Ecumenismul = EREZIA MONDIALA A LEPADARII DE HRISTOS!

[mihailt]

Canonul 45 se refera la cei care nu cred in domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu intrupat.
Adica nu inteleg nu ai voie sa spui "Tatal nostru" impreuna cu un catolic sau prostestant sau miafizit?
Normal nu ai voie sa iei Sfanta Impartasanie decat de la crestini ortodocsi,la fel anafura,aghiasma.
Iar dupa cum a hotarat Sfantul Sinod nu ai voie sa faci slujbe nici macar de sfintire (ierurugii) impreuna cu ne-crestin-ortodocsi.
Iar rugaciuni de astea cum se fac acum la saptamana de unitate nu e erezie.

În prealabil postat de mihailt

Canonul 45 se refera la cei care nu cred in domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu intrupat.
Adica nu inteleg nu ai voie sa spui "Tatal nostru" impreuna cu un catolic sau prostestant sau miafizit?
Normal nu ai voie sa iei Sfanta Impartasanie decat de la crestini ortodocsi,la fel anafura,aghiasma.
Iar dupa cum a hotarat Sfantul Sinod nu ai voie sa faci slujbe nici macar de sfintire (ierurugii) impreuna cu ne-crestin-ortodocsi.
Iar rugaciuni de astea cum se fac acum la saptamana de unitate nu e erezie.

Conform Canonului 45 Apostolic nu ai voie sa spui nicio rugaciune in comun cu ereticul, fie el catolic, protestant sau monofizit.
De ce sunt fiecare dintre cei mentionati eretici?

1. Catolicii cel putin pentru dogma lor Filioque hulitoare la adresa Uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Duhul Sfant);

2. Protestantii pentru eliminarea a 5 dintre cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii, pentru nerecunoasterea icoanelor, ba pentru unii chiar contestarea semnului Sfintei Cruci, hulirea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria;

3. Monofizitismul şi ramurile lui sunt o ereticească socotinţă nerecunoscand în Domnul Iisus Hristos deopotrivă firea dumnezeiască şi cea omenească.
Istoric vorbind, rădăcina ereziei monofizite se trage din învăţăturile ereticului Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428 -431, care învăţa că firile - cea dumnezeiască şi cea omenească - ale lui Hristos sunt total separate şi că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu ci de om, învăţătură anatemizată de Soborul Sfinţilor Părinţi la cel de al treilea Sobor al Bisericii Ortodoxe ţinut la Efes în anul 431.

Iata acum si un scurt istoric al ecumenismului contemporan de origine protestanta, deci eretica, preluat de la adresa
http://www.sihastru.net/mirem/ceor/istorie_cucos.html

[justify]Mişcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de Conciliul Ecumenic al Bisericilor (The World Council of Churches), este de origine engleză şi americană şi îşi are rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ea a fost precedată de un număr de organizaţii anglicane şi protestante care militau pentru apropierea şi colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea războaielor dintre popoare. Primul război mondial (1914-1910) a provocat omenirii şi mai ales popoarelor Europei suferinţe nemaicunoscute în istorie, încît acest motiv a fost iniţial folosit pentru a demara colaborarea şi unirea cultelor creştine, cel puţin pe teren practic, pentru inlăturarea războiului şi vindecărilor relelor sociale.

Dintre organizaţiile intercreştine premergătoare Mişcării Ecumenice, care au militat pentru înfăptuirea colaborării şi unirii cultelor creştine într-o organizaţie mondială, la loc de frunte se situează următoarele asociaţii :

1. "Asociatia Bisericilor anglicană şi ortodoxă-răsăriteană" (The Anglican and Eastern Orthodox Churches Association), înfiinţată în 1864, care, datorită ministrului anglican H. J. Fynes Cliton, a devenit în 1906 "Unirea Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă de Răsărit" (Anglican and Eastern Orthodox Churches Union). Ea a fuzionat în 1913 cu "Asociaţia Bisericilor de Răsărit (The Eastern Churches Association), în care au activat teologi englezi, americani, ruşi greci ş a

2.. Consiliul misionar internaţional (International Missionary Council) care a ţinut prima conferinţă internaţională a misiunilor în 1910 la Edimburg în Scoţia şi din care s-a dezvoltat mişcarea ecumenică. Acest Consiliu a ţinut a doua conferinţă la Oxford în 1923, apoi altele, sub conducerea lui John Mott (1865-1955), metodist american, şi J. H. Oldhain, la Madras (1928) ; apoi; la Witby - Canada, în 1947, la Willirigen în 1952 şi în Ghana în 1958; iar din 1961 a fuzionat cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu ocazia celei de-a III-a Adunări Generale de la New-Delhy - India, ţinută intre 18 noiembrie şi 6 decembrie 1961.

3. Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale - între naţiuni - prin Biserici (The World Alliance for promoting international Friendship among the Nations through the Churches), înfiinţată la 2 august 1914 la Constanz, în Elveţia. Preşedinte al Alianţei a fost ales primatul Bisericii Anglicane, iar Vicepreşedinte, din 1920, mitropolitul primat Miron Cristea al Bisericii Ortodoxe Române. Această asociaţie a ţinut mai multe conferinţe internaţionale, după cum urmează: Geneva - 1920, Copenhaga - 1922, Novisad - 1923 şi 1925, Sinaia - 1924, Atena - 1926; Sofia - 1927, Praga - 1928, Cambridge -1931, Bucureşti - 1933, Chambry sur Montreux - 1935, Rîmnicu- Vîlcea - 1936, Farris Bad, Narvik (Norvegia) în 1938.

Observăm o vătămare a conştiinţei eclesiologice la conducătorii ortodocşi progresişti încă din acea perioadă, cînd înainte de constituirea propriu-zisă a mişcării ecumenice (1910-1920), Patriarhia de Constantinopol s-a preocupat de relaţiile Ortodoxiei cu Catolicismul şi Protestantismul. Astfel, patriarhul Ioachim III (1878 -1884; 1901-1912), printr-o Enciclică sinodală din anul 1902, cerea Bisericilor ortodoxe părerea asupra unirii cu cele două mari confesiuni creştine, punînd problema căutării unor puncte de întîlnire şi contact cu ele. Primind răspunsuri favorabile, patriarhul scotea în relief, într-o altă enciclică din 1904, că, păstrînd cele ce ne sînt proprii, se cuvine să privim şi la cele ale altora, să ne rugăm din tot sufletul pentru unirea tuturor fără să ne descurajăm în faţa greutăţilor şi fără să socotim lucrul ca imposibil. "Să deschidem drum pentru lucrul unirii tuturor, plăcut lui Dumnezeu, tratînd cu înţelepciune şi blîndeţe pe cei despărţiţi, care cred în Sfînta Treime, se însemnează cu numele Domnului Iisus Hristos şi speră să fie mîntuiţi prin harul lui Dumnezeu, cuvinte care prin superficialitatea înţelesului pot fi primite de către toţi protestanţii zilelor noastre.

După primul război mondial (1914-1918), mitropolitul Dorotei de Brussa, locţiitor al patriarhului ecumenic, în şedinţa Sfîntului Sinod din 10 ianuarie 1919 a acceptat propunerea Bisericii anglicane, a Bisericii vechi-catolice şi a Bisericii armeano-gregoriene, pentru colaborarea şi unirea Bisericilor.

In Enciclica sinodală a Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, din ianuarie 1920, el adresă un apel tuturor Bisericilor creştine din lume, în care afirma că diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea apropierii şi colaborării Bisericilor unele cu altele, pînă se va putea ajunge la unirea lor deplină, fapt care de atunci a stat ca un scop vital al realizărilor ecumeniste, tematicile ulterioare arătînd cum fundamentele Bisericii Ortodoxe au fost puse în discuţie nu pentru a fi prezentate drept model unic şi adevărat de urmat, ci pentru a fi negociate la masa tratativelor de unificare.

Mişcarea ecumenică, care din 1948 s-a organizat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, îşi are originea în trei mişcări paralele, al căror izvor comun este Conferinţa misionară mondială de la Edimburg - Scotia din 1910, despre care am amintit.[/justify]

[continuarea in urmatorul mesaj]

[continuarea postului precedent]

Cele trei mişcări iniţiale care au creat mişcarea ecumenică, instituită apoi în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, sînt : Viaţă şi acţiune (Life and Work), Credintă şi organizare (Faith and Order) şi Mişcarea misionară:
- Gruparea Viaţă şi Acţiune (Life and Work) a ţinut prima ei Conferinţă interconfesională între 1930 august 1925 la Stockholm, în Suedia. La ea au participat 680 de delegaţi din 37 de ţări, reprezentînd 31 de confesiuni. Dintre Bisericile ortodoxe au participat : Patriarhia Ecumenică, Patriarhiile Alexandriei, în frunte cu patriarhul Fotie (1900-1925), Ierusalimului, Serbiei, României, Arhiepiscopia insulei Cipru, Biserica Greciei şi a Bulgariei.

Patriarhia română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.


Conferinţa a fost pregătită foarte minuţios de calvinistul american, Mc. Farland şi de Nathan Soderblom, arhiepiscopu1 Uppsalei (+1931) - Suedia, istoric al religiilor, cel mai mare animator al creştinismului practic, care susţinea că pentru a se ajunge la unirea Bisericilor creştine, este necesară mai întîi strînsa lor colaborare pe teren practic, stratagemă ce pînă astăzi prinde la ţările ex-comuniste, sărăcite mai apoi de marile împrumuturi către finanţele internaţionale. Astfel ajutoarele acordate cu multă "dragoste" de către fraţii protestanţi au trebuit să fie răsplătite prin înmuierea dogmelor şi pogorămintele canoanelor ortodoxe, alminteri "fraţii" ortodocşi ar fi putut lesne fi consideraţi drept dezbinători ai ME şi potrivnici însuşi "dumnezeului comun", teamă ce se va vedea mai târziu cum a zămislit în minţile ierarhilor români lepădarea de ortodoxie.

La 12 ani după Conferinţa de la Stockholm, gruparea Viaţă şi Acţiune a ţinut între 12-16 iulie 1937, la Oxford, a doua Conferinţa generală prezidată de G. Bell, episcop anglican de Chiechester. Au participat 435 de delegaţi din 45 de ţări, reprezentînd 120 de confesiuni din lume. Biserica Ortodoxă Română a trimis o delegaţie în frunte cu arhimandritul Iuliu Scriban. In această conferinţă s-au temperat excesele soclologice ale mişcării ecumenice şi s-a dat importanţă ideii de Biserică, căci această Mişcare trebuie să acorde un loc central problemelor ei şi eshatologiei.

A doua grupare a mişcării ecumenice, Credintă şi Organizare (Faith and Order), urmăreşte apropierea şi unirea Bisericilor pe teren dogmatic, care de fapt rămîne cel mai important scop de realizat. Gruparea Credintă şi Organizare a ţinut prima ei conferinţă între 3 şi 31 august 1927 la Lausanne, în Elveţia, avînd ca preşedinte pe John R. Mott (1965- +1955).


Au participat 400 de delegaţi reprezentînd 100 de Biserici, culte şi comunităţi creştine : anglican, vechi-catolice, protestante şi ortodoxe. Din partea Bisericilor ortodoxe au trimis delegaţi Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Sîrbă, Patriarhia Română şi Bisericile Greacă a insulei Cipru, Bulgară, Polonă şi a Georgiei. Patriarhia Română a fost reprezentată printr-o delegaţie condusă de mitropolitul Nectarie al Bucovinei.

Discuţiile s-au axat pe următoarele probleme: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Tainele şi ierarhia, asupra cărora delegaţiile au expus , în mod irenic, punctele de vedere ale Bisericii proprii.


Trebuie să amintim faptul că John Mott este socotit de către ME drept părintele ecumenismului, un om care s-a jertfit cu osârdie pe altarul unirii ecumenice, iniţiatorul programelor pentru tineret YMCA, dar nu toţi ştiu că Mott a primit iniţierea în Francmasonerie încă din anul 1905, pînă astăzi masoneria punîndu-i numele întotdeauna la loc de cinste.


A doua Conferinţa a grupării Credintă şi Organizare s-a ţinut între 3 şi 18 august 1937 la Edimburg, în Scoţia, sub preşedinţia arhiepicopului William Temple de York, apoi de Canterbury. Au participal 400 de reprezentanţi din partea diferitelor Biserici creştine din lume. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, care se afla la Oxford, la а doua conferinţă a grupării Viaţă şi Acţiune, din 12-26 iulie 1937, nu a putut participa la a doua conferinţă a grupării Credintă şi Organizare din 3-18 august 1937 de la Edimburg.

Conferinţa de la Edimburg a discutat următoarele învăţături dogmatice : Despre har; Despre Biserica şi Cuvîntul lui Dumnezeu; Despre Taine şi Preoţie; Despre unitatea Bisericii în viaţă şi cult.

In mesajul Conferinţei, Bisericile participante mărturisesc «o unitate a inimilor şi a duhului», exprimîndu-şi speranţa că «o înţelegere mai adîncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos».

Papa Pius al X-lea (1922-1939) a interzis participarea Bisericii romano-catolice la Conferinţa creştinismului practic "Viaţă şi Acţiune" din august 1925 de la Stockholm.

Doi ani şi jumătate mai tîrziu, prin enciclica «Mortalium animos»; promulgată la 6 ianuarie 1928, papa Pius XI socotea greşită acţiunea mişcării ecumenice şi a interzis catolicilor, clerici şi credincioşi, orice fel de participare la lucrările ei. Clericii şi credincoşii Bisericii romano-catolice n-au participat la nici unul dintre congresele ei (Geneva - 1920, Stockholm - 1925, Lausanne - 1927, Oxford - 1937, Edimburg - 1937), nici la alte manifestări ecumenice locale.

La conferinţele mişcării ecumenice de la Oxford şi Edimburg din 1937 s-a propus fuzionarea celor două grupări ale sale, creştinismul practic Viaţă şi acţiune şi creştinismul dogmatic Credintă şi Organizare, într-o singură organizaţie intercreştină mondială, sub denumirea de Consiliul Ecumenic sau Mondial al Bisericilor (The World Council of Churches).

In vederea întocmirii statutului noii organizări, s-a format «Comitetul celor 14», care s-a întrunit între 9 şi 23 mai 1938 in Conferinţa de la Utrecht, în Olanda, la care au fost convocate Bisericile participante la mişcarea ecumenică şi s-a întocmit «Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor», stabilind «baza» sau «platforma» lui doctrinară. S-a stabilit ca gruparea Credintă şi Organizare să-şi păstreze totuşi oarecare autonomie, avînd în continuare un comitet propriu.

Izbucnind la 1 septembrie 1939 cel de al doilea război mondial (1939-1945), activitatea mişcării ecumenice se reduce simţitor. La adunarea de la Geneva din 1946 s-a format «Consiliul Ecumenic al Bisericilor» avînd cinci preşedinţi, iar dr. W. A. Visser't Hooft - una dintre marile personalităţi ale ecumenismului mondial - a fost ales secretar general.

Constituirea definitivă a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a făcut la prima adunare generală a mişcării ecumenice de la Amsterdam, O1anda, în prima ei şedinţă din 22 august 1948. La Amsterdam, noua ornizaţie şi-a stabilit următoarea bază doctrinară : Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mîntuitor. La această adunare generală au participat 351 de delegaţi din partea a 147 de Biserici din 44 de ţări.

Impărţirile administrative pe care şi le-a format Consiliul Ecumenic al Bisericilor în urma Conferinţelor de la Oxford şi Edimburg, din 1937, dar mai ales în 1948, la Amsterdam, cuprind : afaceri internaţiona1e, finanţe, reconstrucţie şi ajutor internaţional, serviciul creştin internaţional al informaţiilor şi presei ş.a.

Toate aceste lumeşti năzuinţe arată ponderea gândirii protestante în Miscarea Ecumenica, precum şi atracţia pe care au reuşit să o producă asupra reprezentanţilor ortodocşi, care pînă astăzi au uitat că rolul Bisericii Ortodoxe în lume este doar mîntuirea sufletelor prin primirea tainelor lui Hristos, singurul lucru de trebuinţă pentru ca omenirea să se tămăduiască de grijile osînditoare ale acestei lumi. Putem crede fără a greşi că Mişcarea Ecumenică aşa cum de oamenii cei fără de Hristos a fost născută, tot aşa şi pieirea ei va veni prin sfărîmarea de Piatra adevăratei Biserici a lui Hristos, iar potrivnicii lucrători se vor uni în cele din urmă cu Satana, tatăl lor, a cărui lucrare au făcut-o aici pe pămînt.

Romeo

[SIZE=3]Cel dintâi adaos este greşeala ce-au făcut [latinii] la Sfântul Simbol al credinţei pentru care Părinţii au întărit ca nimic să nu se adauge nici să se scoată. Şi pe lângă acestea multe altele, depărtându-se de obiceiul cel vechi al[/SIZE]
[SIZE=3]Bisericii au născocit de la dânşii, şi cu un cuvânt mai toate ale Bisericii, căci latinii aduc la jertfire şi azimă în-tocmai cu obiceiul iudeilor, dezleagă posturile cele date de Apostoli şi de Părinţi, adică miercurea, vinerea, cele două zile dintâi ale Sfintelor Păresimi, şi celelalte posturi date, care dezlegare e cu totul împotriva obiceiului creştinilor şi datelor Sfinţilor noştri Părinţi. Pentru aceste posturi şi canonul cel Apostolesc porunceşte şi toată ceata Sfinţilor au învăţat şi au păzit. Ei postesc în toate sâmbetele, ceea ce este afară din canonul cel Apostolesc şi peste aşezământul Părinţilor, căci numai într-o sâmbătă zic ei că se cuvine a posti, iar nu într-alta, fiindcă[/SIZE]
[SIZE=3]sâmbăta e mulţumirea Facerii, precum duminica e a Învierii, şi închipuire fiind cu adevărat înaintea Învierii, pentru că Mântuitorul cu dumnezeiescul suflet mergând în iad a dăruit slobozirea şi Învierea de care încredinţată fiind Biserica, în fiecare sâmbătă face cele ce sunt pentru cei ce au adormit întru credinţă. Şi nunţile lor le fac iarăşi fără de lege.[/SIZE]
[SIZE=3]Şi liturghia o fac aceşti catolici cu totul schimbată şi afară din rânduială; întâi că o fac cu azimă ca şi evreii care aduceau şi prăznuiau cu azimi, pe când nouă toate ni s-au înnoit. Nouă ni s-au dat a adu-ce pâine desăvârşită, de vreme ce şi pâinea vieţii Cuvântul lui Dumnezeu desăvârşit S-a dat nouă, unindu-se frământăturii noastre, fiind Dumnezeu desăvârşit şi făcându-Se om desăvârşit, pentru ace-ea Mântuitorul a asemănat împărăţia şi socotinţa întrupării cu aluatul zicând: „Asemenea este împă-răţia cerurilor aluatului”, şi celelalte. Apoi nici dimpreună nu slujesc liturghia catolicii, nici dintr-acelaşi pahar şi aceeaşi pâine cuminică pe mirean, precum face Biserica noastră, ci cu alt obicei. Nici Botezul nu-l fac în trei afundături, ci prin turnare şi fără de mir, nici cuminecare nu dau pruncilor celor botezaţi, nici la alţii până ce nu ajung înaintaţi în vârstă; şi cei mai mulţi copii ai lor sunt nemiruiţi, şi mare parte din ei murind, rămân neîmpărtăşiţi cu Sfintele Taine, pentru că nu pot vorbi. Nici nu fac hirotonia episcopilor lor la jertfelnic prin punerea mâinilor, după vechea rânduială de mai întâi a lui Hristos Dumnezeului nostru şi Apostolilor Lui, care ridicându-Şi mâinile i-a blagoslovit pe ei şi Duhul cel Sfânt pe capetele Apostolilor a şezut; şi prin punerea mâinilor arhiereului Lui (zice Pavel) iar nu prin mir şi prin ungere.[/SIZE]
[SIZE=3]Şi lui Timotei zice: „Nu fi neîngrijit de darul care ţi s-a datţie prin punerea mâinilor mele”. Cei şapte diaconi şi Varnava, şiînsuşi Pavel şi toţi punere de mâini au primit.Chiar vorba hirotonie însemnează punere de mâini. La eihirotonia nu se face de mai mulţi episcopi, nici prin punereaEvangheliei deschisă, precum înva-ţă marele Dionisie, ci unsingur episcop dintr-înşii de multe ori hirotoniseşte episcopi,şi cu ungere de mir, afară din rânduiala Apostolilor mai alesdupă legea veche. Însuşi de s-ar afla faţă de mai mulţi episcopeei nu slujesc împreună cu cel mai mare, căci nu poate şi deaceea ei nu slujesc împreună nici hirotonisesc împreună pe cel[/SIZE]
[SIZE=3]ce se hirotoniseşte, nici nu e cu putinţă să slujească împreună unii cu alţii, căci nu le e cu putinţă a frânge azima cea sfinţită şi a da mulţimii precum a dat-o Mântuitorul sfinţind, frângând şi dând ucenicilor… Astfel toate le-au făcut mai izvodite şiafară din rânduiala Mântuitorului nostru, a Apostolilor şi aucenicilor Sfinţilor Parinţi.[/SIZE]
[SIZE=3]Chipul călugărilor unul fiind, aceştia în multe părţi le-au împărţit şi multe feluri de chipuri călugăreşti au făcut, pe care nimeni din Părinţi n-au aşezat, căci toţi zic că chipul călugăresc numai unul este ca şi Botezul, pentru care şi dumnezeiescul Dionisie învaţă, şi deşi numim noi chipul cel mare şi chipul cel mic, cu aceasta nu zicem că sunt două, ci unul şi acelaşi, cel mare şi desăvârşit, iar acela pe care îi numesc mic, nu e altul decât arvuna celui mare, începătura aceluia şi înainte închipuire, şi pentru neputinţă mai pe urmă s-a socotit de unii din Pă-rinţi ca o arvună ce se dă celui mai mare, şi mai pe urmă după vreme sfârşindu-se în acel dat unic chip al călu-găriei. Aceştia ca şi Origen aducând un purgatoriu (curăţitor) dogmaticesc a fi sfârşit muncilor mai înainte de munca aceea întru care se zic a intra cei ce au făcut păcate, spre a-şi plăti judecata lor până la ziua de apoi, care nici unul din Sfinţi Părinţi n-au rânduit aceasta. Aceasta este împotrivitoare şi cuvintelor Domnului, care a zis a fi muncă veşnică şi viaţă veşnică, schimbă şi cuvintele dumnezeiescului Pavel care a zis pentru Sfinţii cei ce s-au săvârşit în credinţă: „Însă a nu luapentru noi făgăduinţa, pentru ca nu fără noi (zice) să ia săvârşirea devreme ce şi atunci va fi cea desăvârşit înviind noi, luându-şi fiecaretrupul cu care a făcut bunătă-ţile ori păcatele după faptele lui”.[/SIZE]
[SIZE=3]Clericul: Părinte! Cum aceştia pe dânşii mărindu-se se laudă zicând, cum că papa al lor este întâiul celorlalţi şi că numai el este întâiul şi toate cele de la dânsul trebuiesc a fi primite ca şi de la însuşi prea învăţatul Petru; şi cum că sobornicească este numai biserica lor, ca ceea ce este întâia celorlalte, şi pentru aceia numai pe ei singuri se numesc laudă?[/SIZE]
[SIZE=3]Arhiereul: A se lăuda, a se făli şi a se înălţa, este precum s-a zis patima trufiei, drept aceea, pentru aceasta mai cu seamă aceştia smeriţi şi sfărmaţi sunt cu viaţă şi cu credinţă, căci Domnul stă împotriva trufaşilor, precum zice David. Însă, întru ceea ce însuţi întrebi, mulţi dintr-ai noştri şi buni şi făcători de bunătăţi şi înalţi cu cuvin-tele şi îngereşti cu mintea, dintre care este şi fericitul Nil al Salunului, adevărat şi drept au învăţat; şi mai înainte de dânsul marele între arhierei şi făcătorul de minuni Grigorie, care a ruşinat şi stricat înşelăciunea păgânului Varlaam şi a lui Achindin, şi împreună cu dânsul şi alţi mulţi din cei aleşi de Dumnezeu au scris dumnezeieşte după cum se cade pentru izvodirile aduse de catolici în dogme şi în Preasfântul Simbol despre care cu trufie[/SIZE]
[SIZE=3]grăiesc […][/SIZE]
[SIZE=3][/SIZE]
[SIZE=3][continuare in postul urmator][/SIZE]

[SIZE=3][continuarea postului precedent][/SIZE]
[SIZE=3]Ca să dăm însă aici şi puţină ştiinţă, cât ne este cu putinţă, din zilele sfinţilor, latinii zic că Papa de la Roma este cel dintâi (aceasta nu e de mare însemnătate, nici nu adduce mare vătămare Bisericii), numai arată-l pe dânsul că este în credinţa lui Petru şi fie cel dintâi vârf şi cap tuturor şi arhiereu şi mai mare, căci aceasta este scris pentru patriarhii Romei cei după vremi şi scaunul acesta este Apostolesc. Arhiereul care stă pe scaunul acesta ţinând dreapta slăvitoare credinţă, se numeşte Diodoh lui Petru, şi nimeni din cei ce cred şi grăiesc drept, la aceasta nu vor grăi împotrivă. Al Doilea Sobor care a dat întocmai cinstea Ţarigrădeanului, zice curat, că al Romei să fie cel dintâi, iar al Ţarigradului, întocmai ca al Romei putând fi, să fie însă al doilea, şi Soborul al Patru-lea al celor 630 a aşezat acelaşi Canon pentru cinstea Romanului şi Ţarigrădeanului. Pe însuşi Leon (care a scris cartea Soborului). Părinţii Soborului îl numesc Apostolesc şi că cuvintele lui să fie primite ca ale lui Petru, şi cartea lui o au numit chipul dreptei slăvitoare credinţe. Asemenea şi al şaselea şi al şaptelea, şi celelalte soboare numesc Apostolesc scaunul acesta şi noi nu stricăm hotărârile Părinţilor. Să fie dar papa al dreptei slăvitoare credinţe lui Silvestru, lui Agaton, lui Leon, lui Livesie, lui Martin, lui Grigorie Diodohul, care sunt ai Romei, şi atunci îl vom numi pe dânsul Apostolesc şi întâiul altor arhierei şi ne vom pleca lui nu numai ca înaintea lui Petru, dar chiar ca înaintea Mântuitorului. Iar de nu este cu credinţa următor Sfinţiloracelora, nici scaunu-lui nu este Diodoh, şi nu numai că nueste Apostolesc, întâiul Părinte, dar dimpotrivă este pierzătorşi luptător Apostolilor.[/SIZE]

[Dupa lucrarea ieromonahului Visarion Moldoveanu, "Ereziile Apusului", volumul I]

Doamne, ajuta-ne si ai mila de noi, pacatosii!

Romeo

[vsovi]

Poi iata cum a fost pus sf Ap Petru mai mare peste Apostoli:

cand s-a aratat Domnul a treia oara, (deci dupa reinvestirea lui sf Petru ca Apostol)

nu au plecat sa pescuiasca apostolii sub comanda lui Petru, ascultand de el?

toata noaptea au pescuit shi n-au prins NIMIC

apoi spre Dimineazta li s-a aratat Cineva care le-a zis:

"Fiilor aruncatzi mreaja la dreapta corabiei shi vetzi afla"

shi au prins mult peshte, shi atunci au recunoscut ca Domnul este cel care le-a vorbit shi sf Petru shi-a luat haina shi s-a aruncat in mare shi a inotat degraba spre Domnul shi au gasit pe tzarm peshti pushi pe jaratic...

deci cum atuncea este sf Petru Maimarele lor? doar iubindu-L shi ascultandu-L pe Hristos, caci altfel nu vor prinde nimic, asha cum au prins catolicii doar pui de naparca shi de vipere prin ierarhiile lor panecumenice...

Iar de când s-au întâmplat schimbarea pentru dumnezeiescul Sim-bol, nu-l mai avem pe Pap

ă adevărat nici Apostolesc, nici Părinte. De vreme ce nu mai găsim în cei ce se numesc acum Papi, credinţa Apostolului Petru după mărturisire, ci numai cea după lepădare, că precum Petru nu era Petru nici Apostol, nici cel dintâi, lepădându-se de Hristos, aşa nici cel ce se numeşte Papă nu va fi niciodată Papă, neavând credinţa lui Petru pe care el ca unul ce o iubea cu mărturi-sire de trei ori a întărit-o, de vreme ce de trei ori s-a lepădat.

Cine poate zice c

ă înţelege ceva mai înalt decât Duhul? Ai Duhului sunt Părinţii şi cele ce sunt în Sfintele Scripturi, şi cum că aceasta este adevă-rat însuşi zice: „Ispitiţi Scripturile, că întru dânsele veţi avea viaţă veşnică şi acestea sunt care mărturisesc pentru Mine”[SIZE=1][SIZE=1]8[/SIZE][/SIZE]. Cine dar ar cuteza afară din Scripturi sau din Părinţi care au avut Duh Sfânt să izvodească o altă credinţă şi să strice cea arătată şi descoperită prin Duhul Sfânt Părinţilor
ca şi lui Petru? Au nu prin Duhul Sfânt Dumnezeieştii Părinţi cei ce s-au luptat pentru Duhul Sfânt, s-au făcut prin împreună mărturisirea Duhului? Eu zic şi propovăduiesc prin Duh, iar cel nu zice aşa, străin este Duhului Sfânt.[SIZE=2][SIZE=2]

[/SIZE][/SIZE]

Iar nu ca aceia care, sub cuvânt c

ă nu ştiu pruncii cui se împărtăşesc, opresc pruncii de a se cumineca. Vai ce lucru dobitocesc şi fără de cale! Dar pentru ce-i mai şi botează? Sau pentru ce-i ung cu Mir? Cu toate că mai cu seamă catolicii, precum am înţeles, nici nu-i mai ung la botez şi toate ale lor sunt împotriva Soborniceştii Biserici. Iar, precum cel ce crede drept cu credinţă aduce pruncul la Dumnezeu, şi pruncul cel
botezat face mărturisirea prin naş credincios, şi se naşte de a doua oară întru Împărăţia cerului, şi se unge cu Mir şi se desăvârşeşte, şi murind este al Împărăţiei lui Dumnezeu, tot astfel, prin credincios, să se aducă pruncul şi la Cuminecătură, căci aceasta este viaţa cea veşnică. Şi precum cel ce nu se naşte a doua oară prin apă şi prin Duh, nu va intra întru Împărăţia
cerului, aşa şi cel ce nu va mânca Trupul Fiului Omului (precum a zis Însuşi Domnul) şi nu va bea Sângele Lui, nu va avea viaţă veşnică.
Acestea am zis vouă iubiţilor pe scurt pentru Sfântul Botez, şi primiţi după putinţă, iar cuvinte mai înalte pentru cele Dumnezeieşti veţi auzi de la cei mai învăţaţi.

Doamne, ajuta-ne si ai mila de noi, pacatosii!

Romeo

[COLOR=black]OMUL SI DUMNEZEU-OMUL[/COLOR]

[COLOR=black]de Sfantul Iustin Popovici[/COLOR]

[COLOR=black]Fara Dumnezeul-om si în afara Dumnezeului-om, [/COLOR]
[COLOR=black]omul se afla totdeauna în primejdia de a deveni [/COLOR]
[COLOR=black]asemanator cu diavolul, fiindca pacatul e totodata [/COLOR]
[COLOR=black]si putere si chip al diavolului. Robindu-se pacatului în afara [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator [/COLOR]
[COLOR=black]diavolului, se împropriaza diavolului: „Cel ce savârseste pacatul, [/COLOR]
[COLOR=black]de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sa ne scape din [/COLOR]
[COLOR=black]vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi [/COLOR]
[COLOR=black]pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-[/COLOR]
[COLOR=black]umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si în felul acesta de a-l [/COLOR]
[COLOR=black]transforma într-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul [/COLOR]
[COLOR=black]umanist e în esenta diavolocentrism, fiindca atât unul cât si [/COLOR]
[COLOR=black]celalalt nu vor decât un singur lucru: sa fie doar în sine si [/COLOR]
[COLOR=black]pentru sine. În felul acesta, însa, ele stramuta de fapt pe [/COLOR]
[COLOR=black]oameni în împaratia „mortii celei de a doua”, unde nu este [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; [/COLOR]
[COLOR=black]20, 14). [/COLOR]
[COLOR=black]Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pâna [/COLOR]
[COLOR=black]la cel mai subtil, de la cel fetisist pâna la cel papal, se [/COLOR]
[COLOR=black]întemeiaza pe credinta în om, asa cum este el în datul lui [/COLOR]
[COLOR=black]psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. În fapt, toata esenta [/COLOR]

[COLOR=black]* Capitol preluat din „Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Ed. Orthodox Kypseli, [/COLOR]
[COLOR=black]Tesalonic, 1974. [/COLOR]

[COLOR=black]oricarui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, [/COLOR]
[COLOR=black]oricare umanism nu este altceva decât „hominism” (homo-[/COLOR]
[COLOR=black]hominis). Omul este cea mai înalta valoare – valoarea totala, [/COLOR]
[COLOR=black]omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este [/COLOR]
[COLOR=black]masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, [/COLOR]
[COLOR=black]orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, [/COLOR]
[COLOR=black]toate hominismele sunt în ultima analiza, de origine idolatra, [/COLOR]
[COLOR=black]politeista. Toate umanismele europene, de la cele [/COLOR]
[COLOR=black]prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele [/COLOR]
[COLOR=black]protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, [/COLOR]
[COLOR=black]politice au urmarit si urmaresc neîntrerupt, cu stiinta sau fara [/COLOR]
[COLOR=black]stiinta, un singur lucru: sa înlocuiasca credinta în Dumnezeul-[/COLOR]
[COLOR=black]om cu credinta în om, sa înlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-[/COLOR]
[COLOR=black]om cu evanghelia dupa om, filozofia dupa Dumnezeul-om cu [/COLOR]
[COLOR=black]filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu cultura [/COLOR]
[COLOR=black]cea dupa om, într-un cuvânt, sa înlocuiasca viata dupa [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeul-om cu viata cea dupa om. [/COLOR]

[COLOR=black]Si asa a fost timp de veacuri, pâna când în veacul trecut [/COLOR]
în[COLOR=black] anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-[/COLOR]
[COLOR=black]au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a [/COLOR]
[COLOR=black]devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele [/COLOR]
[COLOR=black]noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat [/COLOR]
[COLOR=black]atât de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea [/COLOR]
[COLOR=black]acestei dogme. Dogma aceasta are o însemn atate cât se poate [/COLOR]
[COLOR=black]de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru [/COLOR]
[COLOR=black]apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate [/COLOR]
[COLOR=black]umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost [/COLOR]
[COLOR=black]declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul [/COLOR]
[COLOR=black]european umanist si-a dobândit Zeusul sau. [/COLOR]

[COLOR=black]Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii [/COLOR]
[COLOR=black]papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva [/COLOR]
[COLOR=black]decât renasterea pagânismului si a politeismului, renasterea [/COLOR]
[COLOR=black]axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si [/COLOR]
[COLOR=black]urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei [/COLOR]
[COLOR=black]a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la [/COLOR]
[COLOR=black]idoli, si în primul rând cel elin. A fost ridicat la rangul de [/COLOR]
[COLOR=black]dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma [/COLOR]
[COLOR=black]criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, [/COLOR]
[COLOR=black]artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? [/COLOR]
[COLOR=black]Pagânatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns [/COLOR]
[COLOR=black]sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de [/COLOR]
[COLOR=black]veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene. [/COLOR]


Romeo

[continuare in postul urmator]

[continuarea mesajului precedent]

[COLOR=black]Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja–Sagung” [/COLOR]
[COLOR=black](afirmare) a întregii creatii a omului european umanist, acel [/COLOR]
[COLOR=black]„Ja–Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si [/COLOR]
[COLOR=black]metodele lor predominant pagâne si politeiste umbresc [/COLOR]
[COLOR=black]binevestirea si porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai întâi [/COLOR]
[COLOR=black]Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor [/COLOR]
[COLOR=black]adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al [/COLOR]
[COLOR=black]existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura [/COLOR]
[COLOR=black]si civilizatia umanista europeana? Dumnezeul-om, Singurul [/COLOR]
[COLOR=black]care mântuieste pe om de pacat, de moarte si de diavol, [/COLOR]
[COLOR=black]Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-[/COLOR]
[COLOR=black]umanizeaza pe om în toate lumile, prescrie raspicat si limpede [/COLOR]
[COLOR=black]ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa devina [/COLOR]
[COLOR=black]desavârsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist [/COLOR]
[COLOR=black]european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei [/COLOR]
[COLOR=black]omenesti în locul acestui scop! Este un adevar evanghelic cu [/COLOR]
[COLOR=black]neputinta de tagaduit: „toata lumea zace în rau” chiar si dupa [/COLOR]
[COLOR=black]nevointa Dumnezeului-om în lumea noastra pamânteasca (I [/COLOR]
[COLOR=black]In. 5, 19-21). Si nu numai atât, ci dupa Sfântul Apostol Pavel, [/COLOR]
[COLOR=black]diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o [/COLOR]
[COLOR=black]astfel de lume care de buna voie „zace în rautate” si omul care [/COLOR]
[COLOR=black]urmeaza pe Dumnezeul-om Hristos, nu exista compromis. Cel [/COLOR]
[COLOR=black]care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în [/COLOR]
[COLOR=black]dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica [/COLOR]
[COLOR=black]toate cele aratate mai înainte si le ridica la rangul de dogma. [/COLOR]
[COLOR=black]Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotarâtoare si [/COLOR]
[COLOR=black]definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. [/COLOR]
[COLOR=black]Fiindca omul umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza [/COLOR]
[COLOR=black]s i se poarta ca actionând autarhic (autosuficient), ca valoare [/COLOR]
[COLOR=black]suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeul-om. Ca atare, în împaratia umanista locul [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeului-om îl ocupa „Vicarius Christi” [Loctiitorul lui [/COLOR]
[COLOR=black]Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice [/COLOR]
[COLOR=black]caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om [/COLOR]
[COLOR=black]Hristos, nu-i asa? [/COLOR]

[COLOR=black]Uzurpând prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica [/COLOR]
în[COLOR=black] favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care [/COLOR]
[COLOR=black]apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a [/COLOR]
[COLOR=black]autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în [/COLOR]
[COLOR=black]ea totul în toate. Un „Atottiitor universal” sui generis. De aceea [/COLOR]
[COLOR=black]dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-dogma papismului [/COLOR]
[COLOR=black]iar papa nu se poate lepada de ea în nici un chip câta vreme va [/COLOR]
[COLOR=black]fi papa al papismului umanist. [/COLOR]

În[COLOR=black] istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui [/COLOR]
[COLOR=black]Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna [/COLOR]
[COLOR=black]aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni [/COLOR]
[COLOR=black]desavârsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. [/COLOR]
[COLOR=black]Dar în felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, [/COLOR]
[COLOR=black]diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin [/COLOR]
[COLOR=black]sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în [/COLOR]
[COLOR=black]aceasta îngâmfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu [/COLOR]
[COLOR=black]desavârsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de trufie [/COLOR]
[COLOR=black]consta esen ta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si [/COLOR]
[COLOR=black]esenta diavolului, a capeteniei diavolului - satana. Aceasta nu [/COLOR]
[COLOR=black]e altceva decât vointa de a ramâne în firea proprie, de a nu [/COLOR]
[COLOR=black]primi în sine altceva decât pe sine. Toata esenta diavolului este [/COLOR]
[COLOR=black]în faptul ca nu-L vrea câtusi de putin pe Dumnezeu în launtrul [/COLOR]
[COLOR=black]lui, vrea sa ramâna totdeauna singur, totdeauna cu totul în [/COLOR]
[COLOR=black]sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? [/COLOR]


Romeo

[continuare in postul urmator]

[continuare a mesajului precedent]

[COLOR=black]Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca [/COLOR]
[COLOR=black]virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe [/COLOR]
[COLOR=black]care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa [/COLOR]
[COLOR=black]alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin [/COLOR]
[COLOR=black]diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmând calea [/COLOR]
[COLOR=black]aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, [/COLOR]
[COLOR=black]prin nesfârsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-[/COLOR]
[COLOR=black]ar fi intervenit facându-Se om, adica Dumnezeu-om, [/COLOR]
[COLOR=black]aducându-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin [/COLOR]
[COLOR=black]Biserica - Trupul Sau în nevointa divino-umanizarii prin [/COLOR]
[COLOR=black]sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului [/COLOR]
[COLOR=black]putinta de a ajunge „întru barbat desavârsit, la masura vârstei [/COLOR]
[COLOR=black]plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa [/COLOR]
[COLOR=black]dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa [/COLOR]
[COLOR=black]har. [/COLOR]
[COLOR=black]Ce este caderea papei decât numai vointa de a-L înlocui [/COLOR]
[COLOR=black]pe Dumnezeul-om cu omul? [/COLOR]
[COLOR=black]În lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfântului [/COLOR]
[COLOR=black]vazator al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om [/COLOR]
[COLOR=black]Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.22 Si acesta e vesnic [/COLOR]
[COLOR=black]nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-[/COLOR]


[COLOR=black]2 2 Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea exacta a credintei ortodoxe 3,1; PG 94, 984. [/COLOR]

[COLOR=black]umana si prin Trupul Sau divino-uman – Biserica. Însa si omul [/COLOR]
[COLOR=black]numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou în [/COLOR]
[COLOR=black]toate trairile sale divino-umane pe calea mântuirii, sfinteniei, [/COLOR]
[COLOR=black]schimbarii la fata, îndumnezeirii, divino-umanizarii. În aceasta [/COLOR]
[COLOR=black]lume pamânteasca toate îmbatrânesc si toate mor, numai omul [/COLOR]
[COLOR=black]divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si îmbisericit [/COLOR]
[COLOR=black]prin Dumnezeul-om, nu îmbatrâneste si nu moare, fiindca a [/COLOR]
[COLOR=black]devenit un madular viu si organic al Sfântului si vesnicului [/COLOR]
[COLOR=black]Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana [/COLOR]
[COLOR=black]omeneasca se dezvolta si fara încetare „creste cresterea lui [/COLOR]
[COLOR=black]Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru barbat desavârsit, la masura vârstei [/COLOR]
[COLOR=black]plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamna ca el creste si se [/COLOR]
[COLOR=black]dezvolta nesfârsit si nemasurat, potrivit cu dimensiunile cele [/COLOR]
[COLOR=black]dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfârsiri si [/COLOR]
[COLOR=black]nemarginiri date fiintei omenesti de catre Domnul Cel în Trei [/COLOR]
[COLOR=black]Sori atunci când l-a zidit pe om dupa chipul lui Dumnezeu.[/COLOR]

[COLOR=black]Toate sunt noi în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, [/COLOR]
[COLOR=black]El Însusi în primul rând, iar în consecinta si mântuirea, si [/COLOR]
[COLOR=black]învatatura despre mântuire, si metoda de mântuire. Este cu [/COLOR]
[COLOR=black]totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: [/COLOR]
[COLOR=black]s a despartim pacatul de pacatos, sa urâm pacatul si sa iubim [/COLOR]
[COLOR=black]pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mântuim pe pacatos, sa [/COLOR]
[COLOR=black]nu identificam pe pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos [/COLOR]
[COLOR=black]pentru pacat ci sa îl mântuim de pacat. O pilda cutremuratoare [/COLOR]
[COLOR=black]despre aceasta este femeia prinsa în adulter. Atotmilostivul [/COLOR]
[COLOR=black]Mântuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa [/COLOR]
[COLOR=black]chipul lui Dumnezeu, a osândit pacatul si a miluit pe [/COLOR]
[COLOR=black]pacatoasa: „Nici eu nu te osândesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8, [/COLOR]
[COLOR=black]11). [/COLOR]

R.
[continuare in postul urmator]