Nu-mi place cum suna... intreb doar ...

[ClaudiuT]

În prealabil postat de cristinalex

Si de mult ma intreb... de ce la finalul Slujbei de Dumnica, inainte sa vina enoriasii, credinciosii la Sfanta Impartasanie, Parintele spune " Cu FRICA... apropiati-va de Dumnezu.."
De ce cu "FRICA" ?!? Cum sa ma apropii cu "frica" de Dumnezeu ?!? De Domnul ma apropii cu dragoste! N-am inteles niciodata asta , cum n-am inteles niciodata de ce spune cu atata mandrie un om "numa' de Dumnezeu mi-e frica!" Pai, cum sa-ti fie frica de Bunul Dumnezeu?!? Dumnezeu ne iubeste si ne iarta cel mai mult pacatele, cum sa ne fie frica de Domnul ?!? Nu-mi place cum suna...

Iubite frate, cand esti la Sfanta Liturghie si mai ales cand inaintea ta este Sfantul Potir in care se afla Trupul si Sangele Domnului, care din nou s-au frant pentru noi spre iertarea pacatelor este normal sa stai cu FRICA si cu CUTREMUR, gandindu-te ca esti nevrednic de toata aceasta jertfa si iubire de oameni pe care Dumnezeu o face pentru noi. Apoi trebuie sa te mai apropii cu frica pentru ca din cauza nevredniciei ai putea sa te "arzi" si sa manci "osanda vesnica" cum spun cuvintele Sf. Ap. Pavel. Iata cateva argumente, dar pe masura ce vei sporii in smerenie vei intelege tu singur mai bine.
Iarta-ma si Dumnezeu sa te binecuvinteze!


Har si Pace de la Domnul!

[Marius22]

În prealabil postat de costel

Frica de Dumnezeu este "inceputul intelepciunii". Deci, inceputul, nu intelepciunea! Pentru ca sfarsitul intelepciunii este dragostea, iar ea este asa de puternica, incat in ea nu mai ramane nici urma de frica.

La acelasi lucru se referea Sfantul Antonie cel Mare cand a spus ca el nu se mai teme de Domnul, caci il iubeste pe El. Din acest moment singura frica a omului e fata de sine insusi, ca nu cumva sa se imputineze dragostea sa catre Dumnezeu.

[marioad24]

Eu vad aici un indemn la a ne controla bine inainte de a lua Sfanta Impartasanie. Probabil suntem indemnati sa ne gandim la ce ne asteapta daca avem hainele murdare cand participam la Nunta; sa ne fie frica de pedeapsa pe care o putem primi daca luam nepregatiti Sfanta Impartasanie. Undeva, parca la Iisus Sirahul, se spune: frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii. Ca persoana , Dumnezeu nu poate fi tratat cu usurinta. Si de aceea trebuie sa ne fie frica nu de Dumnezeu, ci de ceea ce ne asteapta daca IL persiflam pe Dumnezu sau Ii luam numele indesert.

În prealabil postat de costel

Frica de Dumnezeu este "inceputul intelepciunii". Deci, inceputul, nu intelepciunea! Pentru ca sfarsitul intelepciunii este dragostea, iar ea este asa de puternica, incat in ea nu mai ramane nici urma de frica.

[costel]

Parintele Dumitru Staniloae spunea: "scriitorii duhovnicesti deosebesc doua feluri de frica de Dumnezeu: frica de robi adica, frica de pedeapsa Lui, si frica din iubire, adica frica de a nu ne lipsi de bunatatea Lui. Prima e a incepatorilor, a doua, a celor progresati". Asa vom intelege mai bine chemarea "cu frica..." de la impartasire.

[Floar3]

În prealabil postat de cristinalex

Si de mult ma intreb... de ce la finalul Slujbei de Dumnica, inainte sa vina enoriasii, credinciosii la Sfanta Impartasanie, Parintele spune " Cu FRICA... apropiati-va de Dumnezu.."
De ce cu "FRICA" ?!? Cum sa ma apropii cu "frica" de Dumnezeu ?!? De Domnul ma apropii cu dragoste! N-am inteles niciodata asta , cum n-am inteles niciodata de ce spune cu atata mandrie un om "numa' de Dumnezeu mi-e frica!" Pai, cum sa-ti fie frica de Bunul Dumnezeu?!? Dumnezeu ne iubeste si ne iarta cel mai mult pacatele, cum sa ne fie frica de Domnul ?!? Nu-mi place cum suna...

28. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea". (Iov - capitolul 28)

[glykys]

Intre frica şi iubirea de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu pare să fie printre lucrurile care nu mai interesează pe nimeni, nici măcar pe credincioşi, deoarece oamenii îşi închipuie că au prea multă iubire. Iar iubirea vine şi înlocuieşte sentimentul mult mai prozaic, mai banal, mai ignobil, de slugă cumva, al fricii. Dar o înlocuieşte numai în imaginaţia unora. Căci, atâta vreme cât în lume creşte dezinteresul pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cât viaţa noastră este tot mai îndepărtată de sursa ei divină, nu putem susţine că avem iubire faţă de El. Există, desigur şi o frică laşă, paralizantă, dar nu pe aceasta o vrea Dumnezeu de la noi. Frica cea bună îl duce pe om către împlinirea poruncilor, îl face să aibă mintea aţintită cu grijă către Dumnezeu. Împlinirea poruncilor, prin care ne purificăm de eul egoist, este o etapă obligatorie în dobândirea iubirii.

Iubirea creştină este amestecată cu „sloganul masonic al drepturilor omului”, iar produsul obţinut duce la o iubire drăcească, în care sunt acceptate acele abateri de la credinţă de care Sfinţii Părinţi s-au lepădat. Adevărata iubire creştină cere să nu-l lăsăm pe cel ce a greşit în rătăcirea sa, ci să încercăm să îl aducem pe calea cea bună, arătându-i unde a greşit, să ne silim să-l îndreptăm, nu să îi spunem că este perfect aşa cum este el, că nu are nimic de schimbat. Faptul că este respinsă erezia sau homosexualitatea, sau alte feluri de păcate, nu se răsfrânge şi asupra persoanelor care au respectivele păcate. Ba din contră, drept-credinciosul are milă de ei, se poate ruga în taină pentru îndreptarea lor, va suferi pentru patimile la care sunt ei supuşi. În schimb însă, în numele unei presupuse armonii universale, de dragul păcii, ni se cere să trecem peste toate diferenţele, să acceptăm toate patimile, să fim toţi la fel, globalizaţi şi, astfel, mai uşor de adus laolaltă într-un stat mondial.
Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu (ceea ce nu ni se întâmplă, totuşi, decât la câţiva dintre noi), atunci preferăm calea îndrăznelii din iubire, nu a fricii. Frica ni se pare un sentiment josnic, însă dacă avem răbdarea de a citi rândurile Părintelui Grigorie, care se bazează pe texte din Biblie şi din Sfinţii Părinţi avem posibilitatea de a ne apropia de o cale mântuitoare mai ocolită, dar mai sigură, mai ferită de pericole, căci aceasta a fost calea cea mai mult folosită în trecut. Frica nu este o spaimă teribilă care te pironeşte în loc, nelăsându-te să faci vreun pas de teama de a nu greşi, ci este grija de a împlini prouncile dumnezeieşti, este dorinţa de a nu dezamăgi iubirea lui Dumnezeu. Ea aduce în suflet bucurie, pace şi veselie duhovnicească.
Frica e mai cuminte, mai la îndemâna noastră. Nu avem atâta dragoste cât să fim îndrăzneţi către Dumnezeu, aşa că, dacă avem îndrăzneală în manifestarea noastră faţă de Dumnezeu, fie avem mai multă dragoste decât proorocii şi sfinţii lui Dumnezeu, fie suntem, mult mai probabil, inconştienţi. Umblând însă pe calea arătată nouă de sfinţii din trecut, primim întâi înţelepciunea, sădită în noi de Duhul Sfânt, care aduce frica, iar frica, prin paza poruncilor, ne apropie de Dumnezeu. Iar apropierea de Dumnezeu ne aduce în suflet iubirea. Această frică este mai degrabă o grijă care ne conduce treptat de la credinţă la dragoste prin intermediul lucrării virtuţilor şi al poruncilor.
Există o creştere şi o împreună rodire a fricii şi iubirii. Se foloseşte în carte o frumoasă metaforă a Sfântului Grigorie Teologul, în care viaţa creştină este asemănată cu mersul pe o coardă. Dedesubt se află abisul pierzării, la un capăt coarda e ţinută de frica de Dumnezeu, iar la celălalt de iubire. Înaintarea se face dinspre frică spre iubire, dar permanent trebuie să le avem pe amândouă cu noi spre a nu cădea. Iar rezultatul iubirii de Dumnezeu este dorinţa tot mai mare de a fi cu El, privirea lumii prin ochii Lui, necedarea la vreuna din ispitele care se ivesc la tot pasul.
Lumea de azi se lasă tot mai mult sedusă de mirajul comodităţii şi tinde spre o postură din care să obţină multe drepturi pentru tot mai puţine obligaţii. Rigoarea pe care vrea să o păstreze Părintele Grigorie în numele tradiţiei autentice a Ortodoxiei intră în conflict cu duhul căldicel al lumii acesteia. Nici de sfânta euharistie nu se mai apropie credincioşii aşa cum se cuvine. Îndrăzneala pe care o avem, de a cere deasa împărtăşire, ar trebui să se bazeze pe mai multă nevoinţă, nu pe pogorăminte.
Înşelarea ia în lumea noastră forme mai drastice decât oricând în trecut. Dacă înainte diavolul ataca pe fiecare personal, acum, grăbit că i se apropie sorocul, a trecut la înşelarea sistematică, a societăţilor întregi. Aşa este cazul în Apus, unde catolicismul, şi apoi protestantismul s-au îndepărtat de la calea cea bună. Problema cea mai gravă este că acum se încearcă aducerea aceluiaşi spirit şi în Biserica Ortodoxă. Ori de câte ori sunt primite ajutoare pentru diverse categorii defavorizate, bolnavi, bătrâni, cei din închisori, este adus cu ele şi duhul protestant al celor ce alocă fondurile respective.
Relaţia mea cu Dumnezeu este ca şi cum numai eu şi Dumnezeu am exista. Atunci, lumea, pentru că şi ea există, trebuie gândită, recuperată, acceptată numai prin Dumnezeu şi în El. Daca nu îl iubim întâi pe Dumnezeu, nu îi vom putea iubi nici pe oameni, şi nici lumea, căci iubirea noastră va fi pătimaşă, şi ne va menţine în eul nostru egoist. În schimb însă, prin deschiderea către Dumnezeu ne vom deschide către oameni şi vom putea realiza starea noastră proprie, aceea de fiinţe în comuniune.
http://www.rostonline.org/rost/nov2008/dumnezeu.shtml

[cozymin]

În prealabil postat de cristinalex

Si de mult ma intreb... de ce la finalul Slujbei de Dumnica, inainte sa vina enoriasii, credinciosii la Sfanta Impartasanie, Parintele spune " Cu FRICA... apropiati-va de Dumnezu.."
De ce cu "FRICA" ?!? Cum sa ma apropii cu "frica" de Dumnezeu ?!? De Domnul ma apropii cu dragoste! N-am inteles niciodata asta , cum n-am inteles niciodata de ce spune cu atata mandrie un om "numa' de Dumnezeu mi-e frica!" Pai, cum sa-ti fie frica de Bunul Dumnezeu?!? Dumnezeu ne iubeste si ne iarta cel mai mult pacatele, cum sa ne fie frica de Domnul ?!? Nu-mi place cum suna...

Frica de care se vorbeste nu este frica pe care o simtim noi.E vorba de o alta duhovniceasca, teama de a nu-l pierde pe Dumnezeu prin pacat, sfiala, modestie, fior sfant si nu indiferenta sau obligatie.

Pe mine alt proces ma pune pe ganduri la Sfanta Liturghie si anume ritualul proscomidiei...In urma acestui ritual se constituie trupul si sangele Domnului...Iar asta inseamna ca prescura il reprezinta pe Mantuitorul nostru Iius?

[iustin10]

Dumnezeu a savarsit o taina infricosatoare lasand mortii pe propriul sau Fiu,pentru mantuirea noastra.
Mai mult,pentru stergerea pacatelor curente din viata noastra,a inlocuit jertfa taurilor si a viteilor,cu jertfa omeneasca.Caci painea si vinul de care ne apropiem ,reprezinta,SUNT, Trupul jertfit al Domnului,care e Dumnezeu si Om. Deci vedeti ce taina infricosatoare se afla in acel pahar
De aici si infricosarea noastra,groaza de pacatele viitoare,care ar putea spurca pe Dumnezeul care tocmai intra in tine.

În prealabil postat de iustin10

Dumnezeu a savarsit o taina infricosatoare lasand mortii pe propriul sau Fiu,pentru mantuirea noastra.
Mai mult,pentru stergerea pacatelor curente din viata noastra,a inlocuit jertfa taurilor si a viteilor,cu jertfa omeneasca.Caci painea si vinul de care ne apropiem ,reprezinta,SUNT, Trupul jertfit al Domnului,care e Dumnezeu si Om. Deci vedeti ce taina infricosatoare se afla in acel pahar
De aici si infricosarea noastra,groaza de pacatele viitoare,care ar putea spurca pe Dumnezeul care tocmai intra in tine.

Deci permiteti-mi sa ma ingrozesc...Mi se pare foarte ciudat sa iti jertfesti propriul Salvator inaintea fiecarei Sfinte Liturghii...Si jertfinu-L pe El nu ne asemanam noi oare cu acei oameni fara suflet care chiar L-au rastignit? Mie personal rastignirea mi se pare cel mai necinstit lucru s-a intamplat vreodata si mi se pare foarte trist ca este reconstituit atat de des...Mi se pare foarte ciudat...