Locul copilariei

[MarinaAlca]

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin... Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...

Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate...
Nu mai credem în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta...
Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.

Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.

Tărâmul magic al copilăriei mele se concretizează în sătucul pierdut pe colinele blânde ale dealurilor Vişineştilor, undeva prin judeţul Dâmboviţa. Se concretizează in ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase pe care bunica ni le pregătea cu noaptea în cap spre a fi proaspete şi apetisante pe când ne trezeam noi - nepoţii ei dragi - în zori de zi.
Copilăria mea se regăseşte în poala bunicului, care ne făurea fluiere din salcie, frumos meşteşugite şi încondeiate, spre a cânta dimineţile prin păduri de fag şi plop, în nostalgica căutare a "împărăţiei tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte".

Aşa a fost copilăria mea. Frumoasă, sinceră şi luminoasă. Am crescut sub învăţăturile bunicilor şi părinţilor, am crescut într-o lume în care jocurile pe calculator nu existau, dar pierdem ore în şir la fotbal pe terenul amenajat ad-hoc în spatele blocului, beneficiind de aportul şi exuberanţa spectatorilor din zonă în meciurile de "campionat" cu echipele celorlate blocuri. Aveam până şi antrenor, un bătrân pensionar, fost fotbalist de carieră, care îşi retrăia şi el amintirile şi anii copilăriei, bucurându-se de minunea, elanul şi dârzenia pe care o regăsea acum în noi.
Aşa a fost copilăria mea. Cu respect faţă de dascălii care ne-au pus pentru prima dată creionul în mâna, făra a alerga cu rolele pe holurile şcolii, fără a avea telefon mobil în buzunarul de la jeanşi şi a mesteca fără ruşine gumă în faţa profesorilor.

Aşa a fost copilăria mea şi Doamne, tare îmi mai este dor de ea.

Copii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere. Copiii noştri trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu.
Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, despre un sătuc uitat pe dealurile Vişineştilor...

Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."-I.Creanga