Meditatii inainte de Inviere

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Jertfa şi Răscumpărarea reprezintă două mari capitole ale iconomiei divine. Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina Răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu. Dar, deşi esenţială Răscumpărării, deşi actul cel mai propriu care înfrînge în el însuşi păcatul, jertfa depăşeşte radical cadrul negativ al păcatului fiind în esenţa ei, prin dăruire, o pură afirmare a persoanei, ea se descoperă ca act originar, deci anterioară căderii, şi ţine de structura creaţiei. Altfel, nu e de conceput creaţia fără jertfă, iar justificarea ei e în primul rînd creaţia. Şi, indisolubil legata de actul creaţiei, în chip firesc durează cît durează creaţia.[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa descoperă chipul divin al Creatorului în credinciosul creştin, şi ascensiunea chipului lui spre tot mai profundă asemănare cu Dumnezeu. Şi întrucît jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume si cel ce-şi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decît în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Se înscrie ca un act grav într-un univers ierarhic şi personal, un univers al valorilor spirituale: binele, adevărul, căruia mă dedic, în ultimă instanţă al suveranităţii infinite a lui Dumnezeu Căruia îi aparţin. Dăruindu-mă Lui primesc însutit, după Evanghelie, deci cresc nelimitat în fiinţă, iar dăruind aproapelui, il întilnesc tot pe însuşi Dumnezeu în el, pentru că este chipul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru el.[/COLOR]


[COLOR=black]Intr-o asemenea viziune jertfa angajează întreaga existenţă. Şi persoana divină sau umană ca subiect şi firea întreagă ca materie sau conţinut al ei. Angajează de asemenea vitregul destin, descoperindu-se totodată şi instrument al relaţiei perfecte între credincios şi Dumnezeu şi om şi om, şi cale spre înnoire şi creaţie. Şi avînd suportul existenţial în dragoste, jertfa se fundamentează în cele din urmă în viaţa de nemărginită dragoste, de unire prin oferire a Preasftntei Treimi.[/COLOR]

[COLOR=black]Biserica ne învaţă că lumea e un dar şi o operă a Ziditorului. Tatăl creează totul prin Fiul în Duhul Sfînt şi astfel orice făptură e o oglindire a Treimii, o monadă treimică. Fiece fiinţă sau lucru, ca şi orice act al meu - care cred - revelează prezenţa Logosului şi a Duhului, e o raţiune întrupată, avînd temei ultim în întruparea Logosului de la Duhul Sfînt.[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa omului ca «chip» al lui Dumnezeu e conştientă şi liberă. Tocmai din calitate de «chip» putem deduce conştiinţa originară a acestui act reprezentativ uman. Jertfa e un fel de faţă în faţă cu Dumnezeu, e «da» al nostru în faţă lui «da» suprem, răspunsul nostru prin dar la darul divin, la harul Creatorului care circulă prin toată zidirea. [/COLOR][COLOR=black]Dar ca act spiritual şi liber, ea nu se limitează la o simplă oferire a unui dar din lume lui Dumnezeu. Jertfa mea,[/COLOR][COLOR=black]după Revelaţie, trebuie să fie un răspuns original şi liber supus judecăţii divine şi cea mai înaltă ofrandă de slujire a lumii în care trăim, în acest aport personal, creator stă esenţa jertfei; dar în acelaşi timp ea se descoperă drept mediu optim de lucru al harului.[/COLOR]

[COLOR=black]Dacă în Dumnezeu totul e numai «da» ziditor, libertatea omului poate fi: şi «da» şi «nu». Contemplînd lumea prin valorile din ea, omul a cedat ispitei, căzînd în adorarea propriei lui valori ca unică în lume, instituindu-se, potrivit Tradiţiei ortodoxe, ca un auto-idol. Se preferă pe sine lui Dumnezeu şi semenilor. Păcatul e o cădere din unitatea în care îşi află sensul existenţa mea, în egocentrism şi patimi care-şi construiesc din plăcere «sensuri» proprii şi care deschid uşa suferinţei şi a morţii. Dar păcatul în originea lui nu e uman ci demonic. Mai adînc decît păcatul în Adam e fiinţa lui harica. Jertfa rămine aceasta afirmare harica a omului, dar de aici înainte mai mult ca act de ispăşire a păcatului, decît ca act creator, îndeosebi în Vechiul Testament şi mai pregnant de la chemarea lui Avraam, jertfa va privi spre Hristos. Atît jertfa rituală, bunăoară, mielul pascal, cît şi cea personală, reprezentată prin patriarhi, profeţi ş.a., va fi o prefigurare profetică şi creatoare a jertfei Răscumpărătorului, Iisus Hristos.[/COLOR]

[COLOR=black]Făptura în însăşi originea ei e ambivalenţă: e şi harismatică şi firească. Fiecare lucru sau fiinţă în creştinism odată cu chipul lor îşi descoperă şi adevărul lor. In credincios, această situaţie de existenţă devine act conştient şi liber, şi el se afirmă astfel ca persoană în «două firi». Păcatul il reduce însă la o unică dimensiune, cea a eului. Intruparea reface şi consolidează structura umană originară. Firea divină prin chenoză şi cea umană prin jertfire se unesc în unicul ipostas al Fiului în sînul Fecioarei-Mame, Născătoare de Dumnezeu. Domnul restaurează persoana ca principiu de comunicare a celor două lumi constitutive, divină şi umană, şi se face premisă şi prototip concret fiecăruia, care îşi redescoperă în Hristos destinul propriu, anume acela de a se depăşi permanent prin vocaţie, prin har. Astfel Dumnezeu lucrează întruparea în fiecare din noi întruparea însăşi e temei al Răscumpărării şi întreagă viaţa Domnului mai ales de la Botez, început al mesi-anitătii Sale spirituale, e o continuă jertfire Tatălui în slujirea mîntuitoare a omului.[/COLOR]
[COLOR=black]Răscumpărarea propriu-zisă implică trei aspecte fundamentale: de recapitulare, de sfinţire a firii noastre şi de oferire a ei ca jertfă. Primele două se susţin şi se finalizează în cel de al treilea, în jertfă[/COLOR][COLOR=black].[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Domnul recapitulează mai întîi în Sine, în firea Sa umană însuşită ca într-o esenţă-exemplar, ideea divină despre om, inclusiv istoria lui. Posibilitatea recapitulării cu respectul libertăţii şi experienţei noastre e dată în calitatea Domnului de Arhetip, de Bine absolut în faţa diversităţii căilor de acces şi realizare pentru toţi cei ce vor să primească harul Lui mîntuitor, ca şi în capacitatea Persoanei Sale de a se deschide către lume, de a fi o conştiinţă simfonică, aşa cum e în ordinea divină unde ca Fiu poartă Treimea, Dumnezeirea toată.[/COLOR]


[COLOR=black]Firea recapitulată e şi sfantită prin prezenţa lui Dumnezeu în ea. Sfinţirea înseamnă restaurarea ontologiei noastre în cel mai propriu sens «onto-logic», adică Logosul îşi face locaş în fiinţa noastră, şi această fiinţă devine o Revelaţie în trup a Logosului, a Adevărului.[/COLOR]


[COLOR=black]Domnul asumă însă firea în întreaga condiţie a actualului eon de punere la încercare şi ispitire, cu accidentul păcatului, şi ia asupră-şi încercările, suferinţa şi moartea noastră. Poartă ca om osînda, dar ca Dumnezeu transfigurează firea noastră din interior şi calea către blestem şi moarte se preface în cale către înviere.[/COLOR]

[COLOR=black]In Iisus Hristos moartea e o jertfă supremă. Jertfă supremă, în primul rînd pentru că e suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului; în al doilea rînd pentru că Hristos se jertfeşte pe cruce numai atunci cînd «a sosit ceasul», deci nu accidental; aceasta înseamnă că jertfa Lui e oferită aici, în acel moment în care a dus pînă la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Dacă crucii îi urmează învierea şi învierea e începutul celei de a opta zi, atunci desigur jertfa Domnnului e o încheiere şi o încununare supremă a celei de a şaptea zi .[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa Domnului trebuie văzută în desăvîrşită unitate cu învierea. Una e implicată în alta fără să decurgă însă una din alta, întrucît moartea înseamnînd sfîrşitul posibilităţilor noastre umane, învierea e o nouă creatie, o nouă intervenţie divină şi un nou eon. E Paşte, e trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: spirituală, nestricăcioasă, nemuritoare.[/COLOR]
[COLOR=black]Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii devine taină a fiecărui creştin săvîrşită de Sfîntul Duh în Biserică. Această taină din veci, determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui, în toate Tainele, culminînd în Euharistie, care profetic anticipează Parusia Domnului. Trăieşte anume acea «me-tavoli», adică prefacerea în Duhul, trecerea de la trupesc la duhovnicesc, după itinerariul Domnului, Care a fost răstignit în trup şi a înviat în Duh. Aşa cum noi nu putem înţelege o operă fără să ne integrăm universului spiritual al autorului, nu ne putem trăi inteligibil destinul fără această mutaţie în Duhul, adică în universul spiritual al propriei noastre obîrşii. Aceasta înseamnă, după Sfinta Scriptură, a «umbla în Duhul». Jertfa care a adus la înviere ne poate călăuzi şi pe noi la unitatea Bisericii ca şi la slujirea lumii, a marii familii umane.[/COLOR]
[COLOR=black]Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul de asemenea în dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea noastră din nou s-a făcut tot prin dragoste, o dragoste atît de mare, încît a dus la jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă şi în noi «chipul» lui Dumnezeu, acesta realitate fundamentală, pentru a putea spune: omul este dragoste.[/COLOR]