Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Stiri, actualitati, anunturi
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 09.11.2009, 05:55:26
MarinaAlca's Avatar
MarinaAlca MarinaAlca is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 18.07.2008
Locație: The Land from Down Under
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.048
Implicit

Citat:
În prealabil postat de geo.nektarios Vezi mesajul


Sa ne rugam Sfantului ca este GRABNIC AJUTATOR!!!! .. Va indemn sa il avetri aproape pe acest MINUNAT SFANT ca NU va va trada increderea NICIODATA!!!
LAUDAT FII SFINTE NECTARIE, INTRE SFINTII LUI DUMNEZEU!
Azi dimineata, faceam treaba in bucatarie, in timp ce mintea mea inalta rugaciuni catre sfantul Nectarie, rugaciuni de bucurie ptr ajutorul primit pana acum, dar si rugaciuni de iertare ptr indrazneala de a imi face de lucru tocmai azi, cand praznuim adormirea sa.
Nu a trecut mult timp si un accident a avut loc in bucatarie, un obiect mare de sticla a explodat la temperatura inalta, in mii de bucati, care s-au imprastita pe o distanta mare.
Uimitor(sau nu??!!), in afara de o sperietura zdravana, am scapat, nevatamata, atat eu, cat si catelul care se afla langa mine.

Last edited by MarinaAlca; 09.11.2009 at 05:58:42.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 09.11.2009, 08:03:10
o_tzaranca o_tzaranca is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 09.11.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 462
Implicit multumiri geo.nektarios

intru destul de des in acest forum .Am creat cont special sa multumesc acestui minunat baiat geo.nektarios. Postari documentate,obiective,talent literar. CREDINTA ADEVARATA,DISCERNAMANT,SOBRIETATE,.... ...felicitari si mamei tale
Reply With Quote
  #3  
Vechi 09.11.2009, 09:01:47
windorin's Avatar
windorin windorin is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.10.2006
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.395
Implicit

Citat:
În prealabil postat de o_tzaranca Vezi mesajul
intru destul de des in acest forum. Am creat cont special sa multumesc acestui minunat baiat geo.nektarios. Postari documentate,obiective,talent literar. CREDINTA ADEVARATA, DISCERNAMANT, SOBRIETATE. Felicitari si mamei tale.
Da, si eu iti multumesc pentru multe dintre cuvintele aduse aici.
Ma bucura mult incheierea mesajului anterior. Mama este adesea cea care indruma primii pasi spre Biserica.
Si la mine a fost tot asa. A inceput atat de usor. Dar a insemnat totul pentru mine.
__________________
"Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii." (Ioan 13,35)
"Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii." (Matei 12,36)

Reply With Quote
  #4  
Vechi 09.11.2009, 14:54:43
mary20's Avatar
mary20 mary20 is offline
Member
 
Data înregistrării: 22.02.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 64
Implicit

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case țărănești rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas și cu cei patru copilași ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineață ca să pună casa în ordine, să-și trezească apoi copilașii și să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în fața icoanelor împreună cu Olga, Evanghelița, cu băiețelul și cu fetița cea mică în brațe. Și astfel își făceau cu toții rugăciunea de dimineață. După rugăciune, mama își lua copilașii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste și picura in suflețelele lor credința și dragostea pentru Tatăl Ceresc și pentru Sfinții Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele știu să o grăiască și luând cu degetele ei blînde mînuța plinuța a fetiței, o învăța să-și facă cruce.
– Strînge așa degețelele, păpușica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta și la stînga. Așa, bravo, fetița mea!
Le dădea apoi să mănînce, îi săruta și ieșea să meargă să-și ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-și vadă copiii, să le pună din nou să mănînce și iarăși se ducea la cîmp pînă cobora soarele și începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuța satului, unde aprindea candelele și se ruga, aducînd mulțumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuța ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!
Dar o boală cruntă ce a venit pe neașteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de liniște.
S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înțelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilașilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou și i-a așezat în fața icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-și facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare așa cum a fost învățat. I-a sărutat apoi pe rînd și a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înșelase... A fost operată o data și apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul și pe un văr de-al ei, ce se îngrijea și el de bolnavă, și le-au spus direct:
– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luați-o, ca să moară acasă.
Și așa s-a întors biata Gheorghia la căsuța ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilașii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:
– Hai să ne rugăm. Așa, păpușica mea, du mînuța la frunte...
Și copilașii îngenuncheau în jurul ei, își îndreptau ochișorii spre icoane și se rugau.
– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.
Dar ea se simțea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.
– Rugăciune, copilașii mei, rugăciune... reușea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe față.
Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca și viața ei...
– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecați asupra trupului mamei lor.
– Dă Doamne să nu moară măicuța. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuța noastră...
Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiți și plini de viață.
– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!
– Și eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.
– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.
– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.
– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!
Acesta se scula anevoie din pat și iși privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe față, ochii îi străluceau și vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:
– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!
A doua zi de dimineață, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-și putea crede ochilor
– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!
Au trecut trei ani din acea zi mare, și de atunci și pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăiește și împărățește în casa ei, înconjurată de copilași, și în fiecare seară aprinde candelele bisericuței din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă
__________________
Ție, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințãm toatã viața și nãdejdea noastrã, și cerem și ne rugãm și cu umilințã la Tine cãdem..."
Reply With Quote
  #5  
Vechi 09.11.2009, 15:00:28
mary20's Avatar
mary20 mary20 is offline
Member
 
Data înregistrării: 22.02.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 64
Exclamation

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS


Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici și nici o creație artificială care servește vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieții mele, a unei vieți care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferință, prin multe lupte și zbuciumuri sufletești, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens și adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.
Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, și l-am servit în aviația de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale și mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o ușoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.
A venit după aceea ocupația germană și, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofițer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutățirea situație mele.
După ce s-a sfîrșit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenție chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operație am ieșit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît și picioarele urmau să paralizeze complet.
Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou și am plecat pentru a adoua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, așa cum am amintit mai sus.
Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Așezămîntul Național de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina și a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).
Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîția ani, referitor la evoluția stării mele și la tulburarea sufletească care m-a însoțit în toți acești ani.
Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulțimea simțămintelor pe care le-am încercat: speranțe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane și deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere și ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleșeau diferitele simțăminte, purtîndu-mă încoace și-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.
Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se așeza pe frunte și nu puteam face nici cea mai mică mișcare pentru a o alunga, sau cînd transpirația mi se rostogolea atît de supărător pe față și mă aflam în neputința de a-mi ridica mîna pentru a o șterge. De aceea, nu scriu pur și simplu istoria vieții mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieții și mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui și, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace și bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har
În vremea aceea, după operație, am cunoscut un mare om de știință, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepționat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El...”
Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam și ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e ușor acest lucru?” Și încep să-mi cercetez și să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Și ore în șir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, așteptînd un răspuns care, firește, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri și îndoieli, încît, la sfîrșit, am suferit o zăpăceală, o inerție în gîndire.
Îndată ce mintea mea începea să cerceteze și să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea și aștepta... Ce aștepta? Nu puteam să înțeleg. Și în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu știu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea ființă a tresăltat și toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificație foarte mare. Felul în care îl vom pronunța are valoare: călduț, cald sau fierbinte?
Trebuie să ne încredințăm întreaga noastră voință în mîinile Atotputernicului Dumnezeu și atunci El va acționa ca Dumnezeu, în chip desăvîrșit, și ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră ființă.
Aceasta aveam s-o înțeleg mult mai tîrziu.
Cînd m-am întors din America, m-am internat la Așezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.
Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU”, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit și, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Și, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulți pași spre mine, păcătosul și nevrednicul.
Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineață, în ziua de 30 mai 1961, își făcu apariția la Așezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, și îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine și mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte”, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele”, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic”. „Și picioarele?” mă întrebă. „Și picioarele sunt la fel”, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!”, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt și altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate și, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutați? Spuneți-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit...” „Pentru mine? Dar, părinte”, îi zic, „dacă ați venit pentru mine, luați loc pe scaun și spuneți-mi ce doriți”.
Într-adevăr, a luat loc și mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc...” L-am privit cu mirare și i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?...” Da, fiule, însă acum ești aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredințat că El te iubește. Și ia aminte, să nu cîrtești niciodată împotriva Lui, pentru că nu știi ce ți-a rezervat pînă la sfîrșitul vieții tale. Întotdeauna să-ți îndrepți nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părintești de mîngîiere”, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.
Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine ești?” „Da”, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos și sînt starețul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Și cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie și cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi și eu te voi ajuta”. M-a binecuvîntat, m-a salutat și s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ți se pare de greu, pe atît e de ușor. E suficient s-o dorești, să crezi și să te rogi pentru asta. Mărturisirea și Sfînta Împărtășanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte ușor”, îi răspund. I-am mulțumit și a plecat.
La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferința mea. Ne-am dus la Eghina și, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoție și pioșenie. Credeam că mă aflu în cer și că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o ușurare, ca ceva care a plecat și care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă și m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?” „Cine altul, părintele Filotei a fost”, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt”, îmi spuse iarăși. Și, întrucît eu susțineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis și alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost și un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte”. „Ce făcea?”, continuă părintele. „Binecuvînta”, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb și eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinția voastră l-ați văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut”! îmi răspunse, „Și mi-a vorbit despre tine”.
__________________
Ție, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințãm toatã viața și nãdejdea noastrã, și cerem și ne rugãm și cu umilințã la Tine cãdem..."
Reply With Quote
  #6  
Vechi 09.11.2009, 15:01:04
mary20's Avatar
mary20 mary20 is offline
Member
 
Data înregistrării: 22.02.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 64
Implicit ...continuare:

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire...
Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.
Cînd m-am întors la Așezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătății trupești, în timp ce Dumnezeu, ca Atotștiutor, îi dăruiește mîntuirea sufletului care este infinit mai prețioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoșirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm în omul cel nou.
Din ziua aceea am început să mă simt ca și ceilalți oameni care sînt sănătoși trupește. Simțeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Așezămînt) și am văzut din nou pe acei invalizi disperați, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii și uitării, cum își tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.
Ah! Cît aș mai vrea ca și acești semeni ai mei îndurerați să încerce acea emoție și tulburare pe care am simțit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!
După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea și să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muștele și țînțarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult și trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simțeam foarte întărit sufletește. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutățea.
În 1969, am suferit o tromboflebită.
Am făcut o mică operație la călcîiul piciorului drept și am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situație, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credința în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul ființei mele și nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.
Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu și cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinților Părinți.
După ce ne-am împărtășit cu toții în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorință puternică să mă închin la moaștele Sfîntului și am rugat pe părintele Filotei să ceară stareței să sprijine sfintele moaște pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaștele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)...
Atunci m-au ajutat băieții și mi-am înălțat mîinile deasupra moaștelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simțit că îmbrățișam Sfîntul întreg, iar nu o bucățică de moaște... Și, deodată, au ieșit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ți cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu știi ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învrednicește-mă să devin un ostaș al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aș afla, drept sau invalid, și arată-mi, Sfinte, că asculți rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferința mea.”
Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulțumit și foarte liniștit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am așteptat-o. Am așteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice... Și după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineață, ca să îmi fac exercițiile mele obișnuite, deodată am simțit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca și cum eram legat și fusesem eliberat de legături; și, nu numai asta, dar am simțit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieți, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis și șoferul Ioan Hatzakis, și le-am spus: „Băieți, ajutați-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze”. (În fiecare dimineață îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).
„Dar vei cădea!” îmi spun băieții. „Nu!”, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutați puțin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat...
Și... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept și genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată...Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeți-mă, uitasem cum pășește omul. Cei de față mă priveau uluiți și-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în față, apoi pe celălalt. Încerc și văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment și să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorința și puterea care mă împingeau să-mi mișc picioarele odată cu primii pași, fără să mă tem că voi cădea și mi le voi frînge.
Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat și am și pășit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginați.
Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei pași spre bisericuța Așezămîntului și să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoștință. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Așezămîntului, Dimitrie Mouroulis și Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere și pe cei de la secția de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, și le-am pus întrebarea: „Credeți că este posobil să umblu cîndva? Știu că am paralizie completă, atrofierea mușchilor și mai multe afecțiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aș vrea să-mi spuneți dacă voi putea să mă ridic vreodată.”
__________________
Ție, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințãm toatã viața și nãdejdea noastrã, și cerem și ne rugãm și cu umilințã la Tine cãdem..."
Reply With Quote
  #7  
Vechi 09.11.2009, 15:01:36
mary20's Avatar
mary20 mary20 is offline
Member
 
Data înregistrării: 22.02.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 64
Implicit ...continuare:

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, și-mi spuse: „Noi știm că ești invalid trupește, nu și intelectual. Prin urmare, întrucît își cunoști situația, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb și pe ceilalți: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor și domnilor?” Toți au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept și să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu și numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei pași lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieților să nu spună nimănui nimic.
După prînz, am chemat pe toți bolnavii în biserică să vadă minunea și acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu și că trebuie să aibă credință fierbinte și încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni și rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecățile lui Dumnezeu sunt necercetate”.
Printre cei de față, sosește la un moment dat părintele Thiseus, parohul Așezămîntului, și ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce așteptați?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinților doctori fără de arginți.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă și sărut icoana Sfinților doctori fără de arginți. Mă apucă de brațe, mă ridic și încep să umblu drept prin bisericuță, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toți invalizii au început să plîngă și să strige cu putere: „Și noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toți împreună, plîngînd, am făcut paraclis și am preamărit pe Domnul cerului și al pămîntului...
După cum vă dați seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Și acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor științifice, cînd mă văd cum umblu, cum mișc mîinile, cum conduc mașina și cum fac canotaj, toți aceștia rămîn uluiți, ridicînd din umeri.
Aș vrea să vă aduc la cunoștință factorii care m-au ajutat să mă ridic: credința mea în Dumnezeu – tovarășul plin de afecțiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte și rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, și ale mamei mele.
Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiți durerea și suferința pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toți acești ani cît am avut-o tovarășă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aș fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleșise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferință care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieții, sens pe care în uitasem cu desăvîrșire. Iată marea semnificație a durerii. Fericiți cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.
Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.
Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul și Viața. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veți avea, dar, îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.
Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăință și spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea și dragostea și-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral și duhovnicesc
Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele și cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar și credinței bolnavului. dacă acesta nu credea și nu se înfățișa cu credință la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufletește. Și iarăși, dacă nu se prezenta cu credință la sfintele moaște ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas și pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat și nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credință este nu neputință să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.
Această minune a uluit pe toți cei care il știau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulți care auziseră despre ea, chiar și pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd și necrezînd că „cele ce sînt cu neputință la oameni sînt cu putință la Dumnezeu” și că „unde vrea Dumnezeu se biruiește rînduiala firii”.


Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi și întru Sfinții de pe pămînt s-a preamărit Domnul.
Minunile urmează credinței. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mînă și, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi își vor pune mîinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 15-18).
Să asculte cei puțin credincioși și să părăsească puțina lor credință, cei necredincioși să-și părăsească necredința, iar cei neevlavioși, lipsa de evlavie. Să asculte medicii și să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, știința, cunoașterea, înțelepciunea sau tehnica, le vindecă credința fierbinte și desăvîrșită în Dumnezeu. Să asculte și să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputință, la Dumnezeu sînt cu putință” și „unde voiește Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.
Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, așa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – și care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut și s-a vindecat sufletește și trupește, tot astfel și pe voi, ca fii ai mei duhovnicești, vă rog, vă implor și vă avertizez să vă grăbiți a vă găsi un duhovnic și să vă mărturisiți păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie și cu cucernicie.
Pocăiți-vă și credeți în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Și vă informez că numai prin credință, pocăință și mărturisirea păcatelor vă veți mîntui și vă veți învrednici de Împărăția Cerurilor.
Cîți sînteți credincioși și lipsiți de evlavie, fie că sînteți intelectuali, avocați, doctori, ofițeri sau politicieni, îngrijiți-vă să credeți înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veți mai avea în cine nădăjdui; și faceți roade vrednice de pocăință cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrșitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredință, e-adevărat că veți crede atunci și vă veți pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăință.
Ca să vă ușurez calea spre pocăință, spre credință și mîntuire, vă îndemn pe toți să vă procurați NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să dați cîțiva lei, deoarece, dacă veți cumpăra un Nou Testament și îl veți citi, rugîndu-vă, și veți crede în ceea ce scrie și le veți pune în aplicare, adică le veți săvîrși, atunci, cu siguranță, veți cîștiga RAIUL. Gîndiți-vă că puteți cumpăra Raiul cu cîțiva lei și vă veți mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veți cîștiga Împărăția Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toții, cu harul, cu îndurările și cu iubirea de oameni a Domnului și Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan, ale sfinților, slăviților și întru tot lăudaților Apostoli, ale sfinților, măriților și bunilor biruitori mucenici, mărturisitori și ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie și ale tuturor sfinților. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos (ucenicul Sf.Nectarie)
__________________
Ție, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințãm toatã viața și nãdejdea noastrã, și cerem și ne rugãm și cu umilințã la Tine cãdem..."
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Sfantul Nectarie din Eghina Dodi Intamplari adevarate 8 08.08.2011 19:24:33
Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina diaden Intrebari utilizatori 0 29.04.2011 01:04:14
Un site al Sf.Nectarie din Eghina! mary20 Moaste 2 04.03.2010 13:39:53
Viata Sfantului Nectarie din Eghina geo.nektarios Diverse Sarbatori 32 26.01.2009 03:20:42
Moastele Sfantului Nectarie de la Eghina Ionelaangel Moaste 1 30.10.2006 01:54:45