Suferinta ne face mai buni sau mai rai?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Anca-Miha

Si pentru mine suferinta a fost si este foc purificator. Prin suferinta am constientizat ca fara Dumnezeu nimic nu pot.

Dar concret, Anca, pe tine cum te-a facut suferinta, mai buna sau mult mai rea ?

[ory]

Pe mine, suferinta m-a facut sa inteleg mai bine natura omului, a celor din jur, m-a facut sa ma inteleg mai bine pe mine insami, suferinta m-a facut sa vad altfel realitatea inconjuratoare si sa o consider atat de relativa, dar si efemera, m-a facut sa-mi dau seama ca viata exista pentru ceilalti...suferinta m-a facut sa-mi pese de lucrurile pe care tind sa le inteleg...iar daca-mi pasa, cu siguranta Dumnezeu nu poate fi prea departe.

[ory]

În prealabil postat de cristiboss56

Dar concret, Anca, pe tine cum te-a facut suferinta, mai buna sau mult mai rea ?

Bine-nteles ca mai buna, cum poate fi altfel..."cu Dumnezeu " ?

[laraG]

Draga Ory, esti minunata!Postarile tale sunt mangaiere si imi incalzesc simtirile sufletului.Dumnezeu ti-a daruit multa suferinta dar si multa intelepciune pentru anii tai cei tineri.
Fie , ca talantii inmultiti de tine sa aduca slava Dumnezeului nostru Cel Ceresc!

[AndreiM]

Durerea ne face intelepti,cumpatati.Suferinta e venin,fara sens!

[heaven]

Daca am invata sa iubim,poate am deveni puternici si inteligenti si fara suferinta.

[costel]

Hristos a biruit moartea prin iubire, nu prin inteligenta. Asa ca iubirea ii da omului adevarata putere, nu ratiunea. Dar nu aceasta este tema topicului, ci suferinta. Eu ori de cate ori am suferit fara sa-mi pierd iubirea, suferinta m-a inaltat, iar atunci cand am ramas doar cu suferinta, acesta nu mi-a adus decat inchidere, ura, dusmanie, deznadajde ... Nu-i cer lui Dumnezeu suferinta, ii cer sa-mi dea putere sa iubesc, ca atunci cand mai apare suferinta, sa nu apara decat insotita de iubire.

[Fani71]

In lumea noastra, iubirea adevarata este combinata si cu suferinta.
In Imparatie, nu o sa mai fie.

Cred ca putem face din suferinta o trambulina catre mantuire, ca si din moarte (cu moartea pe moarte calcand). Insa este greu.

[linistea]

pe mine suferinta m-a facut mai rea ,n-am nevoie sa sufar ca sa-l caut pe Dumnezeu
m-a facut totusi cumva....si anume nu-mi mai doresc nimic in mod special decat un singur lucru...sa devin eu proiectul meu ...sa experimentez cu mine.....sa-mi cunosc limitele...nu vreau sa ma laud dar am suferit f mult si fizic si psihic.....nu pot sa spun ca m-a modelat suferinta ci nevoia de a fi mai aproape de Dumnezeu...

[Jane Says]

În prealabil postat de Fani71

In lumea noastra, iubirea adevarata este combinata si cu suferinta.
In Imparatie, nu o sa mai fie.

Cred ca putem face din suferinta o trambulina catre mantuire, ca si din moarte (cu moartea pe moarte calcand). Insa este greu.

Cea mai "smintitoare" chestie la crestinism (din punctul meu de vedere; unii zic ca e aceea cu indumnezeirea omului, dar in nebunia mea eu mai curand m-as vedea indumnezeita decat in stare sa rabd o durere sau pierdere) - si in special la prtodoxie, din cate am citit pana acum - e ca se vorbeste des despre suferinta, ca e necesara pentru mantuire. Am avut si inca mai am de fiecare data o strangere de inima cand citesc asa ceva pentru ca adevarul e ca eu nu am chef de suferinta, mi-e frica de ea si as prefera sa ma mantuiesc si fara. Dar cred ca au dreptate parintii. Eu poate n-o sa ajung la masura aceea, dar cred ca au dreptate cand spun ca trebuie sa ne bucuram si aducem slava lui Dumnezeu cand suferim de orice (boala, nedreptate, necazuri), pentru ca am impresia ca abia bucuria aceea e reala, deoarece nu mai este _conditionata_ de bunul nostru plac.

Sa ne bucuram cand toate ne merg bine e firesc, nu-i nici o taina aici.
Dar sa ne bucuram cand nu doar ca nu primim jucaria ci cand jucaria ni se ia... nah, asta tine deja de alta lume, alta fire, alt duh, alt film.

Am citit si ca prin suferinta (inteleasa, asumata si orientata spre Dumnezeu) se iarta pacate, se smereste si se curata sufletul.

Si din cate am priceput pana acum, iubirea e strans impletita cu suferinta pentru ca daca iti iubesti aproapele, te doare pentru el cand rataceste, cand e bolnav, cand trage din punga cu aurolac, cand te uraste, cand isi face rau singur, cand nu poate sau nu vrea sa inteleaga, cand constati ca orice ai face nu poti sa-l ajuti si sa-l scoti din iadul interior/exterior etc. Cred ca de-asta la incercari multi zicem ca "nu-mi pasa de x" si-o repetam ca pe o litanie, incercand sa ne imunizam impotriva suferintei, tocmai pentru ca ne pasa si suferim din cauza asta. Ba te mai trezesti uneori si ca te simti vinovat ca nu esti tu in locul celui din fata ta, asta e un feeling la care nu i-am dat inca de cap, de unde vine si cam incotro merge si mi-e si frica sa-l duc la capat.

Nu stiu cum dar cred ca astea te pot face mai bun daca Il ai pe Dumnezeu inaintea ochilor asa, la modul aproape nebunesc, cu incapatanare si indaratnicie chiar si impotriva tuturor evidentelor si oricate ti se intampla si oricat de tare dor, sa strangi din pumni si dinti si sa zici Slava Tie, Doamne.

Bineinteles ca n-o sa stiu niciodata cum e , concret , cat timp inca mi-e teama de lucrurile astea, dar tocmai teama asta ma face sa simt ca eu mi-s in eroare si cumva in afara bucuriei intr-un fel pe care nu-l pot explica mai bine de-atat. Adica eu cam simt ca au parintii dreptate cu suferinta desi nu-mi place.