De unde avem dogma trinitatii ?

[geo.nektarios]

3) Descoperirea Sf.Treimi in Sf.Scriptura
a) In Vechiul Testament!
În cuvintele „Să facem om după chipul nostru şi după asemănarea noastră” (Facerea 1, 26) mulţi dintre Sfinţii Părinţi văd în acest citat nu numai pe Tatăl şi pe Fiul ei şi o a treia persoană a Sfintei Treimi, pe Duhul Sfânt. Pluralul „Să facem” le sugerează acestora Sfânta Treime completă, sfatul lui Dumnezeu în cele trei feţe şi egalitatea celor trei persoane treimice: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.Sfinţii Părinţi şi teologii văd în cuvintele: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi” (Facerea III, 22) şi „Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 9,7), un caz similar cu cel din (Facerea 1,26). Şi deci, Domnul se adresează egalilor săi, iar aceştia sunt Fiul şi Duhul Sfânt.Teofania de la stejarul Mamvri a stârnit interes în rândul Sfinşilor Părinţi şi comentarilor Sfintei Scripturi. Părerile lor în ceea ce priveşte arătarea celor trei bărbaţi lui Avraam sunt împărţite. Unii spun că s-a arătat Sfânta Treime, iar alţii, că bătrânul patriarh n-a văzut decât pe Fiul lui Dumnezeu însoţit de doi îngeri. Sfânta Scriptură istoriseşte arătarea astfel: „Şi Dumnezeu s-a arătat iarăşi lui Avraam...” (Facerea 18,1) şi apoi adaugă imediat: „Şi ridicându-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea lui” (Facerea 18,2). Sfânta Scriptură ne-a aratat aici, cu ajutorul unei creaturi vizibile, egalitatea şi unitatea Sfintei Treimi, identitatea de substanţă acelor trei persoane, pentru că lui Avraam i s-au arătat trei bărbaţi şi nici unul din ei nu era mai mare, sau mai bătrân, sau mai puternic. Fericitul Augustin comentând capitolul al XIX-lea din Facere ajunge la concluzia că cei doi îngeri trimişi la Sodoma şi Gomora şi care stau de vorbă cu Lot, sunt Fiul şi Duhul Sfânt.
Un indiciu despre existenţa unei a doua persoane în sânul Sfintei Treimi ne sugerează textul din Ieşire II, 22 – III, 16 care istorişeste viziunea lui Moise din rugul cel aprins în care i s-a arătat îngerul Domnului spre a vesti eliberarea poporului Israel din robia egipteană. La această arătare vorbeşte Dumnezeu însuşi, recomandându-se lui Moise ca „Domnul Dumnezeul strămoşilor voştri: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ieşire III, 15).
Profetul Isaia numit şi „Evanghelistul Vechiului Testament” rezolvă aproape toate problemele pe care le pune dogmatica Legii Vechi, reprezentând un îndreptar de viaţă morală, un îndemn la reîntoarcerea spre Dumnezeu. Capitolul VI al cărţii, în care Sfinţii Părinţi văd urme ale dogmei Sfintei Treimi, ne istoriseşte viziunea profetului Isaia, în care acesta a văzut pe Domnul Savaot şezând pe tron înalt înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia VI, 3). Cuvintele acestea sunt un imn de laudă adus Sfintei Treimi de către cele mai pure fiinţe şi o profeţie pentru noi muritorii, căci ele anunţă bunurile care trebuie să inunde omenirea. Întreitul „Sfânt, sfânt, sfânt” indică un Dumnezeu întreit în persoane, iar „Domnul Savaot” desemnează unitatea fiinţială a Acestui Dumnezeu, deci sfânt este Tatăl, sfânt este Fiul, sfânt şi Dumnezeu Duhul.

b) In Noul Testament
Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se prezintă pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume s-o mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (In. 3, 16-17). Fiul întrupându-se, îşi mărturiseşte ca şi om dragostea de Fiu faţă de Tatăl, dar o dragoste ascultătoare: „ Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine; şi pe cel ce vine nu-l voi scoate afară; pentru că m-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 6, 37-38) sau Îl revelează oamenilor pe Tatăl ca aceştia să-l iubească tocmai ca pe Tatăl: „Credeţi Mie că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan 14, 11) şi este trimis de la Tatăl în lume: „Ieşit-am de la Tatăl şi om venit în lume, iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28)
Dar tot Fiul vorbeşte despre a treia Persoană care este Duhul Sfânt, care a purces, purcede şi va purcede pururea din Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).Purcederea este actul de ipostaziere a Duhului Sfânt. Trimiterea este lucrarea Fiului de trimitere a Duhului Sfânt în lume, iar ca orice lucrare divină, trimiterea Duhului Sfânt în lume nu este exclusivă Fiului. Duhul Sfânt a fost trimis în lume şi de către Tatăl, şi de către Fiul: „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-l va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus” (Ioan 14, 26). Acesta va călăuzi la tot adevărul şi nu va vorbi de la Sine, ci va face prezent şi va mărturisi pe Hristos luând din ceea ce are Fiul, iar Fiul are toate câte le are Tatăl: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13).

[geo.nektarios]

Textele trinitare ale Noului Testamentexprimă trinitatea persoanelor şi unitatea fiinţei lor. Un text clasic exprimânr aceasta este cel care cuprinde mesajul Mântuitorului dat apostolilor când îi trimite la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20).În acest text sunt amintite de Hristos Însuşi, cu numele, toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cuvintele Tatăl şi Fiul înseamnă întotdeauna persoane. Cuvântul Sfântul Duh pus alături de cele două indică, de asemenea, o persoană. Expresia „în numele” nu se foloseşte decât pe lângă persoane. Deci, încă o dovadă că este vorba de cele trei Persoane. Botezul săvârşindu-se în numele Lor şi având ca efect iertarea păcatelor şi renaşterea spirituală, pe care numai Dumnezeu le poate săvârşi, înseamnă că cele trei Persoane sunt Dumnezeu însuşi. Iar expresia „în numele” (eis to onoma) singular arată că, cele trei Persoane divine au o singură autoritate, precum şi o singură fiinţă.
Alte texte care exprimă trinitatea Persoanelor şi unitatea Lor sunt: „ Harul Domnului Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13) şi (I Petru 1, 2) „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu Tatăl, întru sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să ne înmulţească!”
Existenţa a trei Persoane, reale şi deosebite între Ele este reliefată, în primul rând, prin cuvintele îngerului rostite către Sfânta Fecioară la Buna Vestire: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Textul indică, în mod distinct, pe cele trei Persoane, precum şi iconomia fiecărei Persoane.
Botezul Domnului în Iordan de la Ioan Botezătorul prilejuieşte arătarea Persoanelor distincte ale Sfintei Treimi: Fiul care Se botează în Iordan, Duhul Sfânt care se coboară în chip de porumbel şi Se odihneşte peste El şi Tatăl care dă mărturie despre Fiul Său întrupat lumii, cum reiese din textul: „Iar, botezându-Se Iisus, îndată-ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17) „Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şii Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1,10-11).În cuvântarea de rămas bun către apostoli: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va vorbi vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 14-16), Hristos vorbeşte despre Tatăl, despre Fiul şi despre un alt Mângâietor, Duhul Adevărului, Care purcede de la Tatăl, trimis în lume de Tatăl şi de Fiul şi Care în numele Fiului va învăţa toate. „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). „Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea, am zis că din al Meu ia şi vă vorbeşte vouă” (Ioan 16, 15).Persoana Tatălui este evidenţiată prin cuvintele: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Persoanei Tatălui i se atribuie raţiunea: „Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 32), voinţă „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30), iubire „Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi” (Ioan 5, 20).
Uneori textul Sfintei Scripturi poate da impresia că Tatălui I se atribuie o întâietate în Sfânta Treime, căci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, dar aceasta se datoreşte imposibilităţii exprimării omeneşti de a afirma astfel de principii a Sfintei Treimi, Tatăl neavând întâietate existenţială faţă de Fiul şi de Duhul Sfânt, deşi este Născător şi Purcezător: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru” (Ioan 20, 17). „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei” (Efeseni 1, 17)

[geo.nektarios]

Persoana Fiului Întrupat este indicată prin însăşi numirea de Fiu născut din Tatăl, având aceeaşi fire dumnezeiască: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl ...” (Ioan 1,14). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), precum şi prin proprietăţile care I se atribuie.
Astfel se spune că are raţiune, întrucât cunoaşte desăvârşit pe Tatăl „ ... pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât numai Fiul ...” (Matei 11, 27), are voinţă „Părinte voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi-ai dat” (Ioan 17, 24), iubeşte pe oameni „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12) şi lucrează mântuirea lor, jertfindu-Şi chiar viaţa pentru ei „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem, pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”.Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect. Direct, la Botez, Tatăl Îl numeşte „Fiul Meu iubit” (Matei 3, 17); în faţa lui Caiafa, Hristos se recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64); Apostolul Toma îl numeşte „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 28). Indirect, dumnezeirea Fiului ca Persoană deosebită de Tatăl se afirmă atribuindu-I-se însuşiri dumnezeieşti ca atotputerniciei „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimis nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), omniprezenţa „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi I se cuvine adorare dumnezeiască „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl ...” (Ioan 5, 23) şi altele.
Persoana Sfântului Duh amintită de Mântuitorul Hristos însuşi care ne arată că, Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este trimis de Tatăl şi de El în lume, în numele Lui ca să mărturisească despre El şi să călăuzească la tot adevărul, fiind Duhul Adevărului „Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie spuneţi” (Luca 12, 12).
Dumnezeirea Duhului Sfânt este afirmată cu claritate, direct sau rezultând din context. Astfel, „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta” (Luca 12, 10). Cine minte Duhul Sfânt nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Facerea 5, 3-4); Duhul are însuşiri dumnezeieşti este „alt Mântuitor” (Ioan 14, 16), este atotştiitor, învaţă „toate” (Ioan 14, 16), este atotputernic, participând la creaţie „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2), egal fiind cu Tatăl şi cu Fiul; prin Duhul Sfânt vine mântuirea prin naştere „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
Dacă în unele texte se pare că s-ar nega dumnezeirea Duhului Sfânt: Duhul Sfânt „nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi ce I s-a spus” (Ioan 16, 13), aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt nu este atotştiitor, ci că, după voinţa dumnezeiască, după Înălţarea la cer a Domnului, Duhul nu va spune nimic deosebit de spusele anterioare ale Domnului, tocmai pentru că are atotştiinţa, „fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10).
În Sfânta Scriptură, obişnuita înşirare a Persoanelor dumnezeieşti este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar există şi altfel de înşirare, ca: Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul: „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2); Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13); Duhul Sfânt, Fiul şi Tatăl: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi” (I Corinteni 12, 4-6), fiind şi această înşirare un indiciu asupra egalităţii Persoanelor dumnezeieşti.

3,4,5) Sa fie vorba oare de o invatatura omeneasca sau de un adevar pe care Biblia il tine tainuit ?
Sora Draga, cred ca prin lucrarea mea de seminar/sinteza ti-ai luminat mintea si ai inteles ce trebuia despre Sf.Treime, ca nu este un concept omenesc! O hotarare dogmatica NU se ia de unul singur! Ci Dumnezeu-Tatal Care lucreaza prin Fiul in Duhul Sfant a luminat si pe Sfintii Parinti de la Sinoadele 1 si 2 Ecumenice pt a stabili INVATATURA CORECTA SI CONCRETA Despre Sf.Treime, Dumnezeul nostru Cel in Treime inchinat si Slavit, Caruia I se cuvine Slava si Cinstea si Inchinaciunea, in vecii vecilor Amin!

[geo.nektarios]

Credem intr-o singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur principiu, intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei ipostase desavarsite, dar adorata intr-o singura inchinaciune, marturisita si adorata de toata faptura rationala. Ipostasele sunt unite fara sa se amestece si despartite fara sa se desparta, lucru care pare si absurd. Credem in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh, in care ne-am si botezat. Caci astfel a poruncit Domnul apostolilor sa boteze, zicand: "Botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh"( Matei XXVIII, 19). Credem intr-unul Tatal, principiul si cauza tuturora; nu s-a nascut din cineva; singurul care exista necauzat si nenascut; este facatorul tuturora.
Este prin fire Tatal singurului Unuia-Nascut, Fiul Sau, Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si purcedatorul prea Sfantului Duh. Credem si intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a nascut din Tatal inainte de toti vecii, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. Cand spunem ca Fiul este mai inainte de toti vecii, aratam ca nasterea Lui este in afara de timp si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu, "stralucirea slavei, chipul ipostasei Tatalui"( Evrei I, 3), intelepciunea si puterea cea vie (I Corinteni I, 24), Cuvantul lui cel enipostatic, icoana substantiala, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu (Coloseni I, 15), nu a fost adus din neexistenta la existenta, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din el din vesnicie si fara de inceput.
Caci n-a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care s-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tata, fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiu, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel s-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blasfemie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facultatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria Sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire.
Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tat alui, anume ca nefiind dintru inceput Tata a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la existenta; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, este un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el.
La Dumnezeu nasterea este in afara de timp, pentru ca este imuabil; este nestricacioasa, pentru ca este impasibil si necorporal; este fara de impreunare, tot din pricina ca este incorporal si din pricina ca numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fara de sfarsit si fara de incetare, din cauza ca este fara de inceput si in afara de timp, fara de sfarsit si exista totdeauna in acelasi mod. Caci ceea ce este fara de inceput este si fara de sfarsit. Dar ceea ce este fara de sfarsit prin har, negresit, nu este si fara de inceput, dupa cum sunt ingerii.
credem si in unul Sfantul Duh, Domnul si f acatorul de viata, care purcede din Tatal si se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu Tatal si cu Fiul, ca fiind de aceeasi fiinta si coetern. Credem in Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducator, izvorul intelepciunii, al vietii si al sfinteniei. El este si se numeste Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul; nezidit, dcsavarsit, creator, atotstapanitor, atoatelucrator, atotputernic, nemarginit in purtare; El stapaneste intreaga zidire, dar nu este stapanit; indumnezeieste, dar nu se indumnezeieste; desavarseste, dar nu se desavarseste; impartaseste dar nu se impartaseste; sfinteste, dar nu se sfinteste; mangaietor, deoarece primeste rugaciunile tuturor; in toate asemenea Tatalui si Fiului; purces din Tatal si dat prin Fiul, este primit de toata zidirea. Zideste prin El insusi, da fiinta universului, sfinteste si tine.
Spunem ca fiecare din cele trei ipostase are o ipostasa desavarsita, ca sa nu admitem o fire compusa desavarsita din trei ipostase nedesavarsite, ci o singura fiinta, in trei ipostase desavarsite, simpla, mai presus de desavarsire si mai inainte de desavarsire. Caci tot ceea ce este format din lucruri nedesavarsite este negresit compus. Dar din ipostase desavarsite este cu neputinta sa avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem ca specia este din ipostase, ci in ipostase.
Ipostasele sunt desavarsite, pentru ca sa nu gandim ca firea dumnezeiasca este compusa. Caci tot ceea ce este compus are ca principiu dezbinarea. Si iarasi spunem ca cele trei ipostase sunt unele in altele, ca sa nu introducem multime si gloata de Dumnezei. Prin cele trei ipostase, cunoastem ca Dumnezeirea este necompusa si neamestecata; iar prin faptul ca ipostasele sunt de aceeasi fiinta, sunt unele in altele si sunt identice in ceea ce priveste vointa, activitatea, puterea, stapanirea si miscarea, cunoastem, ca sa spun asa, ca Dumnezeirea este neimpartita si ca este un singur Dumnezeu. Caci cu adevarat exista numai un singur Dumnezeu: Dumnezeu si Cuvantul si Duhul Lui.
Pentru aceea nu spunem ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei Dumnezei, ci, din contra, ca Sfanta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul si Duhul se raporteaza la o singura cauza; nu sunt nici alcatuiti, nici contractati in sensul contopirii lui Sabelie (Sabelie, un eretic monarhian patripasian, a tr ait la sfarsilul secolului II si inceputul secolului III.). Caci, dupa cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu in sensul ca ele se amesteca, ci in sensul ca ele exista unele in altele; iar intrepatrunderea reciproca a ipostaselor este fara contractare si fara amestecare. Ele nu sunt departate unele de altele, si nici impartite in ce priveste fiinta, in sensul impartirii lui Arie (Arie, eretic crestin, a trait in secolul III si IV.)
nu spunem ca Tatal este din cineva, ci spunem ca El este Tatal Fiului. Pe Fiul nu-L numim nici cauza, nici Tata, ci spunem ca El este din Tatal si este Fiu al Tatalui. Iar Duhul cel Sfant spunem ca este din Tatal, si-L numim Duh al Tatalui. Nu spunem ca Duhul este din Fiul, dar il numim Duhul Fiului. "Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al lui" (Romani VIII, 9.). Marturisim ca s-a facut cunoscut si se da noua prin Fiul. "A suflat, spune Sf. Scriptura, si a zis ucenicilor sai: Luati Duh Sfint"( Ioan XX, 22). Fiul si Sfantul Duh sunt din Tatal, dupa cum raza si lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei si al luminii. Prin raza ni se da lumina si ea este aceea care ne lumineaza si cu care ne impartasim. Dar nu spunem ca Fiul este Fiu al Duhului si nici din Duhul.

[Marius22]

Raportarea la Taina Sfintei Treimi presupune doar doua lucruri din partea noastra: credinta si smerenia.

Prin credinta, primim modul in care Dumnezeu S-a manifestat ca Treime de Persoane in istoria mantuirii.

Prin smerenie, nu nazuim a afla pe cale rationala ceea ce Dumnezeu nu ne-a descoperit despre Sine.

Ereticii au avut credinta din belsug insa le-a lipsit smerenia.

[andreicozia]

În prealabil postat de Marius22

Ereticii au avut credinta din belsug insa le-a lipsit smerenia.

De unde stii acest lucru?
Poate le lipsea CUVINTUL smerenie, asociat NUMAI Crestinismului, insa nu cred ca erau straini de cuvintul modestie

Nu inteleg de ce trebuie sa aruncam gratuit cu noroi in alte religii numai pentru a iesi noi in evidenta?

[Marius22]

În prealabil postat de andreicozia

De unde stii acest lucru?
Poate le lipsea CUVINTUL smerenie, asociat NUMAI Crestinismului, insa nu cred ca erau straini de cuvintul modestie

Nu inteleg de ce trebuie sa aruncam gratuit cu noroi in alte religii numai pentru a iesi noi in evidenta?

Nu aruncam cu noroi. Nu trebuie sa uitam ca erezia a aparut, in cele mai multe cazuri, in sanul Bisericii. Marile erezii antitrinitare (sabelianismul, arianismul, macedonianismul) au avut ca promotori clerici. Adica, oameni crediniosi, care cunosteau foarte bine Scripturile si Traditia Bisericii, de pana atunci. Lipsa smereniei s-a manifestat, in cazul lor, in primul rand prin faptul ca au incercat sa falsifice adevarul, incercand sa il explice pe cale rationala.

Tu nu consideri lipsa de smerenie, incercarea omului, care, cu privire la existenta sa, are inca foarte multe necunoscute, de a incerca sa-si explice intr-un fel rational Taina Sfintei Treimi?

[andreicozia]

În prealabil postat de Marius22

Tu nu consideri lipsa de smerenie, incercarea omului, care, cu privire la existenta sa, are inca foarte multe necunoscute, de a incerca sa-si explice intr-un fel rational Taina Sfintei Treimi?

Nu, eu nu o vad ca pe o lipsa de smerenie. Smerenia tine mai mult de pace in suflet, de modestie si de lipsa judecatii aproapelui nu de manifestari de frica in a fi curios si vioi la minte, MATUR si sobru in gindire asa cum bine ii sade unui crestin.

Dumnezeu daca ne voia sa ne comportam ca fiind lobotomizati ne lasa la nivel de cimpanzeu cu un creieras cit o nuca, dar uite ca nu este asa.

La Multi Ani 2010!

[iustin10]

Haideti sa privim lucrurile un pic secvential ,in succesiune :

1) Prima oara ,prin Vechiul Testament ,am cunoscut un singur Dumnezeu .Si a fost o mare victorie . Daca e sa ne uitam la multitudinea de zei existenti in fiecare religie de atunci,monoteismul chiar a fost ceva nou .Existenta unui singur Dumnezeu ,atotputernic,a fost o credinta care a cucerit poporul iudeu ,si a unificat astfel concepia religioasa
Dupa ce lumea a fost pregatita astfel ,in mii de ani de monoteism,in credinta in El,Dumnezeu a putut trece la treapta a 2-a a dezvaluirii de Sine

2) Dumnezeu are un fiu !!!
Nu au putut intelege asta iudeii,care erau singuri care il cunosteau pe Dumnezeu cel Unul.Nu au putut-o intelege inteleptii si imparatii . Si pentru ca stia ca aceasta 'Taina din veacuri' e greu de acceptat si inteles, dezvaluirea Fiului lui Dumnezeu nu s-a mai facut abstract ,prin vreo religie sau vreun profet cum a fost Moise ,ci direct ,minunat,prin insasi intruparea Fiului intr-un Om. Astfel,dintrodata,oamenii au cunoscut si ca Dumnezeu are un Fiu ,dar si ca acest Fiu a luat si natura umana,si astfel,un om ca si ei ,putea zice:"Eu si Tatal una suntem"

3)A treia etapa a dezvaluirii lui Dumnezeu,care e inca in curs si isi face lucrarea ,este coborarea Duhului Sfant "Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa." Doar prin Duhul Sfant ,niste pescari,ajung sa proroceasca ca niste mari invatati . Noi traim aceasta etapa,a lucrarii Sfantului Duh .
Doar astfel a ajuns sa fie cunoscuta si dogma Sfintei Treimi,prin Duhul ,caci:
"Duhul toate le cerceteaza chiar si lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu"

În prealabil postat de geo.nektarios

Credem intr-o singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur principiu, intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei ipostase desavarsite, dar adorata intr-o singura inchinaciune, marturisita si adorata de toata faptura rationala. Ipostasele sunt unite fara sa se amestece si despartite fara sa se desparta, lucru care pare si absurd. Credem in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh, in care ne-am si botezat. Caci astfel a poruncit Domnul apostolilor sa boteze, zicand: "Botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh"( Matei XXVIII, 19). Credem intr-unul Tatal, principiul si cauza tuturora; nu s-a nascut din cineva; singurul care exista necauzat si nenascut; este facatorul tuturora.
Este prin fire Tatal singurului Unuia-Nascut, Fiul Sau, Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si purcedatorul prea Sfantului Duh. Credem si intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a nascut din Tatal inainte de toti vecii, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. Cand spunem ca Fiul este mai inainte de toti vecii, aratam ca nasterea Lui este in afara de timp si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu, "stralucirea slavei, chipul ipostasei Tatalui"( Evrei I, 3), intelepciunea si puterea cea vie (I Corinteni I, 24), Cuvantul lui cel enipostatic, icoana substantiala, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu (Coloseni I, 15), nu a fost adus din neexistenta la existenta, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din el din vesnicie si fara de inceput.
Caci n-a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care s-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tata, fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiu, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel s-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blasfemie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facultatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria Sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire.
Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tat alui, anume ca nefiind dintru inceput Tata a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la existenta; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, este un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el.
La Dumnezeu nasterea este in afara de timp, pentru ca este imuabil; este nestricacioasa, pentru ca este impasibil si necorporal; este fara de impreunare, tot din pricina ca este incorporal si din pricina ca numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fara de sfarsit si fara de incetare, din cauza ca este fara de inceput si in afara de timp, fara de sfarsit si exista totdeauna in acelasi mod. Caci ceea ce este fara de inceput este si fara de sfarsit. Dar ceea ce este fara de sfarsit prin har, negresit, nu este si fara de inceput, dupa cum sunt ingerii.
credem si in unul Sfantul Duh, Domnul si f acatorul de viata, care purcede din Tatal si se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu Tatal si cu Fiul, ca fiind de aceeasi fiinta si coetern. Credem in Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducator, izvorul intelepciunii, al vietii si al sfinteniei. El este si se numeste Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul; nezidit, dcsavarsit, creator, atotstapanitor, atoatelucrator, atotputernic, nemarginit in purtare; El stapaneste intreaga zidire, dar nu este stapanit; indumnezeieste, dar nu se indumnezeieste; desavarseste, dar nu se desavarseste; impartaseste dar nu se impartaseste; sfinteste, dar nu se sfinteste; mangaietor, deoarece primeste rugaciunile tuturor; in toate asemenea Tatalui si Fiului; purces din Tatal si dat prin Fiul, este primit de toata zidirea. Zideste prin El insusi, da fiinta universului, sfinteste si tine.
Spunem ca fiecare din cele trei ipostase are o ipostasa desavarsita, ca sa nu admitem o fire compusa desavarsita din trei ipostase nedesavarsite, ci o singura fiinta, in trei ipostase desavarsite, simpla, mai presus de desavarsire si mai inainte de desavarsire. Caci tot ceea ce este format din lucruri nedesavarsite este negresit compus. Dar din ipostase desavarsite este cu neputinta sa avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem ca specia este din ipostase, ci in ipostase.
Ipostasele sunt desavarsite, pentru ca sa nu gandim ca firea dumnezeiasca este compusa. Caci tot ceea ce este compus are ca principiu dezbinarea. Si iarasi spunem ca cele trei ipostase sunt unele in altele, ca sa nu introducem multime si gloata de Dumnezei. Prin cele trei ipostase, cunoastem ca Dumnezeirea este necompusa si neamestecata; iar prin faptul ca ipostasele sunt de aceeasi fiinta, sunt unele in altele si sunt identice in ceea ce priveste vointa, activitatea, puterea, stapanirea si miscarea, cunoastem, ca sa spun asa, ca Dumnezeirea este neimpartita si ca este un singur Dumnezeu. Caci cu adevarat exista numai un singur Dumnezeu: Dumnezeu si Cuvantul si Duhul Lui.
Pentru aceea nu spunem ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei Dumnezei, ci, din contra, ca Sfanta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul si Duhul se raporteaza la o singura cauza; nu sunt nici alcatuiti, nici contractati in sensul contopirii lui Sabelie (Sabelie, un eretic monarhian patripasian, a tr ait la sfarsilul secolului II si inceputul secolului III.). Caci, dupa cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu in sensul ca ele se amesteca, ci in sensul ca ele exista unele in altele; iar intrepatrunderea reciproca a ipostaselor este fara contractare si fara amestecare. Ele nu sunt departate unele de altele, si nici impartite in ce priveste fiinta, in sensul impartirii lui Arie (Arie, eretic crestin, a trait in secolul III si IV.)
nu spunem ca Tatal este din cineva, ci spunem ca El este Tatal Fiului. Pe Fiul nu-L numim nici cauza, nici Tata, ci spunem ca El este din Tatal si este Fiu al Tatalui. Iar Duhul cel Sfant spunem ca este din Tatal, si-L numim Duh al Tatalui. Nu spunem ca Duhul este din Fiul, dar il numim Duhul Fiului. "Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al lui" (Romani VIII, 9.). Marturisim ca s-a facut cunoscut si se da noua prin Fiul. "A suflat, spune Sf. Scriptura, si a zis ucenicilor sai: Luati Duh Sfint"( Ioan XX, 22). Fiul si Sfantul Duh sunt din Tatal, dupa cum raza si lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei si al luminii. Prin raza ni se da lumina si ea este aceea care ne lumineaza si cu care ne impartasim. Dar nu spunem ca Fiul este Fiu al Duhului si nici din Duhul.

IMPERIUL ROMAN, este denumirea data statului roman dupa instaurarea, de catre imparatul Augustus, in 27 i.Hr, a formei de conducere monarhica. Augustus a ales pentru sine termenul de princeps, astfel incat regimul instaurat de el a dat perioadei de inceput a imperiului (sec 1-3 d.Hr), inca din din antichitate, numele de principat. Domniile lui Diocletian si Cpnstantin cel Mare, care inaugureaza monarhia absoluta de drept divin, deschid epoca dominatului (sec. 4-5). Imperiul Roman este cel mai vast si compact imperiu al antichitatii, una din cele mai unitare si durabile macroformatiuni statale din istoria omenirii. Este singura data in istorie cand un stat a inglobat intre hotarele sale toate regiunile limitrofe Marii Mediterane, transformand-o intr-o Mare Internum. Intre granitele Imperiului Roman, care insumau peste 10000km, traiau, pe o suprafata de 3,3 mil. km2 ,intre 50-70mil. de locuitori, cca 1/5 din populatia de atunci a globului. In timpul dinastiei Antoninilor (96-192) Imperiul Roman atinge apogeul expansiunii teritoriale si al puterii militare.epoca marii crize a sec. 3 marcata de profunde framantari interne si grave conflicte militare, afecteaza intreaga viata statala.

Noul stadiu de dezvoltare atins de populatiile barbare de la hotare impune revizuirea raporturilor de subordonare a acestora fata de imperiu, constrans acum sa treaca la un razboi de aparare de-a lungul intregii frontiere. Reformele lui Diocletian si Constantin cel Mare vizeaza intarirea coeziunii interne si sporirea rezistentei statului in fata pericolului extern. Daca prin Edictul de la Milano(313) crestinismul devine o religie egala in drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman, prin Edictul de la Tesalonic(380)el este proclamat religie de stat, obligatorie pentru toti supusii imperiului. Unitatea Imperiului Romani se destrama la moartea lui Teodosiu I (395), cand teritoriul statului este impartit intre cei doi fii ai sai Arcadiu si Honoriu.