Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]69[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 24, 36-53)[/SIZE]

36. Şi grăind ei acestea, Însuşi Iisus a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: pace vouă. 37. Iar ei înspăimântându-se, şi înfricoşându-se, le părea că văd Duh. 38. Şi a zis lor: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce intră gânduri în inimile voastre; 31. Vedeţi mâinile şi picioarele mele, că însumi eu sunt, pipăiţi-mă, şi vedeţi că Duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pe mine având. 40. Şi aceasta zicând le-a arătat lor mâinile şi picioarele. 41. Şi încă necrezând ei de bucurie, şi mirându-se, le-a zis lor: aveţi ceva de mâncare aici; 42. Iar ei au dat lui o parte de peşte fript şi un fagure de miere. 43. Şi luând înaintea lor a mâncat. 44. Şi a zis lor: acestea sunt cuvintele care am grăit către voi încă fiind cu voi, că se cade a se împlini toate cele scrise în legea lui Moisi şi în Proorocii şi în Psalmi pentru mine. 45. Atunci a deschis mintea lor, ca să înţeleagă Scripturile. 46. Şi a zis lor: că aşa s-a scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. 47. Şi să se propovăduiască întru numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48. Iară voi sunteţi martorii acestora. 49. Şi iată eu voi trimite făgăduinţa Părintelui meu la voi, iar voi şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus. 50. Şi i-a scos pe ei afară până la Betania; şi ridicându-şi mâinile Sale i-a binecuvântat pe dânşii. 51. Şi dându-i binecuvântarea pe ei, s-a depărtat de la dânşii şi s-a înălţat la ceruri. 52. Iar ei închinându-se Lui s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. 53. Şi erau pururea în biserică lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Dovadă despre Învierea lui Iisus şi
despre Înălţarea Lui la ceruri

1. Cum Mironosiţele n-au voit să creadă în realitatea Învierii Mântuitorului nici după declaraţia Îngerului (cap. 9. Evanghelia din Duminica Mironosiţelor): tot asemenea n-au voit să creadă nici Învăţăceii, nici cei mai intimi din Apostolii Lui, când li s-a spus că Iisus a înviat şi că Maria L-a văzut şi a vorbit cu El (Ioan 20, 14-17). Iar când spun şi celelalte Mironosiţe că la mormânt au văzut Îngeri, care le-au spus că Iisus a înviat, Apostolilor li se pare că ele spun „minciuni“ (Luca 24, 11). Mai mult: ei nu-i cred nici lui Petru, care le spune că şi el L-a văzut pe Iisus viu. Ba nu cred nici atunci când Luca şi Cleopa, reîntorşi din Emaus, spun Apostolilor adunaţi că au călătorit cu Dânsul, au vorbit cu Dânsul şi li S-a descoperit la „frângerea pâinii“, la cină.
Această necredinţă putea să îndreptăţească necredinţa urmaşilor lor, deşi Moartea şi Învierea lui Iisus era dovedită oficial prin autoritatea publică a Imperiului roman (cap. 9).
Ca să spulbere şi umbra îndoielii despre reala Sa Înviere, Mântuitorul găseşte că e necesar să intervină Însuşi ca garanţie prin prezenţa Sa reală.
2. În consecinţă, pe când Apostolii stăteau adunaţi, şi tocmai ascultaseră istorisirea lui Luca şi a lui Cleopa despre întreţinerea lor cu Iisus, fără de veste (vs. 36) se pomenesc că Iisus e în mijlocul lor şi-i salută cu obişnuita Sa salutare: „Pace vouă!“.
Apostolii Îl văd, Îl aud; dar ei sunt atât de preocupaţi de imposibilitatea Învierii Lui, încât nici acum nu admit că este El real, ci li se pare „că văd duh“ – duhul, fantoma Lui.
Această îndărătnică preocupare Mântuitorul o înlătură invitându-i să-L pipăie, spre a se convinge că nu e fantomă, ci El Însuşi în carne şi în oase. Apostolii Îl pipăie şi, de emoţia bucuriei şi de mirare, tot nu se pot împăca cu gândul că în adevăr este El Acela, pe Care ei L-au văzut mort şi Îl ştiau îngropat. Şi, ca să-i dumerească desăvârşit că nu e fantomă, El mănâncă înaintea lor pâine, peşte şi miere. Apoi, văzându-i deplin încredinţaţi despre prezenţa Sa trupească între dânşii, prin urmare despre reala Sa Înviere din morţi, le aduce aminte că El le spusese de atâtea ori că trebuie să moară şi să învieze, deoarece aceste două evenimente erau proorocite, şi proorociile în El trebuiau să se împlinească, aşa cum s-au şi împlinit.
Arătarea aceasta numai pentru Apostoli I se părea insuficientă. Învierea Lui, pe lângă mărturia celor 100 ostaşi păgâni, cărora le era interzisă propovăduirea, trebuia să aibă, ca martori oculari, un număr mai mare de oameni liberi, care să poată mărturisi „urbi et orbi” că El, Cel omorât de evrei, a înviat într-adevăr. De aceea Se şi arată, dar pentru ultima dată la mai mult decât 500 de aderenţi ai Săi (I Corinteni 15, 5-6).
Cu această ocazie (vs. 49), revocând Apostolilor în memorie făgăduinţa Sa de la Cina cea de Taină, anume că le va trimite pe Duhul Sfânt ca să-i lumineze şi să-i povăţuiască la tot adevărul (Ioan 14, 17, 26; 16, 7, 13) – le porunceşte să aştepte în Ierusalim împlinirea acelei făgăduinţe, care se va întâmpla peste puţine zile.
(vs. 50). După aceasta ieşind la Betania, le dă ultimele poveţe şi autorizaţia să-L suplinească (a se vedea şi cap. 7), apoi, în faţa celor 500, binecuvântându-I S-a înălţat la cer.
Înălţarea la cer este urmarea firească a Învierii: ambele evenimente sunt mărturisite nu numai de cei 11 Apostoli, ci şi de cei 500 de fraţi.
Îndărătnica necredinţă, descrisă cu atâta sinceritate şi obiectivitate necalculată şi fără umbră de gânduri rezervate de către cei patru scriitori ai întâmplărilor de la Înviere, înfrântă numai prin repeţita arătare a Lui, serveşte pentru toate timpurile ca dovada cea mai strălucită despre adevărul relativ la Înviere, şi prin urmare despre temeiul credinţei şi a mântuirii noastre (I Corinteni 15, 14, 17-20). Căci:
Dacă este adevărat că document istoric indiscutabil poate servi actul scris de un scriitor, care a fost martor ocular şi auricular a celor descrise de dânsul, şi care a voit şi a putut spune adevărul: nu este mai puţin adevărat că Scriitorii Evangheliilor toţi patru au fost martori oculari şi auriculari ai celor descrise; iar voinţa lor de a spune adevărul şi putinţa de a-l şi spune, abstracţie făcând de la inspiraţia dumnezeiască, de care ei prin Duhul Sfânt au fost povăţuiţi, ne-o dovedeşte însuşi scrisul lor, care ne pune în uimire prin simplitatea şi sinceritatea naivă, ce-I caracterizează.
Dar realitatea Învierii, despre care ei s-au convins prin propria lor intuiţie, se dovedeşte prin chiar îndărătnicia cu care Apostolii stăruiau în a nu admite Învierea, pretinzând cu încăpăţânare cei ce nu-L văzuseră, că cei ce L-au văzut pe Mântuitorul viu, numai şi-au închipuit că L-ar fi văzut: L-ar fi văzut numai în închipuire, ori ar fi văzut o nălucă1).
În faţa dovezilor acestora plecându-se şi cei mai neîncrezători, siliţi sunt împreună cu noi, să se închine cu respect Celui Înviat şi la Ceruri Înălţat şi nădejdea Învierii şi a vieţii într-Însul să o aibă.
Vai celor „care n-au nădejde!“.

[patinina34]

[SIZE=3]70[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Schimbarea la Faţă[/SIZE]
[SIZE=3](6 August)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 17, 1-9)[/SIZE]

1. Şi după şase zile a luat Iisus pe Petru şi pe Iacob, şi pe Ioan fratele lui, şi i-a suit pe dânşii într-un munte înalt. 2. Şi şi-a schimbat faţa înaintea lor şi a strălucit faţa lui ca soarele, iară hainele lui s-au făcut albe ca lumina. 3. Şi iată s-au arătat lui Moise, şi Ilie cu dânsul grăind. 4. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici, de vrei să facem aici trei colibe, una ţie, şi lui Moise una, şi una lui Ilie. 5. Şi încă vorbind el, iată nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor, zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit, pe acesta să-l ascultaţi. 6. Şi auzind Învăţăceii au căzut pe feţele sale şi s-au spăimântat foarte. 7. Şi apropiindu-se Iisus s-a atins de ei, şi a zis: sculaţi-vă, şi nu vă temeţi. 8. Şi ridicându-şi ochii lor, pe nimeni n-au văzut, fără numai pe Iisus singur. 9. Şi pogorându-se ei din munte, le-a poruncit Iisus, zicând: nimănui să nu spuneţi vederea aceasta, până când Fiul omenesc se va scula din morţi.


Garanţia Învierii lui Iisus

1. Întors din Ierusalim, unde petrecuse învăţând şi vindecând la sărbătoarea Corturilor şi la a Înnoirilor (Ioan cap. 7, 8, 9, 10), Iisus trece întâi în părţile Cezareei lui Filip, în nordul Palestinei (Matei 16, 13-28), unde se informează de la ucenici despre opinia lumii cu privire la Dânsul, apoi le prooroceşte că, mergând la Ierusalim, evreii Îl vor prinde, Îl vor batjocori şi Îl vor omorî, dar că El a treia zi va învia.
După şase zile de la cele descrise (vs. 1) Iisus ia cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi Se suie în munte înalt (probabil Tabor) ca să se roage.
Pe când se ruga El, şi cei trei ucenici erau îngreunaţi de oboseală şi de somn (Luca 9, 32), deodată se produce o lumină extraordinară, care-L învăluieşte pe Iisus, a Cărui faţă se schimbă strălucind ca soarele şi ale Cărui veştminte devin albe ca lumina. În această lumină şi strălucire se deşteaptă ucenicii şi, uimiţi, văd că lângă Iisus, Cel astfel preamărit, stau Moise şi Ilie, cu care El vorbeşte despre rezultatul activităţii Sale (Luca 9, 30-31).
Petru, cel mai lesnicios la vorbă între Apostoli, când vede slava Învăţătorului său, zice cu grăbire: Doamne, bine mai este să fim noi aici neîntrerupt! Să facem trei colibe, una lui Moise, una lui Ilie şi alta Ţie, Care eşti Stăpânul tuturor (Luca) – prin urmare Stăpân şi a lui Moise şi a lui Ilie.
Încă zicând aceste vorbe se arată Dumnezeu-Tatăl, personal şi mărturiseşte despre Iisus, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi“, – o mărturie analoagă cu cea de la Botezul Domnului.
Ucenicii, emoţionaţi de mărirea văzută, când aud glasul Tatălui, de spaimă, cad cu feţele la pământ. Deodată cu încheierea mărturisirii, dispare lumina extraordinară, dispar şi Moise şi Ilie, iar Iisus, reluându-şi înfăţişarea obişnuită, vine la ucenici şi, atingându-Se de ei, îi invită să se scoale şi să nu se teamă. Apoi, pogorându-se din munte le porunceşte ca, până nu Se va scula din morţi, să nu spună nimănui ce au văzut.
2. Anume spre a încredinţa pe Apostoli şi cu ei şi prin ei pe toată lumea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, prin minunile Sale Se arătase Domn al naturii, atât al celei anorganice cât şi al celei organice, pe care o schimbă şi o îndreaptă după buna Sa voinţă. În acelaşi scop Se arătase Domn şi asupra vieţii şi a morţii. Spre a completa educaţia ucenicilor Săi, trebuie să Se arate Domn şi asupra corpului Său, pe care El îl poate schimba după cum voieşte. Aceasta, anume, ca ucenicii să fie pregătiţi pentru ultimul act al dramei, ce se va dezlănţui în Ierusalim, pentru Moartea Sa. În Moartea lui Iisus ei trebuie să vadă că este numai o stare provizorie de tranziţie, că El Se supune de bună voie la această schimbare, spre a reveni iarăşi la cea dintâi în preamărire, cum a revenit după Schimbarea la Faţă.
Dar pentru ucenici Schimbarea la faţă era o garanţie mai mult că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor creaturilor Lui, cum a anunţat Petru când L-a văzut în strălucirea luminii dumnezeieşti, şi cum a confirmat glasul Părintelui.
Cu El vorbeau Moise şi Ilie, cei doi mari reprezentanţi ai Testamentului Vechi: unul, reprezentantul şi mijlocitorul Legii (Ioan 1, 17), celălalt, reprezentantul proorocilor. Prin ei se arată că Legea îşi are perfecţiunea şi proorociile, împlinirea în persoana lui Iisus Hristos, că, deci, Iisus Hristos, în persoana Sa şi în învăţătura Sa, concentrează cuprinsul, perfecţiunea şi realizarea aspiraţiilor Testamentului Vechi.
Moise şi Ilie „spunea ieşirea Lui, care era să o plinească în Ierusalim“ (Luca 9, 31), adică unde are să iasă El la sfârşitul activităţii Sale: Moartea şi Învierea, despre care Iisus înainte cu şase zile le vorbise ucenicilor, şi despre actul Schimbării la Faţă era o garanţie.
3. În Ieşirea zice Dumnezeu lui Moise: „Nu vei putea vedea faţa Mea, că nu va putea vedea omul faţa Mea şi să fie viu“ (33, 20). Dar la Schimbarea la Faţă S-a arătat Dumnezeu-Tatăl personal. După cuvintele citate, Apostolii, dacă L-ar fi văzut, ar fi trebuit să moară. Ca să nu-L vadă şi, deci, ca să rămână vii, Dumnezeu-Tatăl, Care Însuşi este Lumină şi Părintele Luminilor, Se arată într-un nor, care acoperă pe Apostoli, ca să nu vadă faţa Tatălui. Ei aveau numai să-I audă mărturia, care lor le era adresată.
Lumina Tatălui luminează şi norul, care devine luminos. Norul luminos nu luminează pe Apostoli, ci-i umbreşte, adică îi scuteşte de razele omorâtoare ale feţei Tatălui.
Apostolul Petru, încântat de slava ce vedea, nu-şi putea închipui o mai înaltă mulţumire şi o mai desăvârşită fericire, decât o petrecere neîntreruptă în societatea cea plină de lumină şi de mărire a lui Iisus cu Moise şi cu Ilie. De aceea, grabnic cum era, el îşi face planul cum s-ar putea executa această petrecere: să facă locuinţe stabile pentru Iisus şi pentru cei doi mari tovarăşi ai Lui, iar Apostolilor le rezervă mulţumirea a-I privi de afară şi a se veseli de vederea Lor, de auzul convorbirii Lor.
Noi pe Mântuitorul Îl vedem neîncetat schimbat la faţă, preamărit prin Moartea, prin Învierea şi prin Înălţarea Sa şi preamărit prin Învăţătura pe care ne-a dat-o. Ca să-L vedem noi nu suntem nevoiţi să suim munţi înalţi în sudoarea feţei noastre, cum făcuseră cei trei Apostoli, ci ne este foarte lesnicios să mergem la Taborul parohiei în care locuim, în biserică, unde ni se arată întreagă mărirea lui Dumnezeu, unde cu ochii sufletului nostru vedem în faţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, nu numai fără ca să murim, cum Apostolii erau ameninţaţi să păţească, dar ca să viem, să luăm viaţă nouă.
„Bine este nouă a fi aici“ se referă cu toată tăria la noi. Bine este pentru noi să fim în biserică şi să fim cât mai mult, ca să ne luminăm cât mai mult de lumina Dumnezeirii, care se revarsă asupra noastră prin Sfintele Scripturi, prin învăţăturile Bisericii şi prin Sfintele Taine.
Dacă „bine este“ pentru tot creştinul să fie în biserică, pentru preot este nu numai bine, dar este o datorie. El are să fie în biserică nu numai pentru sine personal, ci mai ales pentru turma sa cuvântătoare şi ca să fie un exemplu atrăgător, şi, cu deosebire, ca graiul lui să fie organul prin care Duhul Sfânt să reverse lumină şi căldură, mângâiere şi îmbărbătare, bucurie şi nădejde în sufletele credincioşilor.
Apoi, ştiind că nimeni nu este în stare să înoate de nu s-a exercitat îndelung cu înotatul, de n-a învăţat: dacă pentru preot este o datorie să fie cât mai mult în biserică – o îndoită datorie este pentru seminarist, care, spre a putea fi cu plăcere în biserică, trebuie să se exerciteze îndelungat, special în timpul cât îşi face pregătirea ca să înoate ca preot, spre a salva pe cei ce sunt în primejdie să se înece.
Iisus Hristos, înainte de a se schimba la faţă, Se roagă! El, Fiul lui Dumnezeu, în ajunul fiecărui act important, ca om, Se roagă, Se roagă în singurătate Tatălui Său. Şi rugăciunea Lui nu rămâne niciodată neauzită, neîmplinită:
O învăţătură şi un îndemn pentru noi: cu deosebire când suntem în faţa câte vreunei întreprinderi mai grele, întâi să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima şi apoi să ne apucăm de lucru, fiind încredinţaţi că rugăciunea noastră nu va fi zadarnică.

[patinina34]

[SIZE=3]71[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului [/SIZE]
[SIZE=3](6 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 3, 13-17)[/SIZE]

13. Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan ca să se boteze de la dânsul. 14. Iar Ioan oprea pe El, zicând: eu trebuie să mă botez de la Tine, şi Tu vii la mine; 15. Şi răspunzând Iisus a zis către dânsul: lasă acum, că aşa se cade nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. 16. Şi botezându-se Iisus, a ieşit îndată din apă, şi iată i s-au deschis lui cerurile, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumb, şi venind peste El. 17. Şi iată glas din ceruri zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit.


Împlinirea angajamentelor.
Curăţia intenţiei

1. Ajuns în vârstă de 30 de ani, Mântuitorul, ca om, după legile iudaice, avea majoratul şi, prin urmare, facultatea de-a păşi în public ca Învăţător – adevărat, şi El, ca şi Ioan, fără autorizarea sinedriului (Ioan 1, 19). Dar, înainte de a-Şi începe activitatea, El, ca om, face o serioasă pregătire. Aceasta constă din trei acte:
a) Botezul, în care Sfânta Treime mărturiseşte Mesianitatea Lui.
b) Alipirea aderenţilor de persoana Sa şi intrarea Sa în societate, în care El Însuşi Îşi dovedeşte Dumnezeirea (Ioan 1, 35; 2, 12).
c) Postul şi ispita, în care I se simbolizează misiunea.
Într-aceea Ioan Botezătorul se afla în plină activitate la Iordan (a se vedea cap. 60, Duminica înainte de Botezul Domnului). El spăla cu apă, boteza pe cei ce se pocăiau şi se angajau să nu mai păcătuiască, spre a putea primi cu vrednicie pe proorocitul şi mult aşteptatul Împărat Mesia.
Pe Mesia, al Cărui herald era, Ioan nu-L cunoştea. Lui i se dăduseră numai semnalmentele, după care poate să-L cunoască: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste Dânsul, Acela este Care botează cu Duhul Sfânt“ (Iuda 1, 33).
2. Printre cei mulţi care vin la Ioan şi, „mărturisindu-şi păcatele“, iau angajament că-şi vor îndrepta viaţa morală, şi, deci, se botează – se arată un om, la părere, aproape tot aşa de sărman ca şi Ioan.
Acest om modest în faţa Căruia se oglindeşte blândeţe, vine şi El de-a dreptul la Ioan. El nu mărturiseşte nimic, căci fiind fără păcat, n-are ce mărturisi, ci cere simplu: să fie şi El botezat.
Asprul Ioan Îl priveşte, Îl priveşte cu interes şi... rămâne uimit. El, după semnalmentele primite, recunoaşte în noul venit pe Domnul său, pe Mesia. Noul venit era Iisus.
Când vede că Iisus cere serios să fie botezat, Ioan crede că doar Stăpânul său îl pune la probă şi I se opune.
Cum – Îi zice el –, Tu care n-ai trebuinţă să Te botezi, vii la mine, care nu sunt vrednic, nu să pun mâna asupra capului Tău, spre a Te boteza, dar nici asupra picioarelor Tale, spre a-ţi dezlega curelele încălţămintelor?! Eu am trebuinţă să mă botez, nu Tu; prin urmare, dacă ai venit aici, botează-mă Tu pe mine, că eu pe Tine n-am nici un titlu să Te botez.
Cam aşa-L întâmpină Ioan, neştiind ce intenţionează Iisus.
La împotrivirea lui Ioan, Iisus răspunde: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă să se împlinească toată dreptatea“. Era cu dreptul înaintea lui Dumnezeu ca Iisus, Dumnezeu-Omul, să se pună pe sine pildă vie de împlinirea angajamentului luat pildă la care omenirea să privească veşnic, ca la un ideal şi să tindă a-L imita.
Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice, cere Botezul nu pentru Sine, ci pentru noi. Ca toată lumea, ia şi Dânsul angajamentul că are să ducă o viaţă fără de păcate, sfântă. Şi, pentru întreaga lume şi pentru toate timpurile, El voieşte să Se stabilească de la început, ca exemplu de curăţenie a intenţiei cu care întreprinde activitatea Sa şi de conştiincioasa împlinire a angajamentului luat.
Spălarea prin Botez, pentru viitor, simboliza curăţenia intenţiilor Lui, curăţenie, pe care să o aibă toţi când se apucă de vreo lucrare. Angajamentul luat El l-a ţinut cu sfinţenie. În aceste două puncte, Iisus, la Botez, ni s-a dat ca model de imitat.
3. Cum intră alţii, intră şi Iisus în apele Iordanului şi primeşte Botezul de la Ioan. În momentul acela, mare şi sărbătoresc, se deschid cerurile şi Duhul Sfânt, întrupat ca porumbel, se vede planând asupra lui Iisus, iar, din înălţimea cerurilor, se aude glasul Tatălui ceresc zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit“.
Mulţimea adunată la Iordan, vede pe Sfântul Duh în chip de porumbel, aude glasul Tatălui şi, de la sine înţeles, se cuprinde de mirare, de frică şi de îngrijorare pentru cele ce vor să urmeze, şi cu respect se prosternă înaintea Măririi dumnezeieşti, care i s-a arătat.
Botezul lui Iisus, astfel săvârşit, nu avea numai însemnătatea pe care am arătat-o. Arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi a Tatălui prin glasul Său ceresc, constituie o mărturie, un Testimoniu pentru Iisus; anume că El nu este singur, nu este om simplu, ci este şi Dumnezeu: este Fiul Celui care a grăit din înălţimea cerurilor şi este una cu Acela Care, spre a fi putut să fie văzut, a planat asupră-I ca un porumbel. Cu acest prilej înaintea mulţimii, îngrămădite la Iordan în jurul lui Ioan, se arată Sfânta Treime, ca cea mai convingătoare dovadă că mântuirea omenirii s-a apropiat. Scopul era ca, aceia care asistă la acest eveniment epocal, care aud şi văd ce se petrece, să se convingă şi să convingă şi pe alţii, că Iisus este un adevărat Mesia cel proorocit. Această arătare a fost ultima, dar cea mai importantă şi mai convingătoare învăţătură de pregătire pentru poporul cel ales spre primirea lui Mesia Cel aşteptat, acum sosit şi mărturisit în persoana lui Iisus.
De aici arătarea aceasta mai are încă un înţeles: să nu lase nici cel mai mic pretext de scuză pentru evreii care, în orbirea şi în îndărătnicia lor, nu vor primi pe Iisus, şi ca astfel osânda lor să fie deplin motivată.
Dacă Iisus, până a nu-Şi începe activitatea Sa mântuitoare, S-a plecat înaintea lui Ioan, s-a umilit; dacă El S-a botezat în apele Iordanului, manifestând, prin aceasta intenţia cea bună, cu care întreprinde lucrarea Sa; şi dacă, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu a luat un angajament pe care l-a împlinit cu sfinţenie – dacă le-a făcut toate acestea, le-a făcut ca să ne dea învăţătură.
a) Angajamentele pe care le luăm să le împlinim cu orice preţ. Noi, peste tot, luăm uşor angajamente şi tot aşa de uşor unii le şi uităm. Cu deosebire luăm angajamente, la Sfânta Taină a Pocăinţei, că ne vom îndrepta viaţa, abţinându-ne de la repetarea păcatelor mărturisite. Aceste angajamente, călcate de noi sunt pedepsite şi în lumea aceasta, prin urmările fireşti ale păcatelor şi ale viciilor şi, mai ales, după moarte. Deci, decât să luăm angajamente numai de formă, mai bine să nu luăm deloc, mai bine să nu primim cu nevrednicie Sfânta Taină a Pocăinţei şi a Cuminecăturii.
Dar şi în viaţa socială angajamentul luat obligă la împlinirea lui. Cel ce nu se ţine de angajament e considerat ca om neserios, necinstit, gata să înşele şi să comită orice fapte rele. Într-un astfel de om lumea nu mai are încredere, şi urmările sunt uşor de prevăzut.
Preotul, ca educator al poporului, trebuie să fie pentru fiii săi sufleteşti model de imitat, şi, prin cuvânt, un neadormit povăţuitor la ţinerea cuvântului dat, ştiind vorba poporului: pe unde iese cuvântul, pe acolo iese şi sufletul.
b) Orice lucrare întreprindem, noi trebuie să o începem umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu, al Cărui ajutor să-L cerem din toată inima. Dar lucrarea, oricare ar fi ea, trebuie să o întreprindem cu gând bun: înainte de a o începe, să ne spălăm de toate gândurile rele de a strica aproapelui. Orice lucrare a noastră încât s-ar referi la alţii, trebuie să fie spre binele, nu spre răul lor, cum trebuie să fie spre binele nu spre răul nostru.

[patinina34]

[SIZE=3]72[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Sfinţii trei Ierarhi[/SIZE]
[SIZE=3](30 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 5, 14-20)[/SIZE]

14. Voi sunteţi lumina lumii, nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând. 15. Nici nu aprind lumina, şi o pun sub obroc ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. 16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri. 17. Să nu gândiţi că am venit să stric Legea, sau proorocii, n-am venit să o stric, ci să o împlinesc. 18. Că adevăr zic vouă până ce va trece cerul şi pământul, o iotă, sau o cirtă nu va trece din lege, până ce toate se vor face. 19. Deci, cel ce va strica una dintru aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va face, şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor. 20. Că zic vouă: că de nu va întrece dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.


Misiunea preoţilor.
Perfecţionarea Legii

1. În marea Sa predică de pe munte, după ce în Fericiri, şi special în Fericirea I, şi-a desfăşurat drapelul Său, ca drapel al culturii, al progresului, al luminii, sub care să se grupeze omenirea, Mântuitorul se adresează către aceia care vor avea menirea să-L suplinească, să-I poarte drapelul, sub care să cucerească lumea.
Cum, despre Sine, ca Învăţător, zice că este lumina lumii (Ioan 8, 12; 9, 5, 12, 35-36, 46), aşa zice şi despre cei ce sunt chemaţi să-I ia locul, ca învăţători, să-I continue opera, că (vs. 14) sunt lumina lumii. Cu alte cuvinte: prin lumina învăţăturii şi a faptelor lor, Apostolii şi urmaşii lor, preoţii au menirea să reformeze lumea cea întunecată de întunericul ignoranţei şi al decadenţei morale.
Înţelesul acestor cuvinte, sub altă formulare, îl adresase Iisus ucenicilor atunci când, după întoarcerea de la Ispită i-a aflat lângă marea Galileii. Atunci am văzut cum Învăţăceii, înţelegând marea misiune ce li se pune în vedere, lasă tot şi urmează lui Iisus (cap. 18).
Aici, Mântuitorul nu se mulţumeşte numai a arăta din nou importanţa cea mare a misiunii lor pentru întreaga lume, ci de această importanţă leagă răspunderea cea mare nu numai a Apostolilor, ci mai mult a urmaşilor lor, a preoţilor. El zice: „Nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând“, adică poziţia Apostolilor şi, după aceştia, a preoţilor, este aşa de înaltă, ei sunt aşa de sus puşi faţă cu ceilalţi oameni, cum este cetatea cea zidită pe vârful muntelui, faţă de cele de pe şes. Şi, cum cetatea cea de pe munte nu se poate ascunde dinaintea privitorilor, ci, vrând-nevrând, rămâne în văzul tuturor: aşa şi ei. Prin poziţia lor excepţional de înaltă ei, preoţii, atrag asupra-şi atenţia tuturor. Orice ar face, ei nu se pot sustrage de la controlul lumii, care le măsoară fiecare pas, le cântăreşte cu cumpăna de aur fiecare cuvânt.
Înălţimea poziţiei lor, a preoţilor cu deosebire, rezultă şi din compararea lor cu cel mai mare Prooroc, cu Ioan Botezătorul. Acesta, deşi înger în trup, faţă de Hristos s-a recunoscut atât de mic, încât nu era vrednic nici măcar să-I dezlege curelele încălţămintelor, dar să-şi pună mâna pe capul Lui. Preotul, însă, după puterile darului dumnezeiesc, la fiecare Sfântă Liturghie, face să se nască, să crească şi să se jertfească Hristos, pe Care el Îl ia pe mâini şi Îl împărtăşeşte credincioşilor. Oricât de mare a fost Ioan Botezătorul, după darul dumnezeiesc, el dispare în faţa preotului liturghisitor. Atât de înaltă este poziţia preotului, căruia Iisus i se adresează.
În proporţie cu ameţitoarea înălţime a poziţiei preoţeşti este şi greutatea răspunderii, izvorâtă din împlinirea datoriei. Cum Mântuitorul Hristos, dacă a venit în lume ca lumină, n-a venit să stea în nelucrare, să fie ca o lumânare aprinsă şi pusă „sub obroc“, ci, ca, prin muncă neîntreruptă, să lumineze lumea: aşa şi preotul. Oricât ar fi el personal de instruit, de luminat, dacă nu luminează pe alţii, învăţătura lui, lumina lui n-are nici un preţ; ea e ca şi lumânarea aprinsă şi pusă „sub obroc“. El, preotul, nu poate deci să se sustragă de la datoria care e strâns legată de poziţia lui. Îndată ce s-ar sustrage, ar înceta a mai fi reprezentantul, purtătorul drapelului lui Iisus Hristos, şi (vs. 13) cum sarea, oricât ar fi ea de bună şi de indispensabilă pentru oameni, dacă s-ar strica, n-ar mai fi de nici un folos, ci s-ar arunca şi s-ar călca de oameni: aşa şi preotul, care nu-şi face datoria înaintea acelora pe care el dator este să-i lumineze. El încetează a mai avea nimbul sacru al Sacerdotului; opinia publică trece peste el, îl calcă în picioare, ca pe un lucru de nimic. Deci, ca preotul să fie adevăratul reprezentant al lui Hristos, adevărat purtător al drapelului Lui (vs. 16): bine să-şi tragă seama cu sine: luminarea lui prin învăţături şi prin fapte aşa să lumineze înaintea oamenilor, încât oamenii, văzând faptele lui, să rămână încântaţi, să-l urmeze cu entuziasm, şi, prin aceasta, să preamărească pe Tatăl cel ceresc.
Mântuitorul accentuează aici anume faptele, nu învăţătura. Faptele preotului să fie întruparea învăţăturilor lui: să fie ca nişte făclii luminoase şi luminătoare, prin care, deoparte să se confirme adevărul şi valoarea învăţăturilor, a luminii teoretice, de alta, văzându-le oamenii şi, recunoscând că învăţăturile şi faptele preotului sunt dumnezeieşti, cu atât mai mult să-l respecte pe preot, şi cu drag să-i urmeze poveţele.
Faptele, ca confirmare a vorbelor preotului, sunt de aşa mare importanţă pentru viaţa socială, încât, la începutul Sfintei Liturghii, după ce preotul cel mare, Arhiereul, s-a îmbrăcat în întregul său veşmânt sacerdotal, Biserica îi aduce aminte Arhiereului că cea mai înaltă şi mai demnă podoabă arhierească este lumina faptelor lui: Diaconul, luând trichierul, simbolul luminii, adresează Arhiereului cuvintele: „Aşa să lumineze lumina ta înaintea oamenilor, ca, văzând faptele tale cele bune, să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“.
După păstor se orientează turma. Dacă păstorul rătăceşte în întuneric, el duce toată turma în pierzare, în abis. Păstorul de suflete, în caz analog, nu răspunde numai pentru sufletul său, ci şi pentru a întregii turme, pe care el, dacă nu ştie să fie lumină, o duce în întuneric, în pieire.
2. Sarcina misiunii de a lumina poporul, Biserica a împărţit-o cu fiica ei, cu şcoala. Alături de preot trebuie să muncească învăţătorul, care, şi el trebuie să întrunească aceleaşi nobile însuşiri ca şi preotul. Căci, dacă preotul este învăţător în biserică, schimbând pentru cei vârstnici, amvonul în catedră, aşa, în şcoală, învăţătorul, în anumite momente, este preot; el schimbă catedra în amvon. Acelaşi fiind scopul ambilor: să lumineze şi să moralizeze – mijloacele sunt aceleaşi: învăţătura şi exemplul faptelor bune.
Ca să ajungă cu siguranţă la scop, ei trebuie să lucreze în perfectă armonie, ca şi cum ar fi unul singur.
3. Fericirile pe care Mântuitorul le-a dezvoltat ceva mai înainte (vs. 3-12) şi peste tot doctrinele lui Iisus, ridicate la un nivel înalt, ideal, puteau uşor să fie exploatate de către farisei şi de către cărturari ca reforme, ca răsturnare a poruncilor lui Moise şi a Proorocilor. Spre a preveni orice mistificare, Iisus declară (vs. 17) că El nu numai n-a venit să strice Legea sau Proorocii, ci a venit să o susţină în cele mai mici detalii. Misiunea Lui e să perfecţioneze, să-i scoată la iveală adâncimea înţelesului. Această perfecţionare a Legii are să fie normativă. Deci (vs. 19): acela, care, cu intenţie bună, va tălmăci Legea astfel, nu cum Eu învăţ, prin urmare va strica chiar şi numai vreuna din poruncile secundare, şi va învăţa pe oameni după cum îl va tăia capul, acela mic va rămâne în împărăţia cerurilor. Iar acela, care chiar şi pe cele mai neînsemnate porunci le va împlini aşa cum legea perfecţionată cere, şi aşa va învăţa pe oameni, acela mare, bun, virtuos se va chema.
Împlinirea riguroasă a formelor exterioare din Lege nu este suficientă. Cei ce împlinesc numai forma Legii sunt departe de a fi buni, virtuoşi. Virtuos poate fi numai acela care împlineşte fondul, înţelesul mai înalt al Legii, „Că zic vouă...“ (vs. 20). Cărturarii şi fariseii erau cei mai riguroşi împlinitori ai formelor exterioare, cerute de Lege. Pentru aceea însă dreptatea, moralitatea, departe era de ei. Inima lor era coruptă: ei tot ce făceau, în conformitate cu Legea, nu făceau din convingere că este bine aşa să facă, ci făceau fiindcă vânau popularitatea gloatelor, căutau ca prostimea să-i creadă că sunt buni, virtuoşi, şi să li se supună orbeşte. De aceea zice Hristos în teză generală, că, dacă dreptatea şi virtutea ucenicilor Săi nu va întrece cu mult (de nu va prisosi) pe aceea a fariseilor şi a cărturarilor, cum aceştia o practică, ucenicii nu vor fi oameni buni, virtuoşi, deci nu vor intra întru împărăţia cerurilor.

[patinina34]

CUVÂNT ÎNAINTE

Între cărţile clasice, mult folositoare slujitorului Altarului Bisericii străbune, am găsit cartea Protopresbiterului Profesor Dr. Simeon Popescu.
Biserica noastră are multe şi preţioase cărţi de predici, începând cu Cazania lui Varlaam, care a fost cartea de învăţătură a Poporului Român şi până la cărţile ce au fost scrise în zilele noastre având ca autori pe Ilarion V. Felea, Pr. Ioan Bunea, Părintele Slevoacă, Arhim. Serafim Man de la Mănăstirea „Sfânta Ana“ din Rohia şi mulţi alţii, dar cartea aceasta a Prot. Prof. Simeon Popescu are o calitate aparte şi pe care o va descoperi fiecare slujitor al Sfântului Altar.
Cartea aceasta a apărut în anul 1905, dar nu este depăşită, nici în forma de exprimare, nici în idei, ci dimpotrivă, paginile ei sunt proaspete, vii şi de mare actualitate.
Despre această carte, arhiereul Dr. Veniamin Pocitan Ploieşteanul, care a scris şi o scurtă dar substanţială biografie a Protopresbiterului Simeon Popescu, a spus: „Explicarea Evangheliilor duminicale şi ale sărbătorilor împărăteşti, scrisă pentru seminarişti şi pentru preoţi în genere, n-ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui cleric, ea fiind admirabilă pentru predici. Ea cuprinde un vast material de cunoştinţe care stă la dispoziţia clericului ce voieşte să se adape din izvorul cel pururea curgător al învăţăturilor scoase din Sfintele Evanghelii“.
Vorbind despre Sfânta Evanghelie pe care în această carte a tâlcuit-o în mod strălucit, el spunea: „Creştinii au privit Sfintele Evanghelii cu cea mai profundă evlavie, considerându-le ca fiind izvorul tuturor bunătăţilor de care Dumnezeu îi face părtaşi. Dacă poporul arată atâta sentiment de respect către Sfânta Evanghelie, cu atât mai mult trebuie să arate preotul, vorbind întotdeauna cu cel mai mare respect faţă de această Sfântă Carte şi de dumnezeiescul ei cuprins şi niciodată, în nici o împrejurare, nu-i este permis a pune mâna pe ea fără a se închina şi a o săruta cu respectul şi cu evlavia cuvenită“ (pag. 15).
Astfel, Simeon Popescu, fiind pătruns de adâncă evlavie şi de mare credinţă faţă de Sfânta Evanghelie, a tâlcuit-o limpede şi profund ca nimeni altul, parcă, de aceea am considerat că facem un preţios serviciu tuturor celor ce doresc să cunoască dar să şi vestească Cuvântul lui Dumnezeu în ziua de astăzi.
Cartea aceasta nu are nevoie de recomandarea noastră. Ea singură se va impune în faţa tuturor celor ce se vor osteni să o deschidă şi să o folosească ca pe un preţios instrument de lucru în lucrarea deosebit de importantă de a cunoaşte şi de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu.
Protopresbiterul şi profesorul Dr. Simeon Popescu s-a născut în localitatea Râpa de Jos, comitatul Turdei, cum se exprima biograful lui, la 6/18 august 1848. După ce şi-a terminat gimnaziul cu „eminentia“ şi „valde bonum“, a continuat studiile superioare de teologie la Sibiu. A fost trimis la Universitatea din Lipsca unde a studiat teologia şi filozofia între anii 1874-1877, încununându-se cu diploma de doctor în teologie şi filozofie (la 20 iunie 1877).
Întorcându-se la Sibiu, a primit diferite însărcinări între care aceea de profesor, pe care a îndeplinit-o cu multă râvnă. A lucrat ca profesor şi la Bucureşti, fapt care l-a ridicat în rândul celor mai buni dascăli pe care i-a avut şcoala românească, ceea ce l-a făcut şi pe Arhimandritul Iuliu Scriban să spună: „În învăţământul religios am avut un mare om, pe Simeon Popescu“.
A trăit până în ziua de 11 februarie 1919, când şi-a dat obştescul sfârşit, fiind în vârstă de 71 de ani, şi a fost înmormântat în cimitirul „Sfânta Vineri“ din Bucureşti la 13 februarie 1919.

†JUSTINIAN

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

Baia Mare, 28 mai 1997.


Preot Simeon Popescu - Predici Duminicale