebire pe cei mai mult ori mai puţin integri, necorupţi, trebuie să-i tratăm ca educatori: să fim cruţători, nu să-i înjosim, ci să-i ridicăm; să nu le atingem demnitatea, ci, arătându-le cu cruţare defectele, să le facem posibilă îndreptarea.
Această procedură se recomandă, se impune preotului cu toată insistenţa în feluritele lui atingeri cu parohienii săi. El să nu uite niciodată că el este părinte, şi, ca părinte, are să-şi trateze fiii minori şi nepricepuţi, cu dragoste şi cu îndelungă răbdare.
Tratarea aceasta este o artă, care se poate câştiga numai prin o îndelungată exercitare făcută din toată inima. Şi pentru această exercitare timpul şi locul cel mai propriu este seminarul. Seminaristul să nu piardă din vedere adevărul că: cel ce nu adună, risipeşte; cu alte cuvinte cel ce nu utilizează timpul petrecut în seminar pentru pregătirea sa, acela îl risipeşte şi risipeşte cu anticipaţie, şi timpul viitor, pe care nu-l va putea utiliza cum se va cere de la dânsul.

[patinina34]

[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE]

1. Deci Iisus mai înainte de Paşti cu şase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morţi. 2. Şi au făcut lui acolo cină, şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi a şters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învăţăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor. 6. Şi a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, şi pungă avea, şi ce se punea într-însa, purta. 7. Şi a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea. 9. Şi au înţeles popor mult din evrei, că acolo este, şi au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulţi pentru el mergeau din evrei şi credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, şi au ieşit întru întâmpinarea lui şi strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Şi aflând Iisus un mânz de asină, a şezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învăţăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, şi acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, şi l-a sculat din morţi. 18. Pentru aceea L-a şi întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune.


I. Cina din Betania. Maria şi Iuda
[SIZE=3](1-11)[/SIZE]

1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu şase zile înainte de Paşti, însoţit de Învăţăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînţeles, iau parte şi Învăţăceii, Marta serveşte ea însăşi pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte preţios, o toarnă pe picioarele Lui, şi cu părul capului I le şterge.
2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeţii, sosiţi pedeştri, să-şi spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăţi, cât şi spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălţămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele.
Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găseşte că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci faţă ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să ţină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se aşează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl serveşte spălându-I picioarele.
În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuinţează cel mai preţios mir. În loc să-I şteargă picioarele cu un prosop sau ştergar obişnuit, ea I le şterge cu ce are o femeie mai preţios, cu podoaba capului ei, cu părul ei.
Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă şi cea mai nobilă dovadă de respect, de admiraţie şi de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în faţa negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere şi pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este şi ea un învăţământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite.
3. Între Învăţăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societăţii Mântuitorului. El îşi împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numeşte fur. „Fur era şi pungă avea“, şi ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societăţii, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă.
Acest Iuda, când vede ce calitate şi ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa.
Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaş de pace, de armonie şi de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândeţe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsaţi-o...“.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, şi-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, şi cu ce ocazie să-l fi cumpărat?
Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, şi, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, şi Maria „l-a păzit“, ca drept recunoştinţă, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulţumire.
Ea însă nu ştia că fapta ei serveşte drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuşi. Uncţiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte.
În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi şi după moarte, şi că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosiţele la mormânt ca să-L ungă.
4. Faţă cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumuseţe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfăţişează ingratitudinea şi orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort şi acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, şi să se convingă prin sine înşişi despre realitatea învierii lui.
Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei şi pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea şi să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“.
Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor.
Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulţi dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creşterea acestui curent, ei, fariseii şi cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preţ această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare“.
Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare şi pe Lazăr. Mântuitorul ştia această hotărâre.
Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuşi, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea uşor să se pună în siguranţă, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmaşilor Săi, care siliţi sunt să-L execute atunci când El voieşte, chiar împotriva planului lor.
Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învăţătură. Când ne hotărâm să facem binele, şi ştim că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele şi fericirea fraţilor noştri, să nu ne descurajăm în faţa niciunei greutăţi, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuinţă, chiar şi viaţa să ne-o jertfim, pentru binele şi fericirea fraţilor noştri. În stăruinţa de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostaşul lui Dumnezeu!

[patinina34]

[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]

II. Intrarea triumfală în Ierusalim
[SIZE=3](12-18)[/SIZE]

1. Mântuitorul purtase un lung şi neîntrerupt război contra ignoranţei şi contra corupţiei şi pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului şi al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce şi în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârşite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere şi de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca şi cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranţa împlinirii, ea, victoria, e considerată ca şi împlinită.
Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcţiunea Sa, ca şi cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuşi, intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Dar, ce fel de intrare triumfală?!
Toţi Evangheliştii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfăţişa mişcătorul şi măreţul tablou.
2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina şi celor din străinătate, pentru învăţăturile şi minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Şi cei, care Îl cunoşteau personal, ca şi cei, care Îl cunoşteau numai după nume, doreau să-L vadă, şi, fiind ei acum în Ierusalim, Îl aşteptau cu nerăbdare să vină şi El la sărbătoare. Mulţi se temeau chiar că nu va veni, şi aşteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56).
În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca şi locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, şi, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieşi înainte şi să se înşiruiască pe întinsa şi pitoreasca şosea şi să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea şoseaua de la Betania la Ierusalim.
Pe când Ierusalimul se mişcă şi fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învăţăceii îşi pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru şi o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină.
Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau şi mulţi de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoşteau, Îi erau recunoscători, devotaţi chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoţea pe Iisus şi pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeaţă, mai ales cu finici.
Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curăţită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-şi dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoţesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“.
În aclamaţia aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia.
Când convoiul ajunge la cetele, care ieşiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare şi binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază şi ele convoiului purtând şi clătinând mereu ramuri şi strigând „Osana...“ de se cutremurau munţii şi răsunau văile, şi mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“.
Unii aştern pe şosea verdeaţă şi flori, alţii îşi aştern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste nişte covoare, şi, cu toţii, zeci de mii de oameni se înşiruiesc pe şosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească.
În mijlocul acestei enorme mulţimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului şi asupra morţii.
3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci:
– în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură şi strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculţ, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă şi încins peste dânsa;
– în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, şi care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite;
– în locul suitei măreţe de generali, încărcaţi de semnele biruinţei şi ale vitejiei lor – nişte smeriţi pescari, toţi desculţi, cu capetele goale, toţi săraci lipiţi pământului, ca şi tovarăşul lor călăreţ;
– în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni şi de prăzi – mii şi mii de declasaţi, oameni săraci, fără căpătâi.
Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc.
Şi totuşi el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce priveşte pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând şi smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9).
Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi:
Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – aşa şi Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraţilor lumeşti – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului.
Pescarii smeriţi, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui şi cuceri lumea. Eroismul şi victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranţă, încât se serbează de pe acum.
Cetele de declasaţi, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca şi pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot aşa de sigure ca şi moartea şi Învierea lui Iisus Hristos şi ca şi meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credinţa, blândeţea şi entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câştiga victorii asupra bogaţilor necredincioşi şi decăzuţi prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi.
Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real şi totodată strălucit triumf.
În acest triumf se sărbătoreşte deoparte rezultatul activităţii de până acum a Mântuitorului: recunoştinţa celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruinţa asupra morţii şi a întunericului spiritual-moral, – biruinţă pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă aşa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărţi ale Testamentului nou.
Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învăţătură:
Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară şi să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viaţa noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, şi spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăinţă o vom curăţi şi cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoţi în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare.

[patinina34]

[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viaţa de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.


Importanţa Crucii

1. Evanghelia de faţă este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înţelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paştilor. Minunile şi învăţăturile Lui Îi câştigaseră o mulţime de aderenţi. Între aceştia erau chiar şi unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziţie ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) şi hotărâseră să excludă dintre dânşii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenţi, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe faţă. Între aceştia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-şi procura mulţumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învăţător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învăţaţi ai lui Israil, cam identic cu „Magnificenţă“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universităţi. Apoi continuă: „ştim...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulţi, care ştim, şi deci, eu, în numele mai multora, Îţi vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbeşte lui Nicodim despre renaştere (vs. 3). Şi, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ş.u.) că renaşterea nu se înţelege materialiceşte trupeşte, ci spiritualiceşte, moraliceşte: „din apă şi din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor şi ameliorându-şi sentimentele şi dorinţele, deci întreagă viaţa morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înţeles, Iisus (vs. 10) îşi exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înţelesul: dacă tu nu Mă înţelegi, cum Mă vor înţelege ceilalţi, care n-au nici deşteptăciunea, nici ştiinţa ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca şi cum ar vorbi cu mai mulţi, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământeşti, uşor de înţeles, şi nu înţelegeţi, dar dacă vă voi vorbi de cele cereşti?! Cele pământeşti tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cereşti însă nu. În acestea sunteţi avizaţi numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce ştiu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – şi acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, şi, înapoindu-se, să spună cele cereşti. Pe acestea le ştie numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să ştie tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu şi este şi pe pământ, ca Dumnezeu şi ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cereşti.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde şi misiunea şi activitatea Sa pământească, de care înlănţuieşte, tot în termeni adânci, rezultatul activităţii Sale:
14-15: Cele cereşti, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere şi înălţare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziţia Lui pe cruce va fi ca a şarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei muşcaţi de şerpi, dacă se uitau cu credinţă la şarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei muşcaţi de şarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind şi primind cu credinţă pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeieşti, căci (vs. 16-17) Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările muşcăturii şarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump şi mai iubit, pe Însuşi Fiul Său, ca să fie chinuit, ţintuit pe lemn în locul şarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L şi crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat şarpele neveninos, ca să vindece pe cei muşcaţi de şerpii cei veninoşi: aşa Hristos, Cel neatins de urmările şarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninaţi, de şarpele primitiv, pe cei păcătoşi.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn şi prin aceasta a sfinţit Semnul, i-a dat importanţa pe care o are.
Semn de ruşine şi de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte şi pe braţe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiţi făcători de rele.
Pe acest semn de teroare şi de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primeşte asupra Sa toată ruşinea care plana peste omenire, toată urgia şi grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape şi de ruşinea negrăită şi de grozăvia pedepsei. El se face Însuşi semn şi face şi crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare şi de infamie cu scump sângele Său, El a sfinţit acest semn al infamiei, şi l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, şi oarecum dezbrăcându-se de firea şi puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creştinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălţătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creştinătăţii şi ca apărătoarea singuraticilor creştini.
Importanţa, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are şi Sfânta Cruce, şi, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, aşa şi către Sfânta Cruce1).

[patinina34]

[SIZE=3]57[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 1, 1-24)[/SIZE]

1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiului lui David, fiului lui Avraam, 2. Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov. Iar Iacov a născut pe Iuda, şi pe fraţii lui. 3. Iar Iuda a născut pe Fares, şi pe Sara din Tamar. Iar Fares a născut pe Esrom, iar Esrom a născut pe Aram.4. Iar Aram a născut pe Aminadav. Iar Aminadav a născut pe Naasson. Iar Naasson a născut pe Salmon. 5. Iar Salmon a născut pe Vooz din Rahav. Iar Vooz a născut pe Ovid din Rut. Iar Ovid a născut pe Iesse. 6. Iar Iesse a născut pe David împăratul. Iar David împăratul a născut pe Solomon din femeia care a fost a lui Urie. 7. Iar Solomon, a născut pe Roboam. Iar Roboam a născut pe Abia. Iar Abia a născut pe Asa. 8. Iar Asa a născut pe Josafat. Iar Josafat a născut pe Joram. Iar Joram a născut pe Ozia. 9. Iar Ozia a născut pe Joatam. Iar Joatam a născut pe Ahaz. Iar Ahaz a născut pe Ezechia. 10. Iar Ezechia a născut pe Manassi. Iar Manassi a născut pe Amon. Iar Amon a născut pe Josia. 11. Iar Josia a născut pe Iehonia, şi, pe fraţii lui, la mutarea Babilonului. 12. Iar după mutarea Babilonului, Iehonia a născut pe Salatiil. Iar Salatiil a născut pe Zorobabel. 13. Iar Zorobabel a născut pe Abiud. Iar Abiud a născut pe Eliachim. Iar Eliachim a născut pe Azor. 14. Iar Azor a născut pe Sadoc. Iar Sadoc a născut pe Ahim. Iar Ahim a născut pe Eliud. 15. Iar Eliud a născut pe Eleazar. Iar Eleazar a născut pe Matthan. Iar Matthan a născut pe Iacov. 16. Iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos. 17. Deci toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri patrusprezece, şi de la David, până la robia Babilonului neamuri patrusprezece, şi de la mutarea Babilonului, până la Hristos neamuri patrusprezece. 18. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost, că fiind logodită mama lui, Maria cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. 19. Iar Iosif bărbatul ei fiind drept şi nevrând să o vădească pe ea a vrut pe ascuns să o lase. 20. Şi cugetând la acestea, iată îngerul Domnului prin vis, s-a arătat lui, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. 21. Şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus, că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lor. 22. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească, ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ce zice: 23. Iată fecioara în pântece va lua, şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emmanuel, ce s-a tâlcuit cu noi Dumnezeu. 24. Şi sculându-se Iosif din somn, a făcut, precum i-a poruncit Îngerul Domnului, şi a luat pe logodnica sa.


Plinirea vremii: Naşterea lui Iisus

1. Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia anume pentru evrei spre a-i convinge despre mesianitatea lui Iisus şi, deci, spre a-i atrage la creştinism, se acomodează aşteptărilor lor. Aşteptările evreilor erau ca să vină Mesia, ca urmaş al lui David, şi în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu, date, mai ales, protopărintelui lor, lui Avraam. De aceste aşteptări ţinând seamă, Matei, la început, în cele dintâi cuvinte ale cărţii sale anunţă că scrie carte despre faptele lui Iisus1) care, precum vor vedea în cuprinsul ei, este aşteptarea poporului Israil. Căci Iisus întruneşte în persoana sa împlinite promisiunile date lui Avraam şi culminarea gloriei israilitene: El este Fiul lui Avraam şi Fiul lui David. El este al treilea membru, membrul complectator al semnului Dumnezeirii2) în istoria lui Israil, prin urmare ţinta istoriei lui Israil.
Genealogia, pe care o înşiruie Evanghelistul (vs. 2-17) este o dovadă cronologică. Atât timp este de la Avraam până la David, cât este de la David până la Iisus. În anul, în care s-a împlinit atâta timp de la David încoace, cât este de la David până la Avraam, trebuia să se nască cel proorocit şi aşteptat. Naşterea Lui era o necesitate a timpului fixat de Dumnezeu. Şi aceasta se dovedeşte şi din faptul istoric că între David şi anul naşterii lui Mesia este o prăpastie: robia babilonică. Această robie cronologiceşte este la mijloc între David şi Iisus. De la David Istoria lui Israil şi-a făcut cursul în cădere până la robie şi de aici în ridicare până ce, ajungând la nivelul lui David şi al lui Avraam, trebuia să-şi găsească împlinirea.
Aceasta ne-o dovedeşte atât de frumos numărul neamurilor (14) de la Avraam la David şi (2 x 14) de la David la Iisus.
Aici Evanghelistul presupune cunoscut că între Avraam şi David viaţa omenească, în termen mediu, e de 80 ani, pe când de la David la Iisus e numai de 40 de ani; că deci 80 x 14 = 40 x 2 x 14 = 1120.
Evident deci, pentru Israilteni, naşterea lui Mesia trebuia să se întâmple în anul, în care Iisus s-a născut, fiindcă în acel an sosise plinirea vremii (Galateni 4, 4).

[patinina34]

2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu ştia nimeni decât Maria şi Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relaţii sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei şi ucisă cu pietre.
Această Lege o ameninţă şi pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată şi, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre.
Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Şi el, de la sine înţeles, îşi închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din nişte relaţii inceste cu vreun bărbat.
El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o ruşine pentru dânsul; să o denunţe că în timpul de la logodnă şi până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie şi lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunţului lui. Fiind om bun şi milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorţii ei.
Atunci interveni Providenţa (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis şi, făcând apel la originea lui şi la fireasca legătură dintre această origine şi Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, şi a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relaţii fireşti cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ţi va fi spre ruşine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scuteşti de asprimea Legii fireşti, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; şi tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naşte dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Naşterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi!
Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Şi (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a şi luat pe Maria la sine; în faţa lumii s-a arătat ca şi cum el i-ar fi bărbat şi ca şi cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales.
Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci şi la timpul nostru. Şi cu noi este El. Şi noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem şi Îl auzim neîncetat în învăţăturile Sale; Îl pipăim, Îl simţim prin credinţă că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim şi trupeşte în trupul nostru, în casa sufletului nostru.
Aşa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul şi educatorul lui Iisus, şi noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaş Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi.
Vrednici vom fi de distincţiunea dumnezeiască dacă, curăţită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru şi o vom ţine veşnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21).
Primii chemaţi să-I facă locuinţă, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoţii, atât pentru ei personal, cât şi pentru parohienii lor. Ei sunt chemaţi să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă fiinţa lor mai mult decât alţii. Ei, prin urmare, şi sunt primii chemaţi a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creştini şi ca exemplu pentru alţii, în calitate de preoţi.

[patinina34]

[SIZE=3]58[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 2, 13-23)[/SIZE]

13. Iar dacă s-au dus ei, iată Îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui, şi fugi în Egipt, şi fii acolo, până când voi zice ţie: că vrea Irod să caute pruncul, să-l piardă pe el. 14. Iar el sculându-se, a luat pruncul, şi pe mama lui, noaptea, şi s-a dus în Egipt. 15. Şi a fost acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul ce zice: din Egipt am chemat pe fiul meu. 16. Atunci Irod văzând că l-au batjocorit magii, s-a mâniat foarte, şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem, şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după vremea care a întrebat de la magi. 17. Atunci s-a plinit, ce s-a zis prin Ieremia proorocul, ce zice: 18. Glas în Rama s-a auzit, plângere şi ţipăt mult, Rahila plângând pe fiii săi, şi nu vrea să se mângâie pentru că nu sunt. 19. Iar dacă a murit Irod, iată Îngerul Domnului în vis s-a arătat lui Iosif în Egipt, zicând: 20. Sculându-te ia pruncul şi pe mama lui şi mergi în pământul lui Israil, că a murit, cel ce căuta sufletul pruncului. 21. Şi el sculându-se a luat pruncul şi pe mama lui şi au venit în pământul lui Israil. 22. Iară auzind că Arhelau împărăţeşte în Iudeea, în locul lui Irod tatăl-său, s-a temut a merge acolo, şi luând ştire în vis s-a dus în părţile Galileii. 23. Şi venind a locuit în cetatea ce se cheamă Nazaret, ca să se plinească ce s-a zis prin Prooroci, că Nazarinean se va chema.

I. Primejdia înlăturată
[SIZE=3](13-15)[/SIZE]

1. Magii, de bună credinţă fiind, nu se puteau gândi că Irod ar avea planuri infernale. Ei, după ce-şi împliniră misiunea către nou născutul Împărat, erau gata ca, în ziua următoare să se întoarcă în Ierusalim, să dea lui Irod detalii asupra casei, familiei şi a împrejurărilor în care ei au găsit pe Iisus. Aceasta o aştepta Irod cu sete de fiară, ca să curme zilele noului născut. Primejdia deci, asupra lui Iisus era mare.
Cum intervenise să înlăture primejdia deasupra Fecioarei Maria, punând-o sub scutul lui Iosif, aşa intervine Providenţa acum, dând ordin Magilor, ca, înconjurând pe Irod, imediat, noaptea, fără să fie observaţi de nimeni, să plece repede de-a dreptul spre Persia. Ei pleacă şi lasă pe Irod să aştepte.
Cu aceasta însă primejdia încă nu era înlăturată. Irod avea să scalde Betleemul şi împrejurimile lui în sânge de copii. Între aceştia, după calculul omenesc, trebuia să cadă şi Iisus pruncul. Şi, ca să fie scăpat şi din această parte, în noaptea în care pleacă Magii, este invitat şi Iosif să plece şi el imediat în Egipt, să-şi piardă urma şi să scape viaţa Pruncului.
Cu plecarea neobservată de nimeni a lui Iosif cu Maria şi cu Iisus, primejdia este înlăturată. Irod rămâne în completă necunoştinţă despre persoana Principelui, a Cărui viaţă îl nelinişteşte. El este pus în imposibilitate de a afla pe Acela, pe care dorea să-L repună, căci, după datele ce avea de la Magi, în Betleem în zadar L-ar fi căutat pe Iisus. Iisus, fără să fi putut afla cineva dintre Betleemieni, era dus în Egipt; fusese dus noaptea, neobservat de nimeni.
2. Călătoria lui Iisus în Egipt, petrecerea Lui acolo, întoarcerea din Egipt, sunt tot atâtea proorocii împlinite, proorocii din care iudeii trebuiau să vadă că Iisus este proorocitul Mesia. Întreagă istoria lui Israil este o proorocie, care se împlineşte în istoria lui Iisus (a se vedea cap. 57 şi Conducătorul la Explicarea Evangheliilor). Evenimentele mari, epocale, din viaţa poporului Israil, sunt proorocii care, ca evenimente, se repetă şi, deci, se împlinesc în viaţa lui Iisus. Aşa, între altele, cum Israil, ca popor în faşă, călătoreşte în Egipt, spre a scăpa de pierire, de foametea din Canaan, tot aşa şi Iisus, în faşă, călătoreşte şi El în Egipt, spre a scăpa de pierirea care-L ameninţa prin sabia lui Irod, tot în Canaan. Cum Israil petrece în Egipt până când îl cheamă Dumnezeu să se înapoieze din Canaan, tot aşa şi Iisus rămâne şi El în Egipt, până când îl cheamă şi pe El Dumnezeu, ca să se întoarcă în acelaşi Canaan. Proorocul Osia, 11, 1 vorbind de cele întâmplate cu Israil, vorbeşte în mod proorocesc de cele ce au să se întâmple cu Mesia.
Pe lângă aceasta, o lungă serie de alte proorocii, din care pe unele le-am tratat, pe altele le vom trata, aveau menirea să convingă şi pe cei mai nepricepuţi dintre evrei, că Iisus este Hristosul, cel vestit de prooroci şi aşteptat cu mare dor de întregul Israil. Şi, dacă cu toate acestea evreii n-au voit să vadă şi să recunoască realitatea adevărată; dacă n-au voit să primească pe Iisus şi învăţătura lui, cu atât mai rău pentru dânşii: ei n-au avut şi nu au nici o scuză pentru îndărătnicia lor. De aceea este explicabilă teribila lor pedeapsă, veşnica lor rătăcire prin lume, fără patrie, fără limbă, urgisiţi de toate neamurile cu care vin în atingere – un înfricoşat avertisment pentru aceia care s-ar ispiti cumva să facă cum evreii au făcut.
Proorociile mesianice împlinite nu sunt doar pentru iudeii şi pentru păgânii contemporani ai lui Iisus, ci sunt pentru toată lumea din toate timpurile, prin urmare mai ales pentru noi.
Proorociile mesianice împlinite în persoana lui Iisus, alături cu faptele Lui, săvârşite peste legile naturii, şi alături cu învăţăturile Lui, menite a ne înlesni şi îndulci viaţa pământească, a ne face fericiţi pe pământ – sunt pentru noi cea mai incontestabilă dovadă despre dumnezeirea Sa şi despre adevărurile învăţăturilor Sale, relativ la dulcea şi mângâioasa nădejde în fericirea cea veşnică; aceasta, ca urmare firească a fericirii noastre pământeşti, ca răsplată a vieţii noastre virtuoase.
Vai nouă, dacă, în faţa atâtor dovezi, vom închide şi noi ochii inimii şi a minţii noastre, imitând pe evrei: răsplata iudeilor ne aşteaptă şi din punct de vedere naţional, temporal, ca români, şi din cel veşnic, ca creştini.
Vai nouă, dacă atât din şcoala teoretică cât şi din cea practică, nu vom primi învăţătura şi nu vom crede în mântuitoarele ei consecinţe. Pierirea fizică şi intelectuală ne aşteaptă.
Şi, dacă urmările necredinţei sunt atât de grele pentru toţi, fără deosebire, cum vor fi ele pentru preot, care menit este să fie însuşi o dovadă vie de credinţă pentru parohienii săi. Întreaga lui conduită, în şi afară de oficiu, în şi afară de cele sacramentale, trebuie să se manifeste ca un eflux al convingerii lui religioase. Unde aceasta lipseşte, preotul s-a coborât la treapta de speculant care-şi priveşte darul preoţesc, nu ca o misiune dumnezeiască, ci ca un mijloc de trai. Un astfel de preot, chiar şi când având dorinţa să fie, şi-ar da toată silinţa să se arate cum nu este, adică deplin credincios, totuşi, fără voie se dă de gol, îşi pierde autoritatea şi poveţele lui bune sunt nebăgate în seamă: turma lui este o turmă cel puţin de jumătate rătăcită. Ce se întâmplă însă cu acel preot care n-are nici măcar ambiţia să treacă înaintea parohienilor săi şi a publicului în general, ca convins, deplin şi drept credincios, ci, stăpânit de închipuirea liberalismului şi a independenţei în gândire, îşi dă pe faţă necredinţa în cele ce profesează?! Un astfel de preot este pierdut pentru cariera sa, el nu este păstor, ci năimit, care duce însuşi oile în gura lupului!