Iubirea - Taina sau Negot?

[laurschepsis]

În prealabil postat de eulaura

"dar eu am o problema cu dragostea la oameni: nu cred ca oamenii pot iubi cu adevarat absolut, total neconditionat.

Uneori tind sa cred ca nici rudele, parintii nu iubesc chiar absolut neconditionat, desi probabil e cea mai curata dintre iubiri.

Iubim imagini pe care noi le avem despre ceilalti. de ce?

gandindu-ma la toate astea, incep sa cred ca iubirea adevarata e doar un privilegiu divin, pe care doar Dumnezeu il simte cu adevarat...si poate il mai gusta si cei care locuiesc langa El.

.:)

Doamne-ajuta!

Draga Laura,
Am citit cele scrise de tine si mi-am adus aminte de ganduri care mi-au ravasit ani de-a randul convingeri mai vechi si mai noi. Imi revin in memorie momente cand vedeam in fata mea raul manifestandu-se in forme din cele mai urate si ma intrebam cum trebuie sa fac ca sa pot sa-l iubesc si pe cel care imi facea rau. Imi spuneam ca din moment ce nu simteam nici o urma de atasament fata de cel care imi facea rau nici sa incerc a-l iubi nu pot sa o fac pentru ca, nefiind o reactie naturala, spontana, fireasca, nu as fi sincer nici macar cu mine insumi. Si atunci, cum sa fac? Era evident ca nici sa astept ca sa se intample o minune cu persoana mea - sa ma culc asa cum eram si sa ma trezesc ziua urmatoare atotiubitor de oameni - nu este solutia corecta. Si atunci, unde este Adevarata dragoste?

Nu pot sa-ti spun decat ce raspunsuri am primit pana acum la nelinistile mele, din care unele vad ca sunt si ale tale.

Un prim pas este sa-ti intorci privirea catre tine. Sa vezi tot ce ai facut rau si pentru care te-ai cait si asa cum ai cautat iertare pentru tine sa acorzi iertare neconditionat si anticipat si pentru ceilalti.

Apoi cu rabdare sa inveti a sta senina in fata raului. Cel pe care il vezi ca iti face rau, sa fii convinsa ca ai putea fi chiar tu. Daca azi poti sa-l intelegi pe cel care greseste fata de tine este pentru ca Dumnezeu, in marea sa mila fata de noi toti pacatosii, a avut rabdare si ne-a asteptat sa ne descoperim si sa ne curatim petele de pe fire. Si atunci daca avem credinta si spunem ca il iubim pe Iisus Hristos, ca o iubim pe Sfanta Lui Maica si pe atatia sfinti in fata carora defilam zilnic in toata "splendoarea" pacatoseniei noastre, atunci ar trebui sa-l iubim si pe aproapele nostru, care, nestiutor de bine fiind, ne face rau. Si, daca firea noastra pacatoasa nu il poate iubi, macar sa avem si intelegerea, si rabdarea, si compatimirea pentru a-l intelege si a nu propaga raul iscat de el.

Sa nu ma intelegi gresit. Eu, un pacatos, nu sunt in stare de aceste "performante" totdeauna. Dar, har Domnului, au fost momente in care, macar am avut rabdarea sa tac si sa astept ca Dumnezeu sa aseze lucrurile la locul lor, eu considerand ca nu sunt in stare.

As mai spune ca preocuparea fata de spatiul sfant daca se opreste la aflare si intelegere nu este suficienta pentru a putea ajunge in preajma iubirii adevarate. Este nevoie si de multa, multa, multa incercare de a pune in fapta cele aflate si pricepute. Sa faci dovada in fapt a intelegerii daca vrei sa mergi catre dragostea deplina. Odata, un mare regizor m-a intrebat daca stiu ce este generozitatea. M-a surprins acesta interogatie, dar si mai tare m-a surprins raspunsul lui: "generos este in primul rand cel care STIE sa primeasca si abia apoi cel care doreste sa dea."

Iubim imagini despre ceilalti cand avem doar imagini despre noi. Iubim cu adevarat pe ceilalti cand incepem sa ne vedem cu adevarat pe noi insine, cand ne intoarcem in inima noastra si incepem sa o curatim pentru a o face vas curat in care Dumneseu Tatal si Fiul sa vina sa se odihnesca. Eu cred ca dragostea deplina este un deziderat accesibil noua si nu un privilegiu divin, in masura in care incercam sa fim si noi desavarsiti asa cum Tatal nostru este.

Doamne-ajuta!

[eulaura]

laurschepsis multumesc ca incerci sa m-ajuti sa ma lamuresc... dar tot n-am reusit inca. din cate am inteles, tu spui ca daca ma voi cunoaste cu adevarat pe mine si-mi voi recunoaste pacatele si greselile, voi fi mai toleranta cu ceilalti,voi putea sa iert mai usor si sa fiu mai aproape de dragostea adevarata. numai ca eu sunt mai greu de convins si tot am semne de intrebare: adica, iertam pentru ca speram sa fim iertati si asta ne face sa fim mai aproape de iubire?poate gresesc, Dumnezeu sa ma ierte si tu la fel, dar mi se pare usor ipocrit sa facem asa... deci daca n-am stii ca si noi suntem iertati, n-am mai ierta? n-am mai face face fapte bune daca n-am sti ca e Cineva care sa ne rasplateasca pentru ele? nu mi se pare bine... dar in fine, asta e alta problema despre natura moralei pe care nu cred c-are rost s-o incep acum.

Sper doar sa ma ajute Dumnezeu sa cunosc cat mai bine iubirea adevarata,sa stiu s-o pastrez si sa ma bucur de ea indiferent de greutati. si mai ales, sa ma ajute sa devin vrednica de-a ma numi copilul Lui, sa nu ma mai indepartez de El...

[laurschepsis]

Doamne-ajuta!

Draga Laura,
eu sunt de vina pentru ca am scris foarte mult si nu indeajuns de clar.

Am incercat sa spun ca in toti cei care gresesc ma regasesc pe mine. Nu ca as fi facut eu toate greselile posibile, dar asa cum eu am gresit si mai gresesc inca, asa si ceilalti. Si atunci, cum mie imi pare sincer rau de cele cate am facut asa imi pare rau si de cele stramb facute de ceilalti. Cum ma caiesc si ma rog pentru mine ca sa fiu iertat asa ma rog si pentru ceilalti sa le fie iertate greselile (in loc de a riposta sau a condamna). Devine atunci un act firesc, natural ca sa te vezi pe tine cat esti de pacatos si sa iti dai seama ca cel care greseste fata de tine o face asa cum si tu ai gresit de nenumarate ori fata de altii. Adica, TU ESTI NOI.

Oricum, dragostea fata de aproape vine ca o incununare a smereniei noastre. Smerenie mica, dragoste mica. Smerenie mare, dragoste mare. Un abis de smerenie, un pod de dragoste catre Dumnezeu.

Doamne-ajuta!

[laurschepsis]

Doamne-ajuta!

Cele ce am postat, precum si cele ce urmeaza sunt doar cuvinte plecate din convingerile mele. Aceasta inseamna ca nu am pretentia ca sunt si corecte.

Dragostea, credinta si nadejdea sunt un tot unitar. Ele nu pot fi separate. In cele 2 postari anterioare am incercat (si se pare ca nu prea am reusit) sa raspund, din propria mea experienta, dintr-un unghi infim, strict la intrebarile tale. Si nu am adus in fata decat o frantura minuscula din raspunsul care ti s-ar cuveni. Mi-este imposibil sa rezum intr-un spatiu atat de mic echivalentul explicit pentru credinta, dragoste si nadejde. Cum sa pot descrie mecanica inefabila a apropierii de Dumnezeu. Aceasta este pentru fiecare persoana alta.

Cunostinta de Dumnezeu ne-o da EL in masura in care suntem pregatiti a o primi si conform cu planul pe care il are cu fiecare dintre noi. Iar inaintarea noastra catre EL este functie de disponibilitatea noastra de a-I cauta si implini voia cu dragoste, credinta si nadejde.

In aceste ultime cuvinte se afla si raspunsul meu la intrebarea ta.

Doamne-ajuta!

[sophia]

Foarte frumos acest topic si f. pamantean si spiritual in acelasi timp.
Ideile mele:
1. Imi place nespus acea epistola despre iubire din Corinteni si o consider valabila pentru oricare fel de iubire.
2. Sunt de acord cu ce spunea cineva (axios se numeste) ca noi ne complicam si ne creem probleme singuri cu iubirea.
3. Ca raspuns la titlul acestui fir de discutie: iubirea poate fi si un negot, in sensul ca dai si primesti. In paranteza fie spus, nu sunt de acord cu ideea ca in iubire (oricare ar fi ea), doar dai (trebuie sa dai). Si iubirea este si un compromis sufletesc, pentru ca nu poate fi absoluta din pacate. Iubirea iti cere si suferinta si renuntari pentru ca asta este viata si astia sunt oamenii. Exista si povesti frumoase de iubire, in care amandoi chiar fac din iubire un absolut, ceva inaltator. Granita asta este pe muchie de cutit: ori o facem asa, spre absolut, daca amandoi avem aceasta putere, ori cadem si o transformam in alt fel de suferinta sora cu ura si rautatea.
4. Sa nu amestecam aici iubirea cu casnicia. Acele casnicii care dureaza ani (am auzit zilele astea de o casnicie record de 80 ani, protagonistii avand impreuna 202 ani) nu se bazeaza numai pe iubire si perfectiunea ei, ci pe mai mult. Acum depinde cum vede fiecare lucrurile daca le vede separat sau in interiorul iubirii: respect reciproc, compromis (adica renuntari), rabdare, intelegere, obisnuinta (da, la multi apare si asta si chiar suferind, nu se mai despart).
Imi imaginez iubirea (mai ales in casnicie) ca fiind o coloana vertebrala, sau fundatie pe care se cladeste treptat totul.
5. Iubirea nu moare - asa spun mereu: o iubire/prietenie adevarata, profunda, nu moare niciodata.
6. Da, eu cred ca exista mai multe feluri de iubire si poti iubi in mai multe feluri in acelasi timp, numai ca trebuie sa stii si poti pastra niste granite.
a. iubirea de sot/sotie
b. iubirea parinti/copii
c. iubirea de frati/alte rude
d. iubirea de prieteni (adica prietenie) (chiar de cei de sex opus)
e. iubirea de aproape (adica omenie)
Iubirea de Dumnezeu n-am pus-o caci eu n-o consider iubire, ci respect, credinta si smerenie.
La pct. d este f.f. delicat sa poti iubi in acelasi timp pe sotul/sotia si pe un prieten de sex opus, dar se poate, daca amandoi au puterea sa mentina o granita (aceea trupeasca).
Si poti iubi o persoana pentru totdeauna, chiar daca aceasta s-a dus la cer, sau viata v-a separat ca locatie, sau teluri sau mai stiu eu.
Pentru asta eu spun ca exista niste camerute in suflet pentru fiecare. Fiecare om pe care l-am iubit in viata se afla intr-o astfel de cameruta pentru toata viata.
Intrebarea pe care mi-o pun eu in schimb este legata de iubirea unilaterala. Caci ea exista din pacate. Se poate sa iubesti un om care nu poate sau nu vrea sa-ti raspunda la fel, caci iubire n-o poti inlantui.
Si mai rau, se poate sa iubesti si pe cineva care iti raspunde cu rau. Cum asta, nu stiu. Si nu este vorba de dusmani, ci adesea de oameni cu care te afli in aceeasi "barca". Si asta doare. Si totusi de ce o faci?

In fine iubirea trupeasca are rolul si importanta ei si ea trebuie sa existe, caci asa este omenesc si din ea se nasc si fructele dulci, numite copii.
Si iubirea trupeasca este data si pentru a alina si relaxa sufletul. Este daruirea suprema. Caci da, iubirea este si daruire reciproca.
Cineva scria undeva (nu mai stiu, acum nu am notita la indemana):
"Prietenia este un suflet in doua trupuri, iubirea este un trup in doua suflete"

[cristiboss56]

Neasemuit mai mult decât bărbatul, femeia este impregnată de iubire. Ea se dăruieşte exclusiv şi integral bucuriei iubirîi.
In vreme ce la bărbat iubirea apare mai degrabă un talent, atitudinea lui faţă de iubire nefiind universală, la femeie se arată mai adâncă în fiinţa ei, dându-i o nuanţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare. Femeia se dedică în întregime iubirii. Citez exact : " caracterul personal al iubirii face din femeie un organ de receptivitate spirituală, care ţine lumea dreaptă şi pe bărbat aproape de Dumnezeu" . ( cât adevăr ! ! ! ) . Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impusurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate , să-şi desprindă destinul de impulsurile fizice şi de "economia organică a propriului său trup". Inchei cu un alt citat ce pe mine m-a mişcat efectiv: "Morala şi cinstea femeiască izvorăsc din spiritul de răspundere al femeii, care se referă la un destin veşnic, din împotrivirea ei faţă de toţi aceia care fac dintr-un instinct natural suprema lor lege, şi mărginesc iubirea, reducând-o la capriciile cele mai contradictorii şi mai nestatornice. " În viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu. Iubirea ei este esenţa sufletului ei . Spunea cineva atât de frumos : "Ea ( femeia ) este o preoteasă a iubirii. Este mireasă şi mamă".

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Neasemuit mai mult decât bărbatul, femeia este impregnată de iubire. Ea se dăruieşte exclusiv şi integral bucuriei iubirîi.
In vreme ce la bărbat iubirea apare mai degrabă un talent, atitudinea lui faţă de iubire nefiind universală, la femeie se arată mai adâncă în fiinţa ei, dându-i o nuanţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare. Femeia se dedică în întregime iubirii. Citez exact : " caracterul personal al iubirii face din femeie un organ de receptivitate spirituală, care ţine lumea dreaptă şi pe bărbat aproape de Dumnezeu" . ( cât adevăr ! ! ! ) . Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impusurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate , să-şi desprindă destinul de impulsurile fizice şi de "economia organică a propriului său trup". Inchei cu un alt citat ce pe mine m-a mişcat efectiv: "Morala şi cinstea femeiască izvorăsc din spiritul de răspundere al femeii, care se referă la un destin veşnic, din împotrivirea ei faţă de toţi aceia care fac dintr-un instinct natural suprema lor lege, şi mărginesc iubirea, reducând-o la capriciile cele mai contradictorii şi mai nestatornice. " În viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu. Iubirea ei este esenţa sufletului ei . Spunea cineva atât de frumos : "Ea ( femeia ) este o preoteasă a iubirii. Este mireasă şi mamă".

Să vrei să poţi / să mori apoi / cu sufletul tăiat / de un cuvânt de dor. / Să vrei să poţi / să plângi apoi / cu lacrima iubirii / ce-a trecut. / Să vrei să poţi / să fugi apoi / cu pasul lent / către mormânt . / Să vrei să poţi / să te-ngropi apoi / cu mintea plină / de-ntuneric greu. / Să vrei să poţi / apoi / să simţi că totul / va fi iar şi iar / mai bun, mai drag / ca un alint.

[glykys]

"O, preadorita iubire, fericit cel ce te-a ombratisat pe tine, pentru ca niciodata nu va mai pofti sa imbratiseze in chip patimas o frumusete pamanteasca.
Fericit cel inlantuit de tine cu o dragoste dumnezeiasca, ca acela va tagadui lumea intreaga si, apropiindu-se de orice om, nu se va intina.
Fericit cel ce a sarutat frumusetile tale si s-a desfatat de ele cu un dor infinit, caci acela se va sfinti sufleteste de apa si sangele care preacurat ies din tine ...
Laudat este cel ce te urmareste si mai laudat cel ce te-a gasit si inca si mai fericit cel ce a fost iubit de tine, cel ce a fost primit de tine, cel ce a fost invatat de tine, cel ce s-a salasluit intru tine, cel ce a fost hranit prin tine cu hrana care este Hristos cel nemuritor, Hristos Dumnezeul nostru.
O, dumnezeiasca iubire, unde Il tii pe Hristos? ... Deschide-ne si noua, nevrednicii, usa ta cea mica ca si noi sa il vedem pe Hristos Cel ce a patimit pentru noi si s acredem ca prin milostivirea lui nu vom mai muri odata ce l-am vazut... Sa fim iertati de tine, sfanta iubire, si prin tine sa ajungem la desfatarea bunatatilor Stapanului nostru, a caror dulceata nimeni nu o va gusta decat prin tine... fiindca tu etsi invatatoarea profetilor, tovarasa de drum a apostolilor, puterea mucenicilor, insuflarea parintilor si a dascalilor, desavarsirea tuturor sfintilor si randuirea mea acum la slujirea de fata." (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 1)

Foarte frumos acest topic.

[teatru-copii]

În prealabil postat de cristiboss56

Să vrei să poţi / să mori apoi / cu sufletul tăiat / de un cuvânt de dor. / Să vrei să poţi / să plângi apoi / cu lacrima iubirii / ce-a trecut. / Să vrei să poţi / să fugi apoi / cu pasul lent / către mormânt . / Să vrei să poţi / să te-ngropi apoi / cu mintea plină / de-ntuneric greu. / Să vrei să poţi / apoi / să simţi că totul / va fi iar şi iar / mai bun, mai drag / ca un alint.

Eu o percep golita foarte mult de continutul primordial de taina, si o vad mai mult negot, uneori chiar in iubirea de copii, parinti. Desi lumea pare sa aiba iubirea in centrul ei, sa existe din ea si prin ea, taina este suprimata si de aici vin toate relele. Parintii de multe ori au impresia ca copii le sunt un fel de proprietate, isi fac idoli din ei, nu inteleg ca sunt de fapt ai lui Dumnezeu, fiecare cu un destin propriu. Si nu de putine ori, dragostea lor egoista ii distruge. De aici criza prin care trece astazi familia. Ar fi nevoie de mult efort sa reconstruim acest edificiu - taina iubirii dintre barbat si femeie. Ma intreb daca nu cumva face si ea parte din tragismul mantuirii si de fapt singurul sens este cel al iubirii de Dumnezeu.